7 greşeli pe care le-am făcut scriindu-mi romanul
La sfârşitul lui iulie, după ce mi-am printat prima variantă a cărţii mele, am separat-o pe capitole şi am codat capitolele pe culori, mi-am dat jos ochelarii virtuali de scriitor, m-am scărpinat la nas şi apoi mi-am aşezat pe el ochelarii virtuali de editor.
Recitindu-mi manuscrisul, am avut o reacţie chimică, în care dezamăgirea dintr-o parte a ecuaţiei s-a echivalat cu entuziasmul din cealaltă.
“Ah, ce aiurea e scris capitolul X!”+ multă gândire şi notiţe asupra lui = “Ah, ce şmecher pot rescrie capitolul X!”
În acelaşi timp, am observat câteva greşeli majore, în care m-am apucat să îmi înfig satârul (tot virtual) de editor.
- Nu am ştiut cărui gen îi aparţine romanul
Sună stupid, nu? Unul dintre cele mai des întâlnite sfaturi despre începutul scrierii unei cărţi e să îţi ştii publicul-ţintă. Eu nu mi-am pus deloc problema. Eram obişnuită să scriu satiră, dar plăcerea mea supremă era mystery – două genuri aproape incompatibile. A rezultat o carte care, cel puţin în prima treime, a luat forma unui hibrid ciudat. Pe parcurs şi-a pierdut tonul de satiră (revenind numai în câteva momente cheie), transformându-se într-un mystery în toată puterea. Însă tot nu era suficient – se simţea nehotărârea şi acum îmi dă de furcă – am de intercalat hinturi mult mai întunecate printre cele câteva capitole vesele de la început şi de tăiaaaat multe secvenţe care îmi sunt dragi, dar care nu au rost în ansamblu.
Nu era ca şi cum nu ştiam că intru în teritoriu periculos – beta readerii mi-o spuseseră (“Discuţi nişte subiecte foarte serioase într-un mod prea detaşat!”), colegele de scris mi-o spuseseră. Dar am continuat cu “satiră, satiră” până când mi-am dat seama că reacţia principală pe care mi-o doresc de la cititor nu e să râdă – ci să fie intrigat şi să gândească.
- Nu l-am adus pe cititor în mijlocul scenei
Iată o greşeală pe care am observat-o în multe cărţi: descrierea unei scene în mod pasiv. În loc de ipoteticul 1:
“X se opri pe trecerea de pietoni, sesizând brânzica gigant (în mod normal invizibilă) din mijlocul autostrăzii. Fiorul de teamă i se răspândi din ceafă pe şira spinării, ajungându-i în vârful degetelor tremurânde.
–Aţi păţit ceva? – îl întrebă un domn bătrân cu umbrelă şi cu o sprânceană ridicată.
Trăgând puternic aer în piept, sincronizat cu paşii brânzicii, X zise:
–Acolo în intersecţie. Brânzica! O vedeţi? Lasă zer pe semaforul suspendat. Şi dacă nu o vedeţi, sigur sigur vedeţi zerul!
–Mama voastră de liceeni drogaţi! – îşi plescăi moşul limba, trecând pe cealaltă parte a străzii.
Pas cu pas, brânzica veni tot mai aproape.”
ajung la ipoteticul 2:
“Observase brânzica gigant şi se oprise pe trecerea de pietoni, simţind frica răspândindu-i-se în tot corpul. Domnul bătrân cu umbrelă îşi ridicase sprânceana, oprindu-se în dreptul lui (“Ai păţit ceva?”), însă X, respirând greu, îi răspunsese doar: “Acolo în intersecţie. Brânzica!”.
Cu o înjurătură, moşul trecuse mai departe şi aşa se trezise X singur, faţă în faţă cu brânzica.”
Ambele situaţii prezintă aceleaşi evenimente. Diferenţa? 2 sună ca un rezumat a ceea ce deja s-a întâmplat, nu ca o întâmplare în sine. 1 e mult mai plin de viaţă şi intens.
Greşeala 2 nu era ceva ce făceam de fiecare dată – dar aveam un personaj anume (Axel) căruia îi era specifică. În fiecare capitol despre el, schimbam modul de naraţiune, transformând-o în ceva greu de digerat. De vină era fix partea de satiră: încercam să sune ironic, ceea ce implica o viziune din exteriorul poveştii, nu din interiorul ei. Rezultatul? Axel a fost personajul cel mai nesuferit beta readerilor. Se simţea că nu sunt ataşaţi de el. Iar, în draftul 2, am misiunea de a-l aduce la statutul de personaj plauzibil.
- Tell, don’t show
Ştiam de “Show, don’t tell”, singurul sfat despre scris care mi se pare că merită, cu adevărat, titlul de regulă. În loc să stai şi să explici ce se întâmplă, laşi evenimentele să se desfăşoare şi să reiasă din ele explicaţia. Regula pleacă de la premisa că, totuşi, cititorul nu e prost, din contră: poate să îşi dea singur seama de situaţie. Nu explici că personajul X este specialist în exterminarea brânzicilor gigant, ci îl descrii plin de zer şi de praf de puşcă, având bazooka pe umăr şi ruleta şi pliantul cu ofertă de brânzici de la supermarket în buzunarul jachetei de camuflaj. (Ok, nu e cel mai elocvent exemplu.)
În plus, viaţa reală funcţionează aşa. Spre exemplu, când vezi oameni pe stradă sau la un eveniment, nu e ca şi cum au asupra lor un ecuson în care sunt descrişi cine sunt, ce fac şi care era visul lor de la 3 ani şi jumătate. Din contră, nu poţi decât să stai şi să îi urmăreşti şi aşa să deduci ce e cu ei.
Şi totuşi, dacă citeşti cărţi clasice, vei observa că abundă de “Tell, don’t show” – nu pentru că tehnica ar fi o greşeală în sine, punct. Ci pentru că “Show, don’t tell” implică o mult mai mare participare a cititorului în poveste şi e un concept ceva mai nou. Sunt genuri care se pretează bine pe una dintre tehnici şi altele care se pretează mai bine pe cealaltă.
Eu aveam probleme cu abuzul de “tell, don’t show” (surpriză!) tot prin primele capitole, cele mai satirice. Însă cum acum ştiu că scriu mystery şi că îmi doresc să implic cititorul cât mai mult, a trebuit să rescriu multe scene cu tehnica opusă.
- Justificam tot ceea ce făceau personajele
Într-o scenă a cărţii mele, unul dintre personaje se caţără pe fereastra unei toalete şi sare dincolo, pe o terasă încuiată. Cred că aveam echivalentul a 1-2 pagini în care explicam de ce personajul face acest lucru. Recitind capitolul, mi-am dat seama că nu era nevoie. Pentru cine era explicaţia? Sigur nu pentru cititor. Nu era ca şi cum cititorul urma să se apuce să critice personajul că face asta în timp ce citea cartea. Cititorul voia să ştie ce se întâmplă mai departe. Trebuia să arăt ce se întâmplă mai departe.
Am observat greşeala în mai multe capitole. Redam prea mult din gândurile personajelor, în loc să redau manifestarea acelor gânduri. Rezultatul? Cartea era plictisitoare pe alocuri. Sigur nimeni nu vrea să citească 7-8 pagini despre cât de inadecvat se simte personajul X la eveniment. Dar jumătate de pagină în care îi descriu gesturile chinuite în mulţime şi disconfortul fizic? Mult mai bine.
- În acelaşi timp, nu justificam anumite situaţii dificile
Mi-am aruncat personajele în situaţia extremă X. Nu e o situaţie imposibilă, ci doar implauzibilă, mai ales considerând tehnologia din prezent. Plecasem de la ideea că cititorul va accepta pur şi simplu premisa, făcând abuz de suspension of disbelief. Dar recitind, mi-am dat seama care era problema: personajele acceptau premisa, fără să o chestioneze în mod serios. Ori nimeni nu ar fi acceptat-o, în locul lor.
Misiunea mea din draftul 2 este dublă: pe de o parte, să pregătesc terenul mult mai subtil pentru situaţia extremă, încât să nu pară venită din senin; pe de altă parte, să fac personajele să fie mult mai chinuite de ea, să protesteze, să sufere.
- Nu scriam concis
Adică scriam redundant. Adică repetam aceeaşi idee sub multe forme. Adică nu aduceam nimic nou, cu fiecare repetiţie. Adică aveam paragrafe întregi despre un lucru care putea fi redat în doar una-două fraze. Adică mă lălăiam. Adică nu mai ajungeam mai repede la acţiune. Adică am de rescris multe scene. Adică se scurtează cartea, ceea ce e bine.
- Nu am avut o temă
Am citit astă-vară într-o carte excelentă despre scris că personajele sunt ca sistemul circulator al unei poveşti, structura/plotul sunt ca un schelet, scenele sunt ca pielea şi tema este sistemul nervos. Aşadar, tema este partea cea mai profundă/intelectuală a unei cărţi. După ce termini de citit, s-ar putea să nu îţi mai pese atât de personaje sau de evenimente, dar îţi pasă de ceea ce ai desprins din carte – dacă ai de a face cu o poveste bine scrisă.
Eu ştiam de ceva timp că poveştile mele nu prea au temă. Mi-am pus vag problema cu romanul de acum, când m-am apucat să îl scriu. Însă – surpriză! Am descoperit pe parcurs care e tema şi acum trebuie să o incorporez în draftul 2. Cred că a fost partea cea mai dificilă de rumegat după terminarea draftului 1. Însă şi când am ajuns la o concluzie asupra ei… 😀
P.S. Ochelarii de editor devin cam incomozi după o vreme. Dacă mă apuc să recitesc poveşti vechi, mi se par pline de greşeli. Până de curând, nu aveam deloc impresia asta.
[…] săptămână, făcându-mă să mă întreb serios dacă a mai avut sens să lucrez atât de mult (din iulie 2015) la proiectul NemuCon. Şi răspunsul mi l-am dat tot eu. Da, a meritat, şi merită să merg mai […]