Cotitura [Proză lungă]

Zâna Peticelor era atât de umflată stând acolo pe patul cu baldachin şi înfulecând prăjiturele şi toată lumea din jur părea atât de hotărâtă să nu remarce asta, încât nu m-am putut abţine să nu-i spun că e grasă.
N-am făcut asta din răutate şi nici ca o bravură, ci pentru că eram pre-determinat să cred că mai există pe lume valori morale. Zâna Peticelor, pe cât ar fi fost ea de peticită, era totuşi o zână, prin urmare un reprezentant al binelui, frumosului şi toate cele care nu şi-ar găsi nicicând locul într-o campanie electorală. Înţelegeam dacă masiva ei alură ar fi fost determinată genetic sau cauzată de vreo boală; sau, şi mai rău, dacă ar fi fost un simbol agricultural; dar statul toată ziua pe o grămadă de perne, înfulecând alune, floricele şi negrese în această succesiune în timp ce o grămadă de privitori păreau prea ofuscaţi de grandoarea statutului ca să mai comenteze… cum să zic eu, chestia asta îmi făcea sinusurile să-mi pulseze nervos şi ritmic a indignare. Aşa că am făcut-o.
Ştiam că nu e deloc politicos să insulţi o zeitate locală şi ştiam că vor fi consecinţe deloc armonioase. Dar uneori vocea aia înaltă din străfundurile cefii mele producea scuze mult prea scandaloase ca să se opună până şi raţiunea; prin urmare i-am zis-o, i-am zis-o cu năduf şi respirând rar, şi pe cuvânt că i-aş mai zice-o şi acum daca aş mai avea ocazia.
–Cucoană, eşti grasă. Eşti atât de grasă, încât ar încăpea în tine trei colonii de manguste şi tot ar mai fi loc pentru un tunel interconector. Eşti grasă rău de tot şi zău că nu se cuvine să fii zână la grăsimea ta.
După care am pufnit privindu-i faţa mistreţiană fix vreo trei secunde, m-am întors pe călcâie, am închis ochii şi-am strâns pumnii, aşteptându-mi sentinţa.
–Furabie ama Randif – vocea îi era extrem de groasă şi cu urme clare de probleme respiratorii – Furabie ama Randif – zise iar (oare voia să aibă impact mai mare? sau îşi găsea greu ideile) – te blestem să resimţi toată viaţa ta prima durere pe care o vei simţi începând cu acest moment, de orice natură ar fi ea.
Mi-am pus pălăria în dreptul inimii, am făcut o plecăciune (fiind tot cu spatele la ea!), după care am coborât rânjind de pe podium, confundându-mă cu fundalul înainte să mă ia la întrebări cineva din mulţimea uluită.

*

Sunt un om deştept.
Sau poate vreau (şi subliniez: vreau) să-i consider pe cei din jurul meu mai puţin inteligenţi.
În orice caz, sunt un om deştept.
Cred că.
Aşa că nu e natural – fiind un om mai deştept – ca şi greşelile mele să fie tot mai măreţe?
Sau mai stupide.
Bine, bine, de acord: sau mai stupide. Dar oricum – ideea de bază e – la un om mare, greşeli mari, nu?
Poate ar trebui să înlocuiesc greşeală cu prostie.
Mmm.

Calea lui Lotus – oricât ar fi fost ea de cale, prin urmare bulevard – era la fel de paşnică în ziua aia ca întotdeauna.
Aşa încât am parcurs drumul spre casă fără vreun accident subit.
Aşa încât am ajuns în faţa apartamentului numărul 7 fără vreo durere permanentă.
Fain.
Speram din tot sufletul ca draga de Seny să nu fi ajuns deja acasă. Nu de alta – ştiam că n-aveam absolut nicio şansă să-i ascund prostia făcută – dar ar fi variat foarte mult modul de prezentare.
Dacă Seny era acasă – şi din nefericire, eram mai mult ca sigur că ăsta era cazul – mi-ar fi văzut faţa vinovată şi zâmbetul crispat şi ar fi dedus instant că făcusem ceva cu adevărat idiotic. M-ar fi certat, desigur – nu, nu ţipând, ci mai degrabă ca o dojană – dar, ceea ce era cel mai tragic – ar fi fost teribil de dezamăgită.
Dacă Seny nu era acasă, pe de altă parte – aş fi avut timp (chiar şi în două minute!) să-mi compun o figură neutră, primitoare dacă nu – cu un rânjet din ăla care îţi înţepeneşte muşchii – şi aş fi luat-o încetişor.
Mai întâi probabil că aş fi purtat cu ea o discuţie relativ asemănătoare cu monologul meu intern, cu replicile pare transformate la persoana a II-a şi rostite pe vocea ei de “unde-vrei-să-ajungi-mai-exact-că-tare-am-impresia-că-nu-e-de-bine”. După care (şi în momentul ăsta deja s-ar fi aşteptat – cu siguranţă! – la ceva stupid), după care – cum ziceam –, de abia atunci aş fi putut să-i povestesc toată tâmpenia făcută. Ar fi oftat, şi-ar fi dat puţin ochii peste cap – dar ar fi încercat să mă ajute, în fond, fără să mai comenteze ceva răutăcios, dar din păcate adevărat şi trist.
Prin urmare – zău că speram din tot sufletul ca Seny să nu fie acasă.
…Şi totuşi era. Nici n-am apucat să-mi bag mâna în buzunar dupa cheie – când uşa se deschise în faţa mea şi acolo stătea ea, în prag – iradiind ca o rază de soare la poli.
–Ştiam că eşti tu, ţi-am recunoscut paşii când urcai, nimeni nu mai calcă aşa cu stângul, dar – Santa Lola! – Randi, ce-ai păţit?
Asta pentru că înţepenisem cu mâna dreapta în aer şi cu un rânjet tâmp pe toată faţa.

*

Individul – oricât fi el de perfecţionat ca individ – are un foarte mare cusur ca membru al speciei umane, şi anume: lipsa unei perspective nemărginite. Oricât ai încerca, nu poţi să vezi lucrurile prin ochii celuilalt – pentru asta există tehnici speciale – dar poţi, măcar, să presupui.
Şi totuşi –dar e normal, nu? – uneori se întâmplă să n-ai suficient de multe informaţii ca să te apropii măcar cu presupunerea de judecata celuilalt. Pur şi simplu nu poţi să te pui în locul lui. Oricât s-ar strădui el sa-ţi explice logica din spatele unui fapt săvârşit – tu tot nu îl pricepi. Din nefericire.
Eu şi Seny ne înţelegem excelent – dar suntem, totuşi – două fiinţe separate. Asta înseamnă că am trăit diferit, ne-am purtat diferit, reacţionăm diferit. Prin urmare apare inevitabilul – gândim diferit. Un argument naiv şi copilăresc gen “cred în morală” de-al meu echivalează cu un semn de întrebare sceptic şi exasperat de-al lui Seny. Cu alte cuvinte – din start, acţiunea mea numai aparent stupidă fusese calificată de-a dreptul ridicol de tâmpită –şi nu mai aveam absolut nicio şansă s-o justific. Magnific.
–Zău că nu te înţeleg uneori, Randi – pur şi simplu mă depăşeşte. Încerc – şi pe cuvânt că nu pot. Nu, nu te înţeleg.
Tăceam – meritam.
–Erau atâţia oameni acolo – dintre toţi, de ce tocmai tu a trebuis să-i spui? Ei de ce nu au zis nimic, de ce nu s-au repezit şi ei s-o jignească – nu, zău, Randi, nu pricep! Eşti un om în toată firea, cum de nu ai putut să-ţi dai seama de ce o să ţi se întâmple? Uneori mă şochezi, mă şochezi rău de tot, Randi!
Deja simţeam că mi se face rău! Făcusem, într-adevăr, un lucru extraordinar de stupid, de imatur –şi mi se părea de o mie de ori mai stupid şi mai imatur acum! Ah, buna, blânda Seny – cum le vedea ea pe toate, cum o dezamăgisem! Nu, Seny, iartă-mă – nu te mai uita la mine aşa, ştiu că ai dreptate, te rog! Ai dreptate, ai dreptate, şi e genul ăla de dreptate care doare!
Argh – am sărit brusc în sus de doi metri!
–Draga mea – ştiu că merit tot ce-mi spui, şi încă mai rău – ştiu că sunt un idiot – dar, dacă mă supăr acum, o să fiu supărat pe tine toată viaţa! Aşa că – dar la naiba! Abia acu-mi dau seama ce porcărie am facut!
–R-Randi?
Seny părea foarte speriată de brusca mea agitaţie.
–Blestemul, draga mea, blestemul! Se referă la o durere de orice natură – deci dacă îmi pare rău acum, o să-mi pară pentru totdeauna? Sau încă n-am simţit o durere îndeajuns de mare încât – of, fir-ar să fie, dar mi-a copt-o bine de tot!
M-am aşezat, sfârşit – şi mi-am trecut mâna prin păr, simţind sudoare rece. În scurtul timp în care nu mă gândisem la cum o sa reacţioneze Seny – şi era chiar scurt timpul ăla– reflectasem puţin şi asupra blestemului. Nu cu foarte mare seriozitate totuşi. Nu ştiu de ce aveam vaga imagine mintală a unei lovituri cu glezna în calorifer… poate pentru că mi se părea cea mai extraordinară durere pe care o resimţisem acasă în ultimul timp.
Sigur că mă rănisem de multe ori la viaţa mea – doar aveam o cicatrice de la o balenă pe spate!– dar aveam imprecisa impresie că rănile adevărate se obţin afară şi –de obicei– în luptă. Bineînţeles că puteau fi şi accidente –parcursesem toată Calea lui Lotus cu paranoica idee că o să-mi cadă unul dintre ghivecele cu muşcate agăţate de stâlpi din ordinul domnului primar direct în cap – dar nici măcar nu-mi trecuse prin minte conceptul de durere psihologică – şi acum, că în sfârşit pricepeam şi latura asta – mi se făcuse oarecum frică.
Întodeauna mi-am ales cu grijă persoanele cu care să mă asociez – în aşa fel încât să-mi fie cât mai bine – dar niciodată nu poţi şti de unde şi când mai răsare câte unu’ şi-ţi face o gaură direct prin inimă… teoretic, momentan nu aveam de ce durere psihică să mă tem – eram fericit cu Seny, Ritsu era bine – dar în eventualitatea a ceva neaşteptat… a vreunui eveniment tragic… brr… brusc, mi-a venit în minte imaginea Rheei pe patul de moarte. Nu! Nu trebuie să mă gândesc la aşa ceva, n-are cum să se întample din nou…
Am oftat prelung, nesfârşit – exact în momentul în care Seny şi-a pus pumnul în palmă, strigând: “Am găsit!”.
–Randi, Randi – du-te în bucătărie şi adu cutia cu ace!
–Ime– poftim, draga mea?
Ce naiba legătură avea cusutul cu blestemul meu?
–Of, nu te mai uita aşa – o să te înţep, desigur!
Am strâns tare din ochi a neplăcere. Întodeauna avusesem o oarecare aversiune faţă de ideea înţepatului – în viaţa mea nu mă atinsese vreo albină sau viespe!
–Uite ce e – Seny se aplecă asuprea mea, cu degetul arătător îndreptat exact spre inimă – mai devreme sau mai târziu tot o să te răneşti cumva, şi e mai bine mai devreme. Nu poţi trăi toată viaţa cu teama permanentă să nu te atingă ceva – ar fi stupid dincolo de limite – şi, în plus, pur şi simplu te-ar omorî atâta teamă şi agitaţie constantă. Aşa că –aici Seny mă apăsă cu degetul pe piept – trebuie să îţi provoci durere! Acum! O înţepătură de ac –cred că poţi să trăieşti cu asta toată viaţa, mult mai uşor decât ai trăi cu vină, durere de măsea sau – mai ştiu eu – tristeţe eternă! Deci fugi, adu cutia – să sperăm numai că blestemul nu e făcut în asemenea fel, încât durerea provocată intenţionat să nu fie inclusă!
Am încuviinţat adânc – Seny s-a dat la o parte – şi într-adevăr am fugit până în bucătărie.
Oh, ce norocos mă simt! Seny cu adevărat a ştiut cum să procedeze corect – nu cred că aş fi putut să primesc vreo instrucţiune mai bună momentan de la nimeni – acum trebuie numai să iau un ac din cutia aflată sus, pe policioară, şi…
La naiba cu cine a montat rafturile ăstea aşa înalte – adică eu.
La naiba cu cine a pus cutia pe unul dintre rafturile ălea aşa înalte, încăt tre’ să te întinzi pe vârfuri s-o iei – adică eu.
Şi, în sfârşit, la naiba cu cine nu a închis capacul bine – adică tot eu.
Toate lucrurile ăstea le-am gânfit într-o fracţiune de secundă – aceeaşi fracţiune de secundă în care m-am tras deoparte instinctual, să mă feresc de acele în cădere – aceeaşi fracţiune de secundă în care am alunecat şi am simţit, pentru prima dată, impactul cu peretele din spate, undeva pe la mijlocul braţului stâng.
–AAAAAAAAAAAAAAAAAAAH!
Seny apăru în bucătărie instant, ţipând “Ce…?!”, dar înţelese totul imediat văzând acele împrăştiate pe jos, şi pe mine ţinându-mă cu mâna dreaptă de locul dureros, schimonosindu-mă îngrozitor.
–Of, frate – dintre toate locurile posibile şi imposibile, Randif – da, îmi folosise numele întreg! – de ce, de ce a trebui să te alegi tocmai cu o durere în cot?!

*

“–Soţul lui G. e tare înalt şi chipeş, l-ai văzut?
–Oh, dar nici nu se compară cu bărbatul M.–nei – ăla cu cioc şi barbă, mereu morocănos!
–Ufufu, şi totuşi cel mai arătos e soţu’ tău, S.; deşi de la o vreme l-am văzut tare crispat. E bolnav?
–Eh, păi, nu chiar…da’-l cam doare în cot.”

Cam cu un argument infantil de genu’ ăsta reuşise Seny să mă convingă să mă târăsc înapoi pe Calea lui Lotus până la Zâna Peticelor. Nu-mi fusese deloc uşor; trei algocalminuri şi tot resimţeam acut durerea în tot braţul şi antebraţul stâng, de fapt cam prin toată fiinţa mea. Eram amorţit şi mă înfofolisem într-o geacă de blugi strâmtă, datând de prin triasicul vieţii mele, în speranţa că va mai paraliza puţin nervii ăia pe ducă; se părea însă că nu reuşise decât să-mi creeze două disconforturi. Unu, că rămâneam, nu ştiu cum naiba, extrem de în urmă faţă de Seny, arătând ridicol în apusul de august; şi doi, faptul că era total inutilă – ceea ce însemna că mă durea la fel de tare, dacă nu şi mai şi.
Mai devreme sau mai tărziu, mai rar sau mai des, orice om se loveşte în viaţa lui la cot. E o senzaţie care porneşte dintr-un punct fix, dureros, paralizant; apoi se extinde, te măcelăreşte, ascende, discende, te cuprinde, te pişcă, te seacă, te fierbe, te înnoadă, te electrocutează; simţi mâna cum îţi pulsează nervos, simţi sângele cum se prăbuşeşte peste tine, simţi nervii cum protestează spasmatic. Şi, în sfârşit, în momentul în care eşti făcut praf – dispare.
Sau cel puţin aşa ar trebui.
Din nefericire însă, eu nu mai apucam să ajung la ultima etapă. Eram – şi asta e cu adevărat trist – un om pe care îl durea în cot de toţi şi de toate. Poate că ar suna amuzant pentru cineva din afară – dar pe cuvânt că e unul dintre cele mai neamuzante lucruri prin care am trecut vreodată. În timp ce Seny mergea cu hotărâre înaintea mea, având grijă să nu se uite în spate – de teamă ca asta o să nu mă facă sa-mi pierd puţina voinţă pe care o mai aveam, probabil – îmi venea să urlu, să înjur, să dau cu braţul de pământ, şi-mi muşcam pumnul, ca să mă abţin. Şi totuşi– eram oarecum mândru să pot recunoaşte asta – chiar şi la asemenea intensitate, durerea era suportabilă. Trecusem prin lucruri mult mai rele la viaţa mea – doar nu era să mă omoare o durere în cot.
Cam de aceeaşi părere părea să fie şi Seny, sau cel puţin asta îmi sugerase privirea ei cruntă dinainte de plecare, gen “Meriţi, nu meriţi, înduri. Acum treci printr-un moment mai greu, dar sigur o să apară şi unul mai favorabil în timp.” Cred că ăsta era unul dintre lucrurile care îmi plăceau cel mai mult la Seny; în situaţii de criză, putea să se sustragă în afara cutiei şi să devină rece, calculată şi dinamică. Nu numai că avea o atitudine total neutră faţă de suferinţa mea; dar părea şi foarte preocupată să găsească cea mai bună metodă să o mituiască pe Zâna Peticelor, zăngănind în braţe o cutie plină cu prăjituri făcute acasă. Drăguţa de Seny; zău că trebuie să te apreciez mai mult.
Din păcate însă, se părea că strategia era extraordinar de prost aleasă, fiind depăşită de vremuri. Am găsit-o pe Zâna Peticelor complet singură, atârnând pe pat şi privind în gol, în timp ce nişte suspine prelungi, întrerupte de problema respiratorie pe care o resimţisem mai devreme, îi ieşeau greoi din masivul gâtlej de mistreţ. Suferea, şi încă profund; aceeaşi durere pe care mi-o cauzase ea în cot cu blestemul ei, i-o cauzasem eu în suflet cu vorbele mele, se părea. Nici n-am apucat să ne apropiem bine de podiumul circular; Zâna sări agitată, impresionant pentru statura ei, şi urlă:
–Aţi venit… să vă bateţi joc de mine, da? Să râdeţi iarăşi de grasa, de monstruoasa, de gigantica Zeitate! Să-mi ziceţi – cum a fost? Că aş fi în stare să înghit trei tunele de manguste şi un intercontinental, sau ce-o mai fi! De-aia aţi venit, da?
Şi suspină profund, dovadă clară a tragediei provocată de revelaţia adevărului. Zău că mă durea în cot de ea.
–Ooo, nici pe departe, zise Seny, înaintând calm şi rimtic. Am venit cu gânduri paşnice, uite!
Şi zăngăni cutia cu prăjituri.
–Dulciuri! Aaah…Santa Lola, chiar vă bateţi joc de mine! exclamă Zăna, dând cu mâna ei cât un adidas măsura 46 peste cutie (Seny o prinse înainte să cadă.) AFARĂ! A-FA-RĂ!
Acum deja devenise personal. Nu mă mai preocupa faptul că puteam să mă aleg cu încă o durere permanentă, fie ea şi în celălalt loc unde se zice că nu îţi pasă de nimeni; deja, de când o insultase pe Seny prin aruncarea cutiei, simţeam sângele cum îmi clocoteşte în tot corpul. Înaintai cu viteză, dar Seny, mereu pe fază, jonglă cu prajiturelele, aşezându-le pe un braţ şi oprindu-mi ascensiunea cu celălalt; în zelul său însă, mă atinse de locul dureros.
Cu toată stăpânirea mea de sine, n-am mai putut rezista. Am icnit din tot gâtlejul.
–AAAAAAAAH!
Zâna Peticelor icni şi ea – de încântare.
–Deci – vocea îi era acum cinică şi jucăuşă, oarecum de balon sugrumat, cum nu credeam că ar putea vreodată să fie – deci, deci, blestemul merge, deja s-a activat, deci! Oho, magnific!
Şi începu să fredoneze refrenul melodiei cu luatul ţepei.
Am simţit atunci că o urăsc, că o urăsc cu adevărat; “deci”-ul ăla al ei mă făcea să vreau să o divid în nano-particule, care să fie împrăştiate de vânt (ce ar fi şuierat la fiecare, după caz, “carbooooon”, “hidrooogeeeen”, “oxigeeen”) în toate direcţiile, cu neputinţă de reunificare, în aşa fel încât să nu mai existe nicio urmă a existenţei ei pe acest Pământ. Ea râdea, petrcea, n-avea nimic; era o zână, ar fi putut oricând să rezolve un lucru mărunt cu imaginea ei; dar eu, eu eram om, condamnat la durere eternă în cot şi aparent cu neputinţă de îndreptat. Eram furios şi lipsit de puteri; însă Seny, uitând complet de prăjituri, puse o mână pe fruntea mea şi pe cealaltă pe braţ, încercând să mă calmeze, şi rostii fraza hotărâtoare:
–Credeam – şi acum se uita şi ea urât – că zânele, fie ele de capitală, n-au voie să dea un blestem fără aprobarea comunităţii locale.
Asta păru să ne pună în încurcătură inamicul – însă numai păru.
–Nu tu hotărăşti asta, fetiţo – pot să strâng destule voturi încât să se aprobe.
Şi rânji larg şi peticit, trântindu-se în cearşafurile imensului pat cu baldachin.

*

–Randi?
–Mmm?
–Chiar i-ai zis că e în stare să inghită trei tunele de mangustă şi un intercontinental?
–Ceva de genul, scrâşnii eu din dinţi.
–Randiii!
–Ceee?
–Cum ţi-ai permis să-i zici asta?
–N-ai văzut şi tu cât era de grasă – merita, purceaua naibii! De ce mă mai întrebi ceva aşa stupid şi evident?
Seny încremeni, uitându-se urât de tot la mine.
–Randi, să-ţi fie clar: nu eu te-am băgat în încurcătura asta, deci nu pe mine trebuie să-ţi verşi nervii!
–Sigur că nu, dar speram că tu o să mă scoţi.
Cred că durerea mă făcea să gândesc aiurea.
–Poftim?! Randi, cum îndrăzneşti –
–Bine, bine, să mă ajuţi să ies – e bine aşa?
Of, mă – eu chiar sufăr aici!
–Să zicem că merge, zise Seny gânditoare. În fine, las-o baltă; tre’ să ajungem acasă mai repede, să stăm calm şi să găsim o soluţie. Cred că doare destul de rău.
Şi mă privii lung şi cu îngrijorare.
–Rezist eu, nu asta-i problema; deci să înţeleg că n-ai nicio idee salvatoare?
–Singurul lucru la care mă pot gândi momentan – e să apelăm la cineva care are îndeajuns de multe legături ca să pună presiune asupra Zânei ăleia, s-o facă să retragă blestemul!
–Of, minunat, draga mea; sunt sigur că avem cunoştinţe nenumărate care au asemenea influenţă! pufnii eu sarcastic.
–Dar Randi – avem pe cineva chiar mai bun de atât!
–Cine…, începui eu confuz, dar Seny îmi tăie replica:
–Cred că e cazul să apelăm la Marea Mamă!

*

Întotdeauna mi se păruse amuzant că Seny o numea pe Marea Mamă aşa –poate din motivul ăsta adoptasem şi eu apelativul.
Sigur că, trăind mai bine de trei milenii, acumulând nenumărate cunoştinţe, puteri şi idei de viaţă, Jinzo nu putea fi decât impresionantă –atât ca fiinţă în sine, cât şi ca mamă. Şi totuşi –aici e de vină tot natura umană, deh – nu putea să nu mi se pară extraordinar de distractiv – deşi, poate că, şi crud – să numeşti pe cineva de un metru şi patruzeci şi nouă de centimetri “mare”. Era ca şi cum ai fi zis despre un furnicar – animal interesant, de altfel – că inspiră nobleţe; bietul furnicar nu ar fi avut nicio vină că nu se ridică la înălţimea statutului, dar ţie tot ţi-ar fi venit să chicoteşti pe înfundate pe chestia asta.
Apelarea la Jinzo, Marea Mamă – care era în momentul ăla în capitală, cu Liri – presupunea însă adoptarea unui risc major, şi anume: implicarea lui Relniazis şi a lui Ritsu în toată treaba asta – chestie tare nasoală. Aş fi fost în stare să enumăr nesfâşite motive pentru care nu voiam să am de a face cu ei doi în momentu’ ăla – câte unul pentru fiecare spasm dureros pe care îl simţeam – dar, în fond, toate se reduceau la ceva simplu. Departe de a simpatiza cu suferinţa mea – la polul opus, chiar – ei ar fi sporit-o chiar; Ritsu certându-mă constant, iar băiatul ăla, Relniazis – bătându-şi joc într-un mod tare meschin şi nemernic. Şi totuşi – nu puteam să refuz oferta lui Seny; aş fi pierdut orice urmă de colaborare din partea ei dacă o făceam.
Prin urmare; am oftat profund şi am înghiţit în sec toată neputinţa pe care o resimţeam. Lui Seny i-am zâmbit vag când s-a dus să le deschidă uşa musafirilor; faţă de Jinzo şi de Liri, mi-am plecat puţin capul, lui Ritsu i-am evitat privirea, iar nemernicului i-am întors o încruntătură tare urâtă când mi-a zis (pe o voce aparent binevoitoare) drăguţa asta de replică:
–Ei, ce-ai păţit, bătrâne, de ai faţa lungită de un cot?
Unu, că ştii şi tu foarte bine ce-am păţit; doi, că nici măcar nu sunt atât de bătrân; trei – nu suport aluziile ăstea şmechere, şi dacă n-am fi în compania atâtor fete – zău că ţi-aş zice vreo două.
N-am idee dacă aşa o fi şi în cazul animalelor – Odeiton ar fi ştiut, mai mult ca sigur; dar oamenii, când decade un seamăn de-al lor (fie că merită, fie că nu), îi sar cu toţii în spinare şi-l atacă din absolut toate unghiurile posibile şi imposibile, până la urmă nemairămânând din bietul decăzut decât o vagă iluzie. Aşa mă simţeam eu în momentele ălea; nu numai că aveam un handicap evident (şi, Doamne, rău mă mai durea), dar eram şi în inferioritate numerică (asta căci Seny, singurul meu posibil aliat, se retrăsese în bucătărie cu Jinzo, pentru a discuta rezolvarea problemei). Eram, deci, singur, singur-singurel în faţa unei hoarde de trei uzurpatori cu colţi verbali şi energii nesătule, tineri şi însetaţi de sânge; şi zău că aş fi cedat şi celălalt braţ durerii, numai să mă pot feri de ei.
–…că mereu te ia gura pe dinainte şi zici porcării când nu trebuie. Aşa şi acu’, te-a mâncat pe dindos să faci tu pe deşteptu’ şi pe viteazu’, si vrut să arăţi că poţi, că ştii – ca atunci cu balena – şi iar te-ai ales cu ceva permanent; dar după părerea mea, meritai mult, mult mai mult, e numai un noroc chior că ai scăpat, data viitoare sunt sigură că –
–Pauză, Ritsu, aproape l-ai omorât pe bietul om, sări nemernicul, întrerupându-mi nepoata (spre totalul meu şoc şi totala ei indignare). Nu vezi că de când îl cerţi, durerea lui pare să fi atins o nouă cotă?
Ah, într-o zi, când nu mai e numeni altcineva de faţă (în special nu Seny!), jur că o să-l pocnesc pe băiatul ăsta.
–Serios, frate – sări şi Liri, ţinându-i isonul – ar trebui să ai grijă ce-i spui unui invalid, sar s-ar putea să te alegi cu o cotonogeală…
–Hoo? Sunt sigur că, dacă s-ar sfârşi cu violenţă, ne-ar apărea numele pe prima pagină a cotidianului de mâine…
–De care s-ar amuza teribil orice cotoroanţă!
–Hai, l-aţi chinuit destul pe Randi, de ajuns – interveni Seny, apărând din bucătărie şi interpunându-se ca un scut între mine şi inamici. (Ah, îngerul meu păzitor! Cum ştii tu să vii exact la momentul potrivit!). Am vorbit cu Marea Mama şi se pare că se poate rezolva problema destul de uşor – trebuie numai să găsească persoana potrivită, momentan dă un telefon…
–Dă un telefon? mârâii eu, încercând să-mi suprim imboldul de a urla la un nou impuls nervos. Cui?
–Aaaaah, unchiului Bert, răspunde Seny, ridicând din umeri.
–Misteriosului unchi Bert, completă Relniazis pe un ton mistic.
–Cel care poate să obţină orice! sări Liri.
–De la un pulovăr de coton până la un cotor de nailon…
–Zău, Rel, încetează! Hai să schimbăm subiectul! protestă, din nou, a mea dragă nevastă. Te-ai distrat destul pe tema asta…nu că nu ar fi amuzant, adăugă ea încet, chicotind.
Aşa, deci – eşti chiar mai rău ca Ritsu!
–De acord, scumpă surioară Seny (cumva, aliteraţia mă făcea să resimt şi mai profund electroşocul). Hai să discutăm despre – ştirile de aseară? Că tot nu am apucat să le aud – poate îmi spui tu despre ce e vorba?
–…dar te-ai uitat – începu Ritsu cu o voce mică, însă fu acoperită de tonul sec al lui Seny:
–Of, Rel, nu era absolut nimic informativ – decât nişte tâmpenii despre noi cotizaţii la stat.
Urmă o tăcere de câteva secunde. Apoi – nemernicul, Ritsu şi Liri începură să chicotească; însă Seny, tresărind, îşi acoperi gura, de parcă ar fi zis ceva obscen, şi se uită spăşit la mine, încercând să-mi comunice lipsa de intenţie din vorbele ei.
–Et tu, amore? zisei eu sfârşit, prefăcându-mă (şi oarecum simţindu-mă!) rănit mortal; după care mă prăbuşii într-un fotoliu, imitând pefect scena decesului. Urmară câţiva paşi grăbiţi, şi Jinzo intră în sufragerie, privind peisajul cu oarecare compătimire.
–Gata, terminaţi-vă! Rel, îţi interzic să mai spui ceva ce ar putea cauza daune morale sau –
–Dar mamă! Nu vreau să dramatizez (deşi la asta se pricepe cel mai bine – gândii eu ofuscat), dar uită-te la omul ăsta – se află la o mare cotitură a vieţii lui!
Un zâmbet cinic apăru pe faţa lui Jinzo…
–Ooo, nici n-ai idee câtă dreptate ai, fiule – zise ea cu ceea ce era, clar, ironie în voce. Randi – se întoarse acum spre mine – am găsit omul perfect care să te scoată din aiureala asta…
În sfârşit – primul lucru cu adevărat îmbucurător pe care îl auzeam azi. Oricine ar fi fost el – Borert, Fil sau Rahhy – i-aş fi dat individului oricât ar fi cerut – plus ceva mită, eventual – numai să mă scoată din agonia prin care trecea bietul meu braţ stâng…şi asta cât mai repede.
–Şii – hmm – cine e? întrebai eu, încercând să par politicos şi recunoscător.
–Nimeni altul decât Contele Ama în persoană…
Crezusem că nimic nu putea fi mai rău pentru mine atunci decât durerea din cot – şi totuşi era. Mă înşelasem profund.
–Haah, nici vorbă, să-i cer lui o favoare. Sigur trebuie să mai existe şi altcineva care –
–Te asigur că e singurul pe care Bert l-a putut găsi momentan…
–Momentan, da, dar asta nu înseamnă că nu ar putea fi şi alţii! pufnii eu revoltat.
–Şi ce-ai de gând – să stai aşa până când Bert mai dă de altcineva? întrebă Jinzo, viclean. Ar putea dura zile, luni, ani chiar… doar n-ai de gând să suporţi durerea atâta?
–Ooo, ba chiar aşa o să fac! E de preferat durerea, decât – decât – să am de a face cu el!
Şi sării în picioare, gata să înfrunt pe oricine mi-ar fi stat împotrivă – dar chiar şi aşa, corpul protestă, spasmul mă cuprinse – şi mă trezii fără să vreau să gem de suferinţă.
–Cred că ar fi cazul să mă lăsaţi pe seara asta, zise Seny categoric.
Urmă un oarecare murmur – după care toţi patru vizitatorii se îngrămădoră spre hol, Jinzo privindu-mă ca şi cum ar fi ştiut că o să cedez până la urmă, Liri şi Relniazis ridicând umerii gen “de acum înainte, nu mai depinde de noi, dar succes, bătrâne”, iar Ritsu uitându-se oarecum confuz şi lăsată în urmă.
Seny îi conduse către ieşire – am auzit cum s-a trântit uşa – apoi intră în sufragerie, încruntându-se teribil.
–Ai să te duci mâine dimineaţă să vorbeşti cu contele, domnule – sau s-ar putea să mă doară şi pe mine în cot de tine dup-aia.

*

Sunt – în general – extraordinar de încăpăţânat, greu influenţabil şi fixist. Am anumite idei şi teorii vitale din care n-ar putea să mă scoată nimeni, nici după ani întregi; – chiar dacă mi se aruncă în faţă un contraexemplu evident (care în sinea mea mă face să realizez că am greşit), eu tot n-o să-l recunosc oficial şi o să continui cu faţada binecunoscută, dar eronată. La urma urmei, nu degeaba se amuză lumea pe la spatele meu cu acea mini-poezie minunată (Furabie/căpitan de corabie/cu creier de vrabie); cred că, într-un fel, mă reprezintă.
Ei bine, căpoşenia asta a mea din fire îi dăduse de lucru o grămadă lui Seny în acea seară; dar, ca orice nevastă iubitoare şi perseverentă, sau iubitoate de perseverenţă, sau perseverent de iubitoare – reuşise, într-un final, să mă învingă. Nu-i fusese deloc uşor şi, într-un fel, ar trebui să o felicit pentru uluitoarea ei răbdare; de obicei nu ţip, decât dacă subiectul în cauză se învârte în jurul Contelui Ama, a roşiilor şi a tendinţei mele impulsive de a mă pune întotdeauna în situaţii periculoase. De ultimele două trec, totuşi, relativ victorios; sunt temporare şi mereu pot să dau vina pe natura mea sensibilă; dilema e când mă izbesc de prima.
Nu-l uram, propriu-zis, pe Contele Ama; acţiunile lui nu fuseseră niciodată într-atât de directe, încât să mă facă să resimt ură. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, tocmai asta era problema: indiferenţa lui faţă de mine, lipsa de vreo influenţă directă şi, mai ales, absenţa lui din toate momentele esenţiale din viaţa mea – fie ele bune sau rele. Oricât mă chinuisem să înţeleg logica din spatele faptelor lui peste ani întregi (când de abia o aflasem) şi oricât îmi repetam că avusese oarecum dreptate, tot nu puteam să îmi reprim un sentiment puternic. Dacă într-adevăr ar fi vrut, dacă ar fi putut să treacă peste laşitatea lui monumentală, ar fi avut – oh, dar câte! – destule ocazii de-a lungul vieţii să vină măcar să ne viziteze – pe mine şi pe Rheea.
Şi, cu toate că le explicasem de atâtea ori, şi lui Seny, şi lui Jinzo, şi tuturor, despre tot abandonul lui – cu toţii fuseseră de acord că e păcat – într-o existenţă de om – să laşi lucrurile în starea aia deplorabilă şi ambiguă. Da, e păcat; dar mi-ar plăcea ca atât de necesara comunicare să vină dn partea lor – a Contelui şi a Contesei – doar ei au datoria, în calitate de părinţi. Poate că greşisem şi eu; ajutorul lor venise la un moment dat, la un moment greu – însă îl refuazasem cu tărie, tocmai pentru că ei erau, practic, nişte străini pentru mine. Însă sperasem – şi nu, nu cred că era egoism din partea mea – ca, ori de câte ori eu mă împotriveam, ei să insiste; mi se părea că ăsta e rolul lor. Cu alte cuvinte – voiam să fiu salvat; eram prea laş să-mi caut singur salvarea, prea laş, la fel de laş cum fusese şi Contele odată – ceea ce era de aşteptat, doar eram fiul lui.
Noţiunea de părinţi poate fi uneori extrem de încâlcită; Seny, care fusese crescută de Marea Mamă după moartea alor ei în război, era de părere că era o adevărată bătaie de joc faţă de ce îmi oferise viaţa să am atitudinea asta. Şi, într-un fel, o înţelegeam; îmi place să cred că totul, absolut totul, ar putea fi rezolvat într-o existenţă de om, mai puţin oprirea şi reversarea morţii; prin urmare trebuia să mă consider norocos, norocos că erau în viaţă Contele şi Contesa, norocos că puteam vorbi cu ei oricând, norocos că ei îmi puteau răspunde –
Însa vai! Cât de diferită era realitatea văzută de mine; eu nici măcar nu puteam suporta să mă aflu în aceeaşi cameră cu ei, nici măcar nu puteam să le spun “tată” şi “mamă”! Simţeam o secetă în toată fiinţa mea când îi vedeam; parcă aparţineau realităţii altcuiva. Seny ţipă la mine toată seara, dar eu nu, nu eram în stare să fiu la fel de puternic pe cât ar fi vrut ea să fiu, nu eram în stare să trec peste toate golurile. “Dar e tatăl tău!”, “Dar a fost tatăl meu atâţia ani şi n-a făcut nimic!”, “Dar el vrea să vă împăcaţi!”, “Dar nici n-am fost certaţi vreodată, aşa că la ce bun?”, “Dar a zis că oricând putem apela la el!”, “Dar mă îndoiesc că mai gândeşte asta acum – Seny, omu’ ăla e cu pitici pe creieri, urăşte practic că ne-am căsătorit din cauza chestiei ăleia cu puritatea sângelui!”, “Dar e tatăl tău!”, şi iar, şi iar, şi iar – reveneam la acelaşi punct.
Până la urmă am cedat. Poate pentru că era şi din cauza durerii din cot, şi din cauza durerii de cap – care apăruse subit şi mă tortura efectiv la limite – dar, mai ales, din cauză că mă certasem cu Seny – lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată. Îmi părea şi rau; ea nu avea absolut nicio vină, ba chiar mă îndrepta întotdeauna către calea corectă – numai că eu eram prea îngust la minte să o urmez. Nu mai aveam putere să îndur; cu ultimele puteri, am şoptit “Draga mea, iartă-mă” şi dup-aia nu mai ştiu nimic.

*

Credeam că n-o să pot dormi deloc toată noaptea din cauza durerii – dar peste câte nu poate trece oboseala! Mă chircisem acolo într-un colţ al patului, stând pe braţul stâng, în speranţa nefondată că asta o sa mai reducă puţin amorţeala – cu Seny, oarecum speriată după cele întâmplate, agăţată de spatele meu ca un pui de koala. Nu ştiu exact cum şi când reuşisem să adorm… ştiu numai că primul lucru pe care l-am simţit când m-am trezit a fost pulsaţia din cot. Oftând, m-am ridicat absent şi cu greutate din pat (Seny mă privii cu ochii mari şi umezi ai omului care tocmai a fost întrerupt dintr-un vis plin de suspans) şi m-am uitat la ceas. 5:49. Începea să se lumineze dincolo de perdea… şi poate şi în capul meu.
–Seny, – am zis, cu vocea răguşită de dimineaţă – o să mă duc la Contele Ama să-i cer ajutor.
Mi-a răspuns cu un “Îhî” lung, s-a întors pe partea ailaltă şi şi-a înfundat faţa în plapumă.

*

Era 7:15 când am plecat de acasă; ziua de 1 septembrie părea să fie încă foarte călduroasă…sictirind sistemul prost de prindere al centurii de siguranţă, m-am aşezat în dreapta. Seny conducea; nu cred că aş fi putut să pun mâna pe volan în momentu’ ăla. Nu mă simţeam prea bine; şi nu, nu avea legătură neapărat cu faptul că mă durea în cot – deşi şi asta contribuia la starea per ansamblu. Ce mă preocupa era că nu-l mai văzusem pe Conte de aproximativ un an; habar n-aveam cum o să reacţioneze, deşi eram convins că pe Seny nici măcar nu urma s-o lase să treacă dincolo de poartă…şi apropo de Seny:
–Fă-te şi tu util şi dă drumul la radio, îmi zise ea impasibilă.
M-am conformat – deşi mi-a fost cam greu cu mâna dreaptă.
–Ooo, la fix. Vezi ce ştiu?
Şi într-adevăr era la fix – nimerisem melodia aia cu Andy, căruia ei îi plăcea atât de mult să-i spună Randi dintr-un motiv sau altul.
–Cause Randi, you’re a staaar
In nobody’s eyes, but miiineee~
Zău, Randi, cre’ că toată lumea în afară de mine te vede exact opusul unei stele, din cauza idioţeniei tale…
–Dar tu nu?
–Eu nu; eu ştiu că idioţenia provine din prea multă minte.
Asta m-a înveselit teribil – îmi plăcea la nebunie să mi se recunoscă deşteptăciunea.
–Draga mea, ştii cât te iu–
–Oof, s-a terminat deja melodia. Ce ziceai?
I-am scos limba şi mi-am păstrat declaraţia pentru mai târziu.

Mergeam de-a lungul Căii lui Lotus, când în sfârşit am ajuns la intersecţia cu Gaiţei; fântânile porniseră deja pe undeva prin stânga, şi mă uitam absent la ele, aşteptând să trec pe lângă să văd dacă scapă vreun strop prin geamul deschis – nu strica ceva înviorare de dimineaţă… Seny bătea ritmic cu degetul în volan, la fiecare două secunde care păcăneau la semafor; pe la radio se auzea nu ştiu ce reclamă cu alegeri inteligente, şi eu alegeam inteligent să privesc către fântâni, când deodată inerţia m-a tras în spate, stânga (aaaargh, cotu’!) – spre totalul meu şoc.
–De ce ai luat-o pe dreapta? Ocolim o grămadă…
Seny părea încurcată.
–Am vorbit aseară cu unchiul Bert – n-am mai apucat să-ţi spun, după tot tărăboiu’ pe care l-ai făcut (aici se uită fix la mine câteva secunde cu colţul ochiului), şi se pare că nu stă momentan la viloaia aia – şi-a luat una mai mică, mai viluţă, undeva prin Ficusului – Contele, mă refer.
Şi-mi aşteptă reacţia.
Ştia că ştiam că ştia că o să comentez, şi parcă totuşi ar fi vrut să mă abţin – dar niciodată.
–Snob bătrân şi băneţos – am murmurat în sictir.
–Mă aşteptam la ceva mai rău – oftă ea sumbru, însă oarecum satisfăcută. Cred, totuşi, că momentan te doare în cot de toate reşedinţele lui, nu? Nu mai ai putere de nicio reacţie, ceea ce e bine…
Şi-mi zâmbi omniscient.

Vilă sau Nevilă, Ficusului sau Neficusului – am ajuns relativ repede la noua locuinţă a Contelui, care era, chiar şi după standardele mele, plăcută şi nepretenţioasă, cu o curte plină cu piersici cu fructe şi (am resimţit un nod în gât) foarte asemănătoare cu vechea noastră casă din Farcras… probabil pentru că eram oarecum slăbit de durere, dar brusc mi se estompase voinţa – şi parcă mi se părea o idee extraordinar de proastă să intru aici…
Nimic nu-i scăpa însă lui Seny – nu ştiu dacă din dragoste sau din spirit de observaţie, dar oricum era de admirat, aşa că mi-am făcut o notă mintală s-o laud pentru asta imediat ce se termină toată treaba cu blestemul – prin urmare, în exact secunda în care am închis uşa maşinii, a început să mă direcţioneze forţos către poartă… ah, de ce, de ce trebuia Contele să aibă binecunoscuta cutie poştală cu un porumbel cu scrisoare în cioc, leită cu cea din care Rheea culegea atât de des corespondenţa?
–Hai neaţa – s-a auzit o voce din spate.
Era Berteliandor – Seny uitase să-mi spună că o să fie şi el aici, minunat! – cu acelaşi rânjet pe care îl văzusem de atâtea ori şi la nemernicul de Relniazis, şi la Jinzo – vasăzică era o trăsătură de familie.
–S’perbă dimineaţă de toamnă, nu – aproape prea frumoasă ca să fie adevărată, ca şi cum şi-ar bate joc de suferinţa pe care trebuie să o înduri tu, Randi, băiete – ce trist! făcu el cât se poate de dramatic (Seny încercă să-şi păstreze o faţă neutră…). Ah, ştiu că este cât de poate de crud pentru tine, care trece prin toată agonia asta, şi ştiu că nu se cuvine să zic aşa ceva, dar văzută din exterior, prin ochiul observatorului obiectiv, toată chestia e cât se poate de ridicolă şi amuzantă, chiar aşa!
Şi râse cu poftă şi în curând şi Seny, care nu se mai putuse abţine, i se alătură în râs, răsunând amândoi prea tare în dimineaţa care chiar era prea frumoasă.
La naiba – ştiu că trăise trei milenii jumate, un timp pe care mintea mea nu l-ar putea percepe şi procesa vreodată – dar zău că l-aş fi pocnit pe Berteliandor, fie şi numai pentru că îmi corupsese sufletul nevestei.
–Hai, Randi, intră – mă împinse Seny pe poartă, încă având urme clare de corupţie în voce.
Se părea că voia să se asigure că o să intru, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fug dup’aia , în momentul în care ea pleca – o teamă ridicolă, de altfel, dar perfect realistă şi justificabilă…
–Duăn uări, Senini – o să am eu grijă să nu se strecoare prin vreo gaură de şoricel sau să se estompeze în fundal, glumi Berteliandor.
Numai dacă ar fi fost amuzant.
–Mulţam, unchiule Bert – îi răspunse ea, făcându-i cu mâna; după care se întoarse înspre mine, mă trase deoparte şi îmi zise pe un ton cât se poate de serios:
–Randi, promite-mi că o să ai grijă şi n-o să-ţi ieşi din fire.
–Da, da, doar mă ştii pe mine – mereu am grijă şi niciodată nu-mi ies din fire… draga mea – i-am zâmbit eu crispat.
–Numai de-ar fi aşa… – îmi răspunse Seny pe un ton oarecum exasperat; după care se ridică pe vârfuri, mă pupă pe frunte, îi mai făcu o dată cu mâna unchiului Bert – care privea foarte distrat nişte piersici imense, rozalii – şi dispăru în maşină.
–Haide, să mergem – zise Berteliandor, închizând zăvorul porţii, de parcă într-adevăr i-ar fi fost teamă că o să fug.
Am auzit zgomotul cauciucurilor lansându-se, după care s-a făcut linişte – în afară de nişte greieri întârziaţi – aşa că am pornit de-a lungul aleii.
Doamne, ce mă mai seca durerea asta!

*

Unul dintre puţinele lucruri din copilărie legate de Conte pe care mi le amintesc e că primeam în fiecare săptămână de la el nişte scrisori lungi, detaliate, scrise pe coli A4 de cea mai bună calitate, cu un scris enervant de asemănător cu al meu – buclat, mare şi drept. Când eram mai mic, mă aşezam mereu pe un scaun la masa pătrată din bucătărie şi aşteptam să mi le citească Rheea – dar majoritatea conţineau paragrafe gen “Ce-ţi voi scrie mai departe să nu-i spui lui Randi – e mai bine să nu ştie”, aşa că eram repede expediat la teme (pe care ori le făcusem, ori nu aveam de gând să le fac), la udat flori (care aveau să putrezească în curând de la atâta apă) sau la hrănit porumbei (pe care îi urma din tot sufletul). Muream de curiozitate să ştiu ce e aşa de secret, de eu nu aveam voie nici măcar să mă apropii, prin urmare nu ratam absolut nicio şansă să apuc vreo scrisoare-două şi să fug cu ea la mine în cameră, unde să mă baricadez şi să citesc în pace şi linişte; dar Rheea, care mă cunoştea prea bine, pusese foi goale în plicuri, securizându-le pe cele adevărate în mini-seiful familiei Furabie – a cărei cheie o avea numai ea. Odată am încercat să şterpelesc cheia în timp ce soră-mea dormea – dar m-am ales cu o bătaie de n-am mai putut să stau jos vreo două-trei zile; experimentul n-a mai fost repetat nicicând.
Toată chestia asta a durat, să zicem, vreo trei ani; după care eu, convingându-mă că nu mai am absolut niciun mijloc să aflu secretele lu’ taică-meu şi ale soră-mii, le-am lăsat baltă cu totul. Scrisorile tot veneau în fiecare săptămână, uneori chiar şi la trei-patru zile, cu o regularitate plictisitoare; dar nu conţineau prea multe informaţii utile şi oricum, din puţinele câte erau, mie îmi erau destinate şi mai puţine. Cu timpul, am ajuns să le evit, spre disperarea Rheei care, văzând că nu mă poate face să le ascult, nu rata nicio ocazie să-mi zică fraze gen: “Tata scrie că ar trebui să…”, “Tata e de părere că…”, “ Tata vrea să-ţi transmit că…” – fraze la care eu nu făceam altceva decât să-mi acopăr urechile şi să fluier “Un’ te duci tu, mielule?”. (De obicei, Rheea îmi răspundea cu “La dracu’-n praznic, domnule!”) şi mă pocnea cu tigaia sau orice avea la îndemână pe spate.)
După ce a început să locuiască la noi nemernicul de Odeiton, am renunţat chiar cu totul să mai vreau să ştiu de scrisorile ălea; aşa că m-am îndepărtat din ce în ce mai mult, de la an la an, de Conte – nu, nu cred că pe atunci avea titlul, dar îmi era îndeajuns de neutru încât să nu-i mai spun părinte. Nu l-am văzut nici la nunta soră-mii cu nemernicu’, nici la botezul lui Ritsu – de fapt, până să dau de el în satul lui Jinzo, nu l-am mai întâlnit decât de două ori – o dată la înmormântarea lui Odeiton (când nu i-am făcut scandal, de dragul Rheei) şi o dată chiar la înmormântarea Rheei – când l-am pocnit în faţă şi i-am zis să nu se mai apropie de noi – de Ritsuna (care habar n-avea de existenţa lui) şi de mine. Se părea că ameninţarea a ţinut – n-am mai ştiut de el ani întregi.
Dar iată că acum trebuia iarăşi să dau de Conte – şi nu numai să dau de el, ci să-i şi cer ajutorul – într-o chestie cât de poate de umilitoare şi de stupidă. Habar n-aveam dacă avea puterea sau influenţa să oprească blestematul de blestem, habar n-aveam dacă voia măcar să o facă; în fond, habar n-aveam mai de nimic concret legat de el, deşi Rheea îmi spusese deseori că semănăm extraordinar de mult – ceea ce mă călcase pe nervi întotdeauna. M-am întrebat în treacăt dacă eu, în locul lui, mi-aş ajuta fiul în situaţia asta; dar eu, dacă într-adevăr aş avea un fiu, nu l-aş pune în situaţia asta în primul rând… stai aşa, asta n-a sunat bine.
…deşi poate că de fapt e Berteliandor sunând la sonerie de trei ori şi zumzăind vesel “Amintirile mă chinuiesc”, în timp ce dinăuntru se aud paşi de papuci lipăitori, călcând ciudat cu stângul. Uşa se deschise; în prag era Contele.
–Bert, omule, mereu îţi alegi cel mai prost moment de vizită şi eşti idiotic de matinal, da’ hai acu’, intră şi…RA-N-DI?
Contele nu părea cu mult mai bătrân decât mine (deşi cred că depăşise şaptezeci) şi avea aceiaşi ochi verzi şi acelaşi păr negru, specific ama; părea extraordinar de agitat la vederea mea şi se uita la mine insistent, în timp ce eu îi evitam privirea, concentrându-mă – în lipsă de altceva – asupra durerii din cot.
O vreme nu se mai auzi nimic; după care Berteliandor, dându-şi ochii peste cap, de parcă ar fi văzut scene de genul ăsta în fiecare zi, ne împinse pe amândoi înăuntru, ca la el acasă.
Seny, draga mea, ţine-mi pumnii!

*

–Hei, Randi! Randi!
Ritsu părea foarte voioasă în ziua aia.
–Aseară am văzut o emisiune despre evoluţie pe Discovery!
–Mdaa? Şi explicau şi dispariţia dinozaurilor?
Comparat cu aia, citirea volumului trei din “Pterodactilul meu sofisticat” părea mult mai interesant…
–Dă-i naiba de dinozauri, că ăia au dispărut acu’ sute de milioane de ani! sări Ritsu, exasperată până şi de idee în sine.
–65, mai exact. 65 nu sunt sute.
Întodeauna îmi dorisem acurateţe maximă la date.
–Da, mă rog… oricum, emisiunea era despre omenire!
Era a patra oară când citeam fraza referitoare la cum Jill pterodactilul l-a mâncat pe bondarul Ben.
–Se pare că, dacă ar lua-o din nou de la zero, omenirea ar trece prin aceleaşi câteva puncte majore aşe istoriei, ceea ce e şi logic, de fapt!
Ben era un bondar otrăvit… Jill începea să se simtă rău de la înghiţirea toxinei.
–Ritsu, te uiţi la prea multe emisiuni ciudate. Ar trebui să citeşti şi tu mai mult.
–I-auzi-l, să citesc. Să citesc! (Urmăream cuvintele, dar eram sigur că tocmai îşi dăsuse ochii peste cap.) Tâmpenii de genu’ ăsta?
Şi-mi smulse cartea din mâini.
–Heei, era la punctul culminant! Vreau să văd dacă Jill moare otrăvită sau nu! (Şi chiar eram curios.)
–Pfuu, se vede că suntem din altă generaţie. Eu n-aş putea niciodată să înţeleg aşa ceva!
Şi oftă compătimitor, dându-mi Pterodactilul numai cu două degete, de parcă ar fi fost un fel de coajă de banană stricată.
–Cum adică, altă generaţie?
Aveam eu nişte presimţiti, şi tare-mi era teamă să le confirm…
–Eşti un moş, Randi! zise Ritsu veselă, bătându-mă pe umăr. Şi încă unul foarte, foarte bătrân!
–Am numa’ treiji de ani! Şi mă simt foarte tânăr, mulţumesc!
Ia uite obrăznicie.
–Treizeci… şi doi, mai exact! Treizeci şi doi nu sunt treizeci!
Ah, învins cu propria armă! Ia să mă prefac nepăsător.
–Şi?
–Şi? Dacă aplicăm teoria dinainte…
–Dacă aplicăm teoria dinainte…
–Înseamnă că oricum ai fi trăit, tot ai fi ajuns un moş la treizeci şi doi de ani!

Conversaţia asta (încheiată cu Jill vomitând şi zburând înapoi înspre colonie, şi Ritsu tulind-o la ameninţările mele) avusese loc în urmă cu patru-cinci ani, şi nu-i dăsusem prea mare importanţă de atunci; dar privind prin casa Contelui, atât de asemănătoare cu cea din Farcras (nu numai cromatic, cât şi ca plan) nu puteam să nu aplic teoria lui Ritsu şi să nu mă întreb… oare el ar fi ajuns tot aici dacă ar fi luat alte decizii? Oare m-aş mai fi uitat tot atât de stingher la spatele lui în altă situaţie? Nu puteam să nu observ că era cu câţiva centimetri mai înalt ca mine, ceea ce era teribil de enervant, dintr-o grămadă de puncte de vedere…
Contele ne conduse în sufragerie. Ştiam cum o să arate: canapele grena, pereţi crem şi un covor de culoare nedefinită.
–Păi, chiar dacă sunt matinal, eu aş cam bea o cafea – zise Berteliandor, mult prea energic pentru un om care încă şi-ar dori cofeină. Pot să-ţi împrumut bucătăria, da Ozzy?
Şi ieşi din cameră, închizând uşa şi nemaiaşteptând răspuns.
O vreme linişte şi durere în cot. Apoi:
–Dumnezeule, mi-a zis Bert că o să vină azi cu încă cineva, dar nu m-am gândit – nu m-aş fi gândit niciodată – că tu erai cineva-ul ăla, Randi.
Stăteam faţă în faţă pe nişte fotolii moi, roşii închis, de catifea – şi eu nu mă uitam la el, ci la imprimeu… şi totuşi îmi dădeam seama că era extrem de emoţionat – vorbea greu, gâtuit.
–Mă bucur – de abia mai respira – mă bucur să te văd.
Cotul mă junghia, modelul imprimeului se repeta din şapte în şapte centimetri pe lungime… nu i-am răspuns nimic.
–Da, chiar mă bucur – Dumnezeule, cât mă bucur – nici n-ai idee.
Vorbea ca un om bătrân, ceea ce era în contrast cu înfăţişarea sa viguroasă. Parcă el singur voia să se convingă de ce zicea. Simţeam cum mi se face rău.
–A-ha-ha, sunt sigur că toată întâlnirea asta a fost aranjată de Jinzo şi de Bert – lor le stă în fire să facă lucruri neaşteptate de genu’. Heh!
Şi pufni într-un mod ciudat, ceva între plâns şi râs.
Prin urmare fusese o conspiraţie – la asta nu mă mai gândisem, dar, dacă stăteam să analizez mai bine, chiar părea ceva specific lui Jinzo şi a familiei ei diavoleşti… foarte frumos, n-am ce zice. Profitaţi de Randi cât e la pământ! Acum cu ofertă specială – reducere pentru cine socoteşte că se poate descotorosi de un cotoi bătrân ca el!
M-am ridicat – nu mai avea rost să mai rămân.
–Randif!
Întodeauna, când eram mic, “f”-ul fusese adăugat numai când făcusem o tâmpenie şi cineva mă certa pentru ea – cred că ceva din impresia asta îmi rămăsese profund înfipt în subconştient, căci m-am întors brusc şi în defensivă, şi abia atunci l-am văzut pe Conte pentru prima dată – chiar arăta de parcă ar fi fost pe punctul să plângă.
–E totul bine acasă cu – cu Seny?
–Da, i-am răspuns monosilabic.
–Şi Ritsuna – ea e bine?
–Da, i-am zis şi mai sec.
–Dar tu – tu eşti bine, Randi?
Mă pregăteam să urlu la el o replică dură, atât de rău mă toca sentimentalismul lui – când uşa se deschise şi intră Berteliandor, cu tava cu cafele.
–Hoo, am picat prost? zise, aşezând tava pe măsuţa dintre noi.
Nu mai rânjea în modul ăla idiotic şi batjocoritor, ci era chiar foarte serios. Şi mai era ceva – avea un fel de, de aură impunătoare, o chestie pe care o acumulase de-a lungul celor trei mii şi ceva de ani de trai, presupun. Orice ar fi fost, când ne făcu semn cu mâna să stăm jos, şi eu, şi Contele ne trântirăm la unison în fotolii. (Contele se şterse pe faţă cu dosul mânecii, iar eu îmi apucai braţul stâng, care pulsa mai tare ca niciodată.)
–Randif, nu mai fi atât de insolent. Oteinambur, prinde şi tu mai multă tărie.
M-am uitat la el câş – cu o privire în care am încercat din răsputeri să incorporez cât mai multă insolenţă posibilă.
–Mmmh, e amuzant cum încă mai pot să domin numai cu atitudinea doi adulţi căpoşi ca voi. Deşi – aici Berteliandor sorbi sec o gură mare de cafea – n-aş avea absolut nicio şansă împotriva voastră dacă v-aţi alia.
Nu ştiu de ce mai stăteam – probabil pentru că îi purtam respect lui Jinzo şi nu voiam să o dezamăgesc pe Seny – dar Berteliandor îmi era, pe puţin, la fel de antipatic precum Contele. Am luat şi eu o ceaşcă de pe tavă – cu toate că uram cofeina prea puternică – şi am început să o învârt printre degete, numai ca să am scuză să nu le văd moacele lor degradante.
–Randif, tu parcă nu bei cafea. Mă duc să-ţi fac o ciocolată caldă, să-ţi meargă şi ţie bine ziua.
–Nu e cazul! am urlat, dar Berteliandor deja dispăruse din cameră.
Ce naiba era şi cu omu’ ăsta – prea se purta de parcă ar fi fost la el acasă!
M-am ridicat, pentru a doua oară, să plec. Şi de data asta, se ridică şi Contele.
–Furabie ama Randif, stai jos – îmi zise el autoritar, având un aer care îmi amintea, dintr-un motiv sau altul, foarte mult de Rheea.
Mă pregateam iarăşi să urlu (deşi poate că era şi de la un spasm dureros puternic resimţit de la tot umărul stâng în jos), când mi-am amintit de ce-mi zisese Seny: “Promite-mi că n-o să-ţi ieşi din fire”. Ei bine – am gândit amărât – măcar o promisiune puteam şi eu s-o respect.
–Of, fir-ar să fie, stau! Stau, stau, dar nu pentru că-mi zici tu să stau!
Şi într-adevăr am stat.
–Aşa, vezi…
Contele însă nu se aşeză – ci se apropie de mine şi, când ajunse exact faţă în faţă, se aplecă ciuci, cu un genunchi pe jos, astfel încât să ajungă să aibă capul aproximativ la acelaşi nivel cu capul meu.
N-am vrut să-l privesc, dar până la urmă am făcut-o – niciodată n-am fost în stare să rezist lucrurilor interzise – şi ştiam chiar prea bine asta.
Contele aveam cearcâne adânci, de parcă n-ar mai fi dormit de vreo câteva nopţi, şi câteva riduri mai accentuate pe frunte – dar în rest, nu era mare diferenţa dintre noi – arăta cam cum probabl că aş arăta şi eu peste vreo zece ani, să zicem. Nu avea niciun fir de păr alb şi nu îmbătrânise cu nici măcar o zi de cum îl ştiam eu de pe când aveam şase ani – presupun că totul era efectul devenirii unui nemurit. Dincolo de asta, avea o expresie ciudată, pe care nu i-o puteam descifra – cred că bătea însă înspre bunăvoinţă.
–Acum zi-mi – ce s-a-ntâmplat?
Nu i-am răspuns nici acum şi am continuat să mă uit urât – mă enerva atitudinea lui, de parcă ar fi putut să rezolve acum ceva, când atâţia ani n-a putut rezolva absolut nimic. Târziu, mi-am dar seama că voia să mă apuce de mâini – aşa că m-am retras, dar nu îndeajuns de repede.
–AAAH!
Contele mă apucase de mâna stângă – cotul mă junghiase.
Uşa se deschise – se părea că Berteliandor fusese pe fază, căci privi scena amuzat la culme şi nu se putu abţine să nu chicotească.
–Ozzy bătrâne, nu face faţa asta lungă – n-ai greşit tu cu nimic – decât că minunatul tău fiu – pardon de expresie – moare momentan de ce-l doare în cot.
Şi închise la loc uşa, dispărând dincolo rânjind – de parcă ar fi fost un artist la circ care se ascundea în cutia în care urma să fie înjunghiat cu câteva zeci de cuţite.
–Te doare în cot? clipi Contele contrariat. …de ce?
Nu părea să ştie dacă era cazul să râdă sau să-şi păstreze seriozitatea – dar oricum, vocea îi devenise mai vioaie.
–Pentru că m-am lovit, d’aia! i-am pufnit în faţă, de parcă ar fi întrebat cea mai stupidă chestie din lume.
–Logic că te-ai lovit – mi-a răspuns pe acelaşi fel de ton pe care îl folosisem şi eu – dar cum, când, unde şi de ce încă te mai doare?
–De perete, ieri, în bucătărie, din cauza unui blestem – i-am zis instant – acum pot să-mi recuperez mâna?
Şi mi-am tras-o repede înapoi, într-o manieră pe care unchiu’ Bert ar fi catalogat-o drept extraordinar de insolentă.
–Blestem? Păi cin’ s-a găsit să te blesteme pe tine?
Na poftim lipsă de reacţie.
–Zâna Peticelor! am pufnit, plin de revoltă.
–Vili? Dar de ce…?
–Pentru că nu s-a putut abţine să nu-i spună că e grasă – sări Berteliandor, apărând cu cana mea cu ciocolată caldă, pe care mi-o trânti pe măsuţă, şi trecând pe lângă Conte de parcă spaţiul ocupat de el ar fi aparţinut altei dimensiuni.
Omul ăsta începea să mă calce pe nervi până la limite – nu mai stătea şi el jos odată?! Tocmai voiam să-i zic asta, când izbucniră amândoi în râs – un râs din ăla sănătos şi cu dureri de burtă.
–Foarte, foarte tare – zise Contele roşu, ridicându-se de pe podea şi încercând să-şi păstreze echilibrul cu demnitate, dar nereuşind. Şi? Cu cât te-ai ales? O lună? O juma’ de an? Un an?
Mă simţeam teribil de umilit.
–Toată viaţa…
–Toată viaţa?! Asta e tare nasol!
Şi se uită înspre Berteliandor, aparent şocat.
–Tot aşa am zis şi eu când am auzit – dar bănuiesc că ori era într-o pasă proastă, ori… a fost insulta mult prea dură.
Şi zâmbi ironic.
–Mda, presupun că totuşi se poate rezolva până la urmă – făcu gânditor Contele, punându-şi mâna sub bărbie şi vorbind cu nimeni în mod special. Cât e numărul de la Centru – ăla care se termină în 2-2 sau ăla care se termină în 2-8?
–2-8, deşi nu ştiu de ce mă întrebi pe mine, Ozzy – pur şi simplu nu mai am memoria pe care o aveam în tinereţe!
–Mă întreb ce înseamnă tinereţe pentru tine – zise Contele în treacăt, trăgând înspre el telefonul şi formând ceva ce semăna cu o bucată din zecimalele lui pi.
Aşteptam încordat – chiar aş fi vrut din tot sufletul să se poată rezolva.
–Alo? Centrul? Da…Vili? Furabie Otainambur la telefon.
Am rămas perplex la faptul că n-a menţionat nimic de partea cu ama.
–Da, sunt bine, mulţumesc – dar am o problemă în legătură cu blestemul pe care l-ai dat ieri… nu, nu ăla cu rottweilerul muşcător de funduri de poliţist… da, da, ăla cu durerea.
Parcă asistam la o conversaţie la telefon dintr-un film cu proşti.
–Bineînţeles că vreau să-l ridici, nici măcar n-aveai autorizaţie să-l dai! sări Contele autoritar. Dacă-l cunosc? Ba bine că nu – doar e fii-meu!
Am tresărit neplăcut – era prima dovadă de vreo legătură de sânge dintre noi doi pe care o menţionase tare vreunul.
–Îm secunda asta s-o faci! Da! Da! Foarte bine – hai să trăieşti.
Şi aruncă, laconic, receptorul în furcă.
–Ar trebui să dispară într-un minut-două dacă Vili chiar se ţine de treabă – îmi zise el, întorcându-se înspre mine – deşi nu văd de ce nu ar face-o…
O vreme am aşteptat toţi trei în tăcere. După care…
Ah, dar cum aş putea să descriu senzaţia? Mi se părea anormal, straniu, ireal să nu mai simt durerea – aproape că-mi venea să mă lovesc din nou, numai ca să revină starea familiară dinainte! Îndoiam şi dezdoiam braţul ca un idiot, atingeam cotul cu degetele mâinii drepte, strângeam şi desfăceam pumnul – Dumnezeule, ce uşurare! Adevărat a zis cine o fi zis prima dată că nu ajungi să apreciezi binele decât după ce treci prin rău – ei bine, eu momentan mă bucuram din adâncul sufletului să revin la normalitatea, tihna şi bunul-simţ al omului pe care nu îl durea în cot!
–Cum te simţi? mă întrebă Contele, aparent satisfăcut.
–Perfect! am strigat cu încântare; nici nu mă mai interesa că eram în compania lui sau a fosilei ăleilalte, obsedate de făcutul cefelei; acum eram liber-liber, free, frei sau cum s-o fi zicând; totul era strălucitor, şi în mijloc era eu, lucind ca lumina stâlplilor reflectată în zăpada de la sfârşitul lui noiembrie. Ah, fericire!
–Păi, treaba mea aici s-a încheiat – zise Berteliandor, dispărând din casă la fel de brusc şi de lejer cum dispăruse şi mai devreme prin bucătărie.
Acum rămăsesem numai eu cu Contele.

*

Trecuseră vreo două-trei minute de când auzisem poarta închizându-se în urma plecării lui Berteliandor – Contele nu se uita la mine, ci privea dus, în tăcere, curtea cu piersici. Într-un fel era bine că nu zicea nimic – puteam şi eu să-mi aloc putere de concentrare destulă cât să-mi analizez sentimentele de moment.
Căci descoperisem o chestie – dincolo de repulsia de la început (care se diminuase între timp), mai era ceva ce mă preocupa – şi muream de curiozitate să ştiu. Trebuia, până la urmă, să aflu – aşa că mi-am ales cu grijă cuvintele şi am pus, în final, întrebarea.
–Casa asta – e făcută după modelul casei din Farcras?
M-am mirat cât de încet am putut vorbi – şi Contele păru şi el mirat, căci se uită la mine confuz.
–Nu… neapărat. Adică – (aici ridică din umeri) – eu le-am făcut pe amândouă, deci presupun că e doar – nu ştiu – stilul meu?
–Aaa…bine – i-am răspuns în doi peri; niciodată nu ştiusem că locuinţa unde trăisem atâţia ani fusese făcută de el.
–Vrei să te uiţi pe sus? Asta dacă nu – nu te grăbeşti.
Am aruncat o privire rapidă la ceas – era 8:25. Seny trebuia să fie în pauză acum şi, cu puţin noroc, poate şi în cancelarie.
–Pot să dau un telefon mai întâi?
Contele încuviinţă şi-mi arătă acelaşi telefon de unde vorbise şi el mai înainte; după care ieşi din sufragerie, în timp ce eu formam numărul şcolii.
Îmi răspunse secretara – şi-n două minute aveam legătura directă şi dincolo, la capătul celălalt, îmi vorbea Seny.
–Sper că nu o sa-mi spui o veste proastă, Randif (ah, azi trebuia să fie una dintre zilele în care toată lumea îmi folosea numele întreg) – eu te-am dus acolo ca să rezolvi treburile, nu să le strici.
–Păi, am rezolvat chiar totul, meine Liebe – s-a dus blestemul, keine durere în cot acum! i-am replicat vesel.
–Serios? Excelent atunci! Contele ce face?
–El, păi – e şi el pe aici, vrea să-mi arate casa, presupun. Draga mea, ştii cât te iu–
–Eu termin orele la 12:20, vin să te iau atunci, rămâi acolo! îmi tăie ea rapid şi-mi închise, înainte să pot zice altceva.
Eram oarecum ofticat – pentru a doua oară într-o singură zi îmi fusese ignorată declaraţia şi, în plus, aveam patru ore de petrecut alături de Contele care – eram sigur – se afla dincolo de uşă şi-mi auzise toată conversaţia.

*

Mă aşteptasem ca, în timp ce-mi arăta dormitoarele şi biblioteca şi băile şi alte cele, să vrea să vorbim despre trecut, ceea ce m-ar fi enervat la culme, probabil – dar Contele părea să se ferească de subiect, căci mă distrase de la el cu fel de fel de nimicuri – ne-am trezit amândoi că ne dăm cu părerea despre parchet, politică, ficuşi, modernizare urbană, desene animate cu grafică aiurea, hotdogi şi nenumărate altele – nu cred că mai trăncănisem aşa mult despre fleacuri de când făcusem cunoştinţă cu vecina de la apartamentul 11.
–Dar Contesa, unde e? l-am întrebat eu după ce ne-am reaşezat în sufragerie, pe fotolii (ciocolata caldă devenise foarte rece între timp şi prinsese ceva caimac).
–Mama ta? îmi zise el rar, ca şi cum m-ar fi certat că nu-i spuneam aşa.
N-am putut să nu observ că se posomorâse.
–E la conacul ei, cred – pe domeniul strămoşesc.
–Crezi?
–Da, păi – n-am mai văzut-o de atunci de când te-am văzut şi pe tine ultima dată, acum vreun an.
–De ce, mai exact…?
–De ce…? (Contele mă privi uluit.) Păi, până să o întâlnesc atunci, n-o mai văzusem de zeci de ani nici eu – habar n-am ce-a făcut în tot timpul ăsta. Nu – nu ştiai?
Şi se uită la mine din ce în ce mai uimit.
Era rândul meu să fiu perplex.
–Dar credeam că aţi plecat amândoi! Atunci când – când aţi dispărut – când eram eu mic…
Deja Contele mă privea ca pe un monument al naturii.
–Dumnezeule, ştiam că Rheea nu ţi-a spus nimic, dar credeam că ţi-ai dat şi tu seama, în tot timpul ăsta!
Mă simţeam total pe dinafară.
–De ce să-mi dau seama?
–De…de… – porni Contele agitat, dar înflăcărarea i se stinse de pe chip. Nu contează.
–Ba contează! Vreau şi eu să ştiu!
Uram secretele de faţă cu mine.
–Cred că am dreptul ăsta! am continuat, pe jumătate ţipând.
Contele pufni.
–Ai dreptul… da, presupun că ai tot dreptul din lume.
Şi oftă, ca şi cum s-ar fi pregătit de o naraţiune lungă.
–Păi, ştii cum devii un nemurit numai dacă eşti ucis, nu?
Am încuviinţat.
–Eu am devenit unul – acum vreo treizeci de ani – pentru că – pentru că m-a omorât ea…
Am crezut că am auzit prost.
–Ea?! Dar credeam că unchiul Lennor –
–Lenny? (Contele clipi de două ori.) De ce ar fi făcut el asta?
–Păi, nu ştiu – pentru casa Furabie, pentru moştenire –
–Îi lăsasem deja lui Lennor casa şi moştenirea, nu ar avut niciun sens să mă omoare pentru ele. Deşi – (aici Contele oftă profund) – ăsta cred că a fost unul dintre principalele motive pentru care m-a înjunghiat ea…
–Stai puţin – stai puţin – stai puţin –
Revelaţia după mai bine de trei decenii îmi cauzase o durere de cap.
–Rheea ştia asta?
–Ştia, doar a fost de faţă când – când s-a-ntâmplat. Şi tu ai apărut la scurt timp după – dar am apucat să-i zic Rheei să-ţi dea un somnifer ceva, ca să uiţi – erai prea mic să trăieşti cu asta –
–Deci d’aia nu mi-am amintit eu nimic atâta timp! am izbucnit, sfârşit – nu mai aveam nicio putere.
–Da – Rheea îmi povestea tot despre tine în scrisori – am crezut că e mai bine să nu-ţi zică –
–D’aia nu mă lăsa să le citesc –
–Deşi n-am vrut – n-am ştiut – că o să-ţi fie atât de greu –
–Rheea avea numai şaişpe ani pe atunci, ei cum crezi că i-a fost?! am urlat eu cu patimă. Nici nu ştii de câte ori am văzut-o plângând – sau –
–Ştiu, crede-mă că ŞTIU! ţipă şi Contele – şi acum iar avea ochii cu lacrimi. Ştiu foarte bine!
–Ba nu ştii! De ce – după o vreme, când ai văzut că se aranjează lucrurile – de ce nu te-ai întors?
–Crede-mă că asta am vrut –
–Dar ai fost prea laş!
–Da, am fost prea laş! Am fost prea laş! Mi-a fost frică de – de ea!
–De Rheaa? am strigat, nevenindu-mi să cred.
–Nu de Rheea, de – de mama voastră! M-a ameninţat – m-a ameninţat că vă omoară şi pe voi dacă – dacă mă întorc –
–Poftim? De ce să ne omoare?
Contele plângea acum de-a binelea.
–N-am – n-am înţeles-o niciodată. Nu-mi zicea – nu-mi zicea dacă nu-i convine ceva, aşa fusese crescută –
Îmi tremurau încheieturile.
–Aşa că eram convins că era fericită acolo, cu mine şi cu voi – dar când i-au murit surorile, şi ea urma să devină contesă – într-o dimineaţă a venit la mine, şi mi-a zis că nu-i plăcea viaţa asta, nu-i plăcuse niciodată – că vrea să călătorească, să fie bogată – şi că nu vrea ca noi – în special eu – să o tragem înapoi; aşa că trebuie să scape de povară. Am întrebat-o atunci dacă nu ţinea la voi, copiii ei – şi mi-a zis – mi-a zis – mi-a zis –
–Ce ţi-a zis? am rostit greu, dar Contele suspină şi-mi făcu semn cu mâna, ca şi cum nu voia să-şi amintească –
–Dup’aia m-a omorât, şi a plecat de acolo – v-a lăsat pe voi singuri, şi nu s-a mai întors vreodată. Îmi mai scria uneori, să nu mă apropii de voi – dar de văzut, n-am mai văzut-o până anul trecut, când – când am rămas şocat cât îmbătrânise şi – şi mi-a oferit titlul de Conte, deşi nu i-l cerusem vreodată – probabil ca să compenseze –
–Cum ar putea să compenseze vreodată pentru ce a făcut? am urlat şi eu, printre lacrimi – doar nu poate să o aducă înapoi pe Rheea –
–Când – când a murit Odeiton – mi-a dat voie să vin să vă văd şi – şi nu l-am cunoscut niciodată, dar Rheea mi-a zis că a fost un om aşa bun –
–Chiar a fost – cel mai bun şi cel mai corect om pe care l-am cunoscut eu vreodată –
–Şi – şi am văzut-o şi pe Ritsu – Doamne, cât semăna cu Rheea –
–Acum seamănă şi mai mult –
–Şi când – şi când (nu ştiu care dintre noi plângea mai tare acum) – când a murit Rheea –
Aici am suspinat amândoi –
–Şi tu – şi tu mi-ai zis să nu mă mai apropii –
–Şi ţi-am dat un pumn –
–N-am mai ştiu ce să mai fac – ştiam, ştiam că n-o să poţi să mă ierţi vreodată! Mi-a fost frică – am vrut să mor definitiv, dar nu puteam – şi-am pierdut ani întregi –
Părea mai bătrân ca niciodată –
–Târziu, l-am cunoscut pe Bert – nici n-ai idee cât m-a ajutat – el mi-a zis să vin în satul lui Jinzo, şi acolo am întâlnit-o pe mama ta, şi după o vreme te-am întâlnit şi pe tine – şi-am fost – am fost nespus de fericit să te văd, alături de Ritsu – îmi pare rău că te-am împovărat aşa tare –
–Nu, mie îmi pare rău, n-am ştiut –
–Şi astăzi – şi astăzi, când te-am văzut la intrare – am crezut că-mi stă inima în loc, nu mai sperasem la aşa ceva –
Am icnit scurt –
–Ah! făcu tremurând Contele, şi se prăbuşi în genunchi – sunt un om bătrân, Randi – deşi nu o arăt – şi mi-e groază, teribil de groază că trebuie să înfrunt eternitatea aşa! Ştiu că îţi cer imposibilul, dar te rog – te implor – dacă îţi stă în putinţă – dacă ai milă – iartă-mă! Iartă-ţi tatăl bătrân şi laş, chiar dacă nu merită; căci deja mi-au murit doi copii fără să pot face nimic, nu vrea să te pierd şi pe tine –
Chiar era bătrân şi laş şi nu merita, dar l-am iertat.

*

Seny parcă în faţa porţii pe la doişpe jumate şi claxonă scurt, în semn de recunoaştere. Deja ne aflam în curte, şi eu, şi Contele, şi o aşteptam răvăşiţi, cu un coş imens cu piersici între noi; ziua de întâi septembrie căpătase un aer melancolic, părând mai degrabă una dintre zilele de la jumatea lui octombrie.
Seny coborî din maşină şi ne făcu veselă cu mâna; i-am răspuns şi eu în aceeaşi manieră, în timp ce, în stânga mea, Contele îşi înclina uşor capul.
–Vă mulţumesc, domnule Conte, pentru tot – mă îndoiesc că Randi a făcut asta! zise ea strălucind.
Nu-mi venea să cred – dar Contele chiar zâmbea.
–E bine că te are pe tine să-i aminteşti – sunt sigur că, dacă ar fi de unul singur, n-ar fi bun de nimic.
Chicotiră amândoi, în timp ce eu îi priveam tâmp.
–Da, păi, lăsaţi asta – Seny, draga mea, trebuie să mergem –
–De unde atâta grabă? făcu ea, aparent numulţumită; dar mă urmă în timp ce duceam coşul la maşină.
–Ah – interveni Contele – nu ştii, Randi mereu se grăbeşte, deşi niciodată nu reuşeşte să ajungă mai devreme.
–Da, am observat asta; odată, când trebuia să ajungă la servici –
–Şi de când vă înţelegeţi voi aşa de bine de complotaţi împotriva mea? am întrebat eu, oarecum contrariat.
–Ah, ne-am mai întânit şi noi de câteva ori şi am vorbit –
–Daa? Credeam – m-am uitat fix la Conte – că tu eşti împotriva lui Seny, pentru că nu e o ama!
–Nu – (Contele se posomorî iar) – nu eu sunt împotrivă, ci Contesa –
–Hei Randi, ai observat – sări Seny, întrerupând momentul stânjenitor – domnul Conte e mai înalt ca tine!
–Haa? Nici vorbă, ţi se pare –
–Ba da, ba da, aşa e! Domnule Conte, ce înălţime aveţi? întrebă ea, cam cu prea mult entuziasm din punctul meu de vedere.
–Eu? Aaa, păi, unu optzeci şi unu –
–Cu trei centimetri în plus! declară Seny, triumfătoare. Vezi Randi, şi se zice că părinţii tre’ să fie depăşiţi de copii –
–Ia treci tu în maşină şi nu mai zice baliverne! am strigat, prefăcându-mă încruntat; doar nu sunt de înălţimea Marii Mame!
–A cui? întrebă Contele curios.
–A lui Jinzo! i-am răspuns, aşezându-mă pe scaunul din dreapta.
–Aaa – chicoti el, amuzat; după care se aplecă asupra noastră şi zise:
–Dacă nu vă e greu – mi-ar face plăcere, din când în când – să mai treceţi pe aici, amândoi.
–Sigur! răspunse Seny, făcându-i cu mâna, în timp ce porneau motoarele; ultima imagine pe care am văzut-o a fost el zâmbind larg din poartă, în faţa piersicilor plini cu fructe.

*

I-am povestit totul lui Seny pe drum, în maşină, şi acasă, în bucătărie; nu am putut să mă abţin să nu plâng – ceea ce mi se întâmpla foarte rar – dar ea m-a strâns la piept şi a avut grijă de mine cum numai ea ar fi putut să aibă grijă.
Toată ziua am fost într-o stare ciudată, apatică – refăceam mintal conversaţia cu Contele, deşi nu puteam să-mi adaug gânduri în plus faţă de ălea pe care le aveam deja. Stăteam în pat, pe spate, cu ochii în tavan, în timp ce Seny mă ţinea cu o mână de mâna mea şi cu cealaltă îmi mângâia fruntea; nu mai aveam pic de vlagă.
Abia târziu, către cinci-şase, am început să-mi revin cât de cât; Seny pregăti cina, am mâncat amândoi în tăcere nu ştiu ce, şi apoi ea spălă vasele şi aşeză coşul cu piersici pe masă.
–Ăstea ar trebui să-ţi dea un pic de putere, Randi – îmi zise cu blândeţte.
Am dat uşor din cap – după care am apucat cea mai apropiată piersică şi m-am strâmbat – era plină de puf.
–Mi-e lene să le curăţ –
–Oof, dă-mi încoace, o spăl eu!
Şi mi-o luă din mână, ducându-se cu ea la chivetă, în timp ce murmura ceva de genul: “Acum că nu te mai doare în cot, n-ar mai trebui să mai ai atitudinea asta – şi totuşi sunt sigură că eşti la fel de inutil.”
–Nu-i adevărat, draga mea – acum pot să fac lucruri pe care nu le puteam face când mă durea în cot –
–Ca de exemplu, ce? întrebă ea neîncrezătoare, oprind apa de la robinet şi scuturându-şi mâinile energic (câţiva stropi ajunseră şi pe faţa mea; erau reci şi înviorători).
–Ca de exemplu – asta!
Şi am apucat-o cu mâna stângă şi am tras-o înspre mine (ea icni “hiii!” – nu se aştepta), după care am pus-o pe picioarele mele şi am cuprins-o cu braţul pe după mijloc.
–Of, Randi, termină cu prostiile! Ştii că trebuie mai întâi să le mulţumeşti – Marii Mame, unchiului Bert şi mai ales Contelui –
–Draga mea, ştii cât te iubesc? am spus eu a treia oară in acceaşi zi, fără nicio relevanţă la subiect; după care am muşcat jumătate din fructul proaspăt spălat pe care îl avea ea în mână.
Ea oftă şi-şi dădu ochii peste cap cu scepticism.
–Cât?
–Eee, cam cât jumatea asta de piersică, doar atât – i-am zâmbit, privind-o cât era de frumoasă.
–Atunci deloc! îmi replică şi înghiţi şi ea restul de fruct dintr-o muşcătură.

Ritsu, Jinzo & co. veniră către seară să ne viziteze; apartamentul se umplu din nou de zgomot şi energie, şi eu şi Seny ne simţeam bine în mijlocul familiei.
–Dacă mă întreabă careva pe mine, mi se cam pare că bătrânului Randi îi cam plăcea să facă pe victima – declară nemernicul de Relniazis la un moment dat, încercând să pară important în ochii lui Ritsu şi a surorilor lui.
–Seriooos? i-am şuierat lung şi şiret; – dacă vrei, pot să te fac şi pe tine o victimă, să vezi ce plăcut e –
–Nu, mersi – am auzit de la Ritsu că eşti foarte violent, te pricepi la datul pumnilor –
–Şi la tortură prin boicot, dat în clocot şi narcotice – i-am răspuns satisfăcut, şi am plecat rânjind văzându-i faţa tâmpă.
Acum nu mai rămânea decât să discut cu Jinzo.
–Nu ştiu ce aţi plănuit tu şi Berteliandor pe acolo – dar până la urmă a ieşit totul OK, aşa că mersi! – presupun.
–Ce tot vorbeşti? Nu noi i-am zis zânei ăleia că e grasă – totul ţi se datorează numai ţie! îmi zise ea cu viclenie.
–Că tot veni vorba – ce s-a întâmplat cu ea? apăru Seny lângă mine.
–Aaa, i s-au luat drepturile şi prăjiturile, e foarte depresată acum! răspunse Jinzo, după care ne făcu şmecher cu ochiul, mă bătu prieteneşte pe umăr (era cam cu două capete mai mică) şi dispăru din cameră, lăsându-ne singuri.
–Până la urmă e totu’ bine, nu Randi? Şi ai încheiat şi o socoteală – îmi zâmbi Seny cu dragoste şi se agăţă de spatele meu.
–Minunat, puiul meu de koala! i-am spus, după care mi-am dat capul pe spate şi am pupat-o pe frunte.
Trecusem învingător de cotitură.

Prima poveste din seria “Furabie” pe care am scris-o în liceu, pe la 17 ani. Cronologic are loc ultima, după “Senynătate”.

Extra: Furzăpada

Comments

comments