Nemurirea în pseudocod [Proză scurtă]

În după-amiaza aia, Iavi mă găsi pe spate pe canapea, cu privirea vagă în sus şi inhalând cantităţi imense de opiu.
–Santa Lola, iar ai depresie? Cine ce ţi-a mai făcut? Ce-ai mai păţit iar de ai ajuns în halul ăsta? sări el ca ars şi pe bună dreptate; singura dată când mă văzuse fumând fusese în cadrul deprimării de astă-primăvară.
Şi, până să apuc să-i răspund, îmi aruncă pipa cât colo, încă fumegând –şi el, şi ea

–Stai calm, doctore – i-am mormăit, cu o uşoară iritare. Nu-s depresată, din contră –chiar pot să zic că mă simt super bine. Şi când te simţi super bine, nu strică să dai drumul la câte un viciu – şi doar viciul ăsta l-am deprins şi eu după atâtea secole de stat în Americi.
Iavi nu păru convins şi nici nu-mi permise să-mi rezum datul de aere, preferând să deschidă geamul; l-am urmat în bucătărie, unde m-am aşezat pe veşnicul scaun înalt de bar, să fiu la aceeaşi cotă.
–Şi? Ce te-a făcut aşa super-iată, până la urmă? mă chestionă I.I. curios.
–N-aş zice, de fapt, că e o stare aşa bună. Mai degrabă satisfacţie. Mai degrabă acceptare. Revelaţie? În orice caz, înţelegere a propriei situaţii – i-am înşirat eu incoerent, apucându-mi capul între mâini şi oftând.
–Păi?
–Păi? Ştii că i-am cerut lui Lex să mă înveţe informatică, nu?
–Aşa, şi?
–Şi! A pornit cu noţiuni simple. Cu algoritmi. Cu structuri condiţionale, situaţii de atribuire, structuri repetitive şi alte cele.
–Nu-mi spune că vrei să te faci inginer de calculatoare.
–Aş putea. Dar lasă asta. Ideea e că azi am reuşit să realizez ceva crucial.
Doctoraşul bâţâi nervos; se vedea că îşi pierde răbdarea.
–Dar explică-mi odată, om de neînţeles!
Am luat un pix şi am început să-l ronţăi, lăsând vreo trei secunde de gândire.
–Ok. Fii atent. Mai ţii minte când am vorbit despre limitele trupului uman şi care erau cele trei cauze care provocau moartea? Da? Bun. Poţi să mi le enumeri?
–Logic. Limita de vârstă, limita de sănătate, limita de integritate.
–Aşa e. În mod normal, trupul uman ar funcţiona la nesfârşit dacă: a. Nu ar slăbi ca vlagă; b. Nu s-ar altera pe interior şi c. Nu s-ar dezintegra pe exterior. Ei, şi eu am încercat să aplic principiile ăstea într-un algoritm logic, să văd ce obţin.
–Aşa. Cum?
–Să luăm în considerare în principiu vârsta, pe care o notăm cu v. V exprimă etatea în ani şi e iniţializată cu 0. Cât timp omul e în viaţă, v ia diverse valori pozitive; când omul moare, v devine -1. mă urmăreşti?
–Mă cam distrage pixul, dar da, te urmăresc.
–Bun. Limita de vârstă se exprimă uşor în funcţie de v. Să presupunem –prin absurd– că fiecărui om îi e dat să trăiască 80 de ani. Aşadar, o primă condiţie ca omul să fie în viaţă e v<=80. Avem apoi limita de sănătate. Ce face, până la urmă, boala, decât să grăbească procesul de îmbătrânire şi slăbire pe interior? Mi se pare logic ca, de fiecare dată când omul capătă o boală mai serioasă, lui v să i se atribuie o valoare, să zicem, cu 1, 2, 5 sau 10 ani mai mare, în funcţie de gravitatea ei.
–Interesant – din punct de vedere medical nu am privit boala niciodată în termeni aşa simplişti, dar recunosc că ai o oarecare dreptate.
–Vai, mersi. Ok – mai departe. Ajungem la leziuni, răni, arsuri etc. Dacă au o gravitate mai mare şi sunt ireversibile se comportă ca bolile – adună la vârstă. Dacă sunt uşoare le ignorăm, se vindecă de la sine. Dacă sunt fatale – păi v devine -1, omul moare şi se termină algoritmul vieţii sale. Prin urmare, avem:
EXECUTĂ
{bla bla
bla}
CÂT TIMP (v<=80 && v!=-1),
unde bla bla reprezintă etapele esenţiale ale existenţei umane: şcolirea, creşterea, căsătoria şi ce mai vrei tu – exprimate ca rutine, adică structuri repetitive.
–Fă o pauză, te rog! mă imploră Iavi, cu o expresie destul de frustrată. Explică-mi şi mie cum se manifestă etapele ăstea.
–Eh – păi, de fapt şi de drept, toate sunt urmări ale unor situaţii condiţionale – i-am turuit. De exemplu, cum spuneam cu şcoala – verifici dacă v este cuprins între 7 şi 19 ani şi cât timp este adevărat, îl măreşti pe k – unde k reprezintă cunoştinţele acumulate. Mai apoi în funcţie de k ai alte condiţii, gen tipul de slujbă pe care îl poate obţine omul respectiv, alte repetiţii, alte atribuiri şi tot aşa. Oricum, ideea de bază a algoritmului este că atâta timp cât v respectă condiţia de a fi mai mic de 80, el va continua să crească stabil cu câte o unitate – până când, pac! S-a rupt firul.
–Şi unde vrei să ajungi cu asta?
–Ceea ce ţi-am prezentat eu până acum a fost un algoritm general, un algoritm al fiecărui om. Ce vreau să discutăm acum este algoritmul meu.
O expresie destul de crispată se ivi pe faţa lui I.I.
–Asta nu e de bine – pufni el a inconvenienţă.
–Şi chiar nu e. Ceva se întâmplă la mijlocul structurii repetitive a vieţii mele, de am ajuns să am o nemurire – o nemurire incompletă, înţelegi, în care, de fiecare dată când mor, se revine la stadiul la care eram înainte să mor prima dată – şi nici nu îmbătrânesc?! Trebuie numai – trebuie să identific tipul de greşeală. Şi sunt trei cazuri posibile.
Am rostogolit pixul pe masă; Iavi îl apucă şi începu involuntar să se joace cu el.
–Primul tip: condiţia de repetiţie nu e niciodată falsă. Asta s-ar putea întâmpla dacă, spre exemplu, în loc de „şi” s-ar pune „sau”. Exist atâta timp cât nu mor, prin urmare nu mor atâta timp cât exist. Asta se continuă la infinit – adică tradus în termeni simpli, cât timp există universul, o să exist şi eu.
Al doilea tip, apoi: e posibil ca vârsta limită dată mie să fie imensă, tinzând la infinit, deci să dureze enorm de mult până când v va fi -1. Plus de asta, se poate considera că, de fiecare dată când mor eu, v se întoarce la valoarea dinainte, prin urmare pe termen lung v tinde spre echilibru, spre condiţia de constantă, ceea ce e şi logic: nu am mai îmbătrânit de când am murit prima dată.
În fine, şi al treilea tip. E posibil ca algoritmul meu să fie dat peste cap din start şi condiţia de repetiţie să nu aibă de-a face cu limitele deloc. De exemplu, dacă scriu
EXECUTĂ {viaţă}
CÂT TIMP v==v
o să însemne că eu o să exist atâta timp cât mi se continuă existenţa – adică iarăşi la nesfârşit.
M-am lăsat cu capul pe masă; nu eram sigură că Iavi înţelesese vreo iotă din ce îi spusesem; dar, prin faptul că îmi reverificasem procesul de gândire pas cu pas, începeam să-mi clarific învălmăşeala din cap.
–Nu înţeleg, Jinzo, nu înţeleg, zău! Pricep teoretic ce vrei să spui – se încruntă Iavi, concentrat – dar nu văd nicio aplicabilitate practică în rezolvarea problemei nemuririi tale. Care e marea revelaţie în tot ce mi-ai înşirat acuma?
–Marea revelaţie –m-am ridicat de pe scaun– e că eu, până acum, am crezut întotdeauna că greşisem eu undeva şi de aia nimerisem pe calea eternă. Ca să zic aşa, consideram că, dacă îmi identificam şi rezolvam greşeala, era posibil să mă remediez. Acum mi s-a schimbat părerea. Nu e vina mea. Eu sunt numai un parametru în execuţie. Eu mă comport după instrucţiuni. Eu urmez un şir de mişcări care, în mod normal, mi-ar garanta o viaţă de om. Însă nu o fac. Asta înseamnă că nu eu sunt greşită, ci mişcările. Undeva s-a strecurat o gafă. Gafa asta mă duce la un cerc infinit ce trece prin aceleaşi etape. Gafa asta nu poate fi schimbată de mine. Gafa asta e o eroare de design. Gafa asta aparţine Divinităţii – şi numai Divinitatea o poate corecta. Eu nu am nicio putere asupra gafei ăsteia. Şi acum te rog să mă scuzi, dar îmi recuperez pipa.
L-am lăsat pe Iavi năuc, în timp ce inhalam o nouă doză de fum ameţitor; constatările toate mă obosiseră; rezumarea vieţii mele drept o eroare creaţionistă îmi storsese orice urmă de motivaţie.
Nu era ca şi cum nu ştiusem până acum că existenţa mea era în plus; dar percepusem asta intuitiv, deductiv şi, până la urmă, instinctiv. Niciodată nu încercasem însă să aplic raportul cauză-efect; şi acum, că vedeam cât de bine se potrivea – mă cam treceau apele.
Fumam în linişte şi complacere în sine, dar cu o oarecare satisfacţie; deodată însă, m-am trezit cu un Iavi blegit în faţa mea, chinuindu-se teribil să-mi transmită un mesaj pe care nu ştia cum să-l formuleze.
–Dacă eroarea din construcţia ta a fost intenţionată? mă întrebă el serios.
L-am privit sceptică.
–Adică am trăit trei mii de ani cu un scop?
–Yes. Exact. Intenţionat ţi s-a dat viaţa asta lungă.
–Intenţionat ca să ce?
–Ca sa – nu ştiu! Doar – doar intenţionat, bine?
De data asta am pufnit cu cinism.
–Intenţionat, da. Stai că pricep. Da, s-ar putea să am un scop. Scopul meu e să fiu un contraexemplu. Scopul meu e să-i îndrept pe cei care caută nemurirea pe calea cea bună – să le zic „Să nu ajungeţi ca mine, copii!”. Înţeleg. Sunt ca răul pentru bine: opus şi necesar în acelaşi timp.
Nu m-am putut abţine să nu pufnesc autocritic şi neconvinsă de propria mea constatare.
–Oricine m-a creat chiar n-a avut ce face.
–Nu-i aşa! Eu mă gândeam mai degrabă – începu Iavi brusc, dar se opri în acelaşi fel.
–Spune.
–Mă gândeam –mă gândeam– dacă nemurirea ta nu e un defect, ci o calitate? Înseamnă că ai ceva ce restul lumii nu are: experienţă. Şi trebuie să împarţi experienţa asta cu noi. Nu eşti un om blestemat, ci un om ales: şi rolul tău e să ghidezi omenirea.
Am râs a binedispunere.
–Eşti un băiat bun, Iavi.
–Nu, vorbesc serios! Trebuie să ne ghidezi pe toţi, la fel cum ne-ai ghidat pe mine şi pe Dora. Lumea are nevoie de tine! Ai o misiune pe Pământ!
Mi-am închis ochii câteva secunde; sunase îmbucurător.
–Frumos, doctore, dar nu-i aşa – mi-am recăpătat instant energia din tonul de zi cu zi. La fel cum nu e adevărat nici că sunt o eroare în mişcare.
–Ua –mă faci să rămân prostit. Cum de te-ai răzgândit?
–E vorba de metodele de exprimare a diverselor concepte. De exemplu, în logica algoritmică pe care am folosit-o acum, condiţionalul nu putea lua decât două valori: adevărat sau fals, alb sau negru, unu sau zero. Ori universul, viaţa, omul nu funcţionează deloc aşa. Mai apoi, infinitul este o noţiune abstractă, nu una concretă, numerică; nu poţi să-l defineşti prin mijloace finite; ar însemna că defineşti numai o parte din infinit, parte care devine automat limitată. Şi, în sfârşit, viaţa nu urmează nişte rute prestabilite şi în niciun caz nu depinde în totalitate numai de deciziile luate de tine; intervine ceea ce se cheamă noroc sau soartă sau factor extern aleator, care nu poate fi controlat. Ca să zic aşa, pentru n oameni nu există n reţele independente de coordonate ale vieţii; ele se întretaie, se influenţează unele pe altele, uneori chiar se suprapun. Pricepi?
–Îhî – mormăi I.I. cu ochii undeva înspre tavan, semn că se gândea intens şi reanaliza ceea ce auzise.
–Eh, dacă pricepi, na-ţi şi ţie un fursec – am zis, întinzându-i tava de pe masă.
Iavi mă privi mai tâmp ca niciodată.
–Îţi baţi joc de mine?
–Din contră, te tratez cu afecţiune. Eşti pentru mine echivalentul unui căţel sau al unei pisici pentru un om normal: îţi spun tot ce mă frământă, dar numai pentru că nu ai capacitatea să îmi răspunzi la acelaşi nivel şi nici nu ai cum să-i spui mai departe altcuiva.
Replica îi închise gura doctoraşului vreo două minute, însă nu îi opri razele vizuale incredule şi pline de reproş îndrepate în direcţia mea.
–Nici tu nu eşti cu mult mai presus intelectual – bombăni el ofticat.
–Şi totuşi, fac parte din specia superioară. Aşa că pot să spun: bun băiat, Iavi, bun băiat. Acum şezi şi hai să începem un nou exerciţiu de gândire.
Am avut suficientă consideraţie să renunţ la pipă pentru doctoraş.

***

Poveste parte din seria Jinzo. Scrisă prin 2011, când învăţam la info pentru BAC.

Imaginea e găsită la un search pentru “while 1==1”.

Alte poveşti din serie:

• Somnoza
• Zmeul zmeelor
• Frankenpumpkin

Comments

comments