Pisica futuristă [Teatru]
Cel care venise cu ideea vizionară de a crea o Bază de Date a Genelor pe Marte fusese luat în râs de contemporanii lui. Nimeni nu vedea rostul în a păstra bucăţi de cod genetic al animalelor, plantelor, fungilor şi bacteriilor de pe Pământ – nu într-un loc atât de departe şi de neprimitor ca Marte, cel puţin. O astfel de bază de date era numai aşa, să gâdile egoul omenirii şi să o facă să se încreadă în continuare în noţiunea eronată că ar fi putut readuce speciile dispărute la viaţă – într-un viitor îndepărtat, când aproape toate speciile se vor fi dispărut.
Sute de ani mai târziu însă, scenariul se adeveri.
Kimi şi Fil primiseră misiunea riscantă de a popula cu membri ai regnului animal şi vegetal luna terraformatată B523. Era prima lor misiune de acest tip, însă una total insignifiantă la nivel galactic. Kimi, înaltă, severă şi sarcastică, lucrase în domeniul Biologiei Paleoterrei de mai bine de o sută de ani. Fil – mic, rotund şi vorbăreţ – avea numai jumătate din experienţă, dar se pricepea al naiba de bine la a crea lanţuri trofice din specii neobişnuite. Împreună, călătoreau în Arca 2858 – un model nou de navă spaţială, configurată special pentru a permite stocarea ADNului a peste un milion de specii. Aveau să aselenizeze în ceea ce ar fi fost echivalentul a zece minute pământene din era curentă – când Arca 2858 fu atacată de Piraţi Spaţiali.
De fapt, piraţi era cam mult spus –în viziunea severă a lui Kimi. Cei doi – o fată şi un băiat, amândoi părând să aibă maxim 200 de ani – aşadar, proaspăţi absolvenţi de liceu – aveau pistoale cu gloanţe criogene, tunsori scurte şi accente de Calea Lactee.
FATA: Mâinile sus! Nu mişcaţi! Cine mişcă, devine bucăţi de ADN – ca fiolele din spate!
KIMI (cu mâinile la ceafă): De fapt, ălea din spate sunt mostre de apă de pe diverse planete – îmi place să le colecţionez ca hobby, constituie un biotop remarcabil.
FATA: Gura! Noi hotărâm aici! Dacă vrem să fie mostre de ADN, atunci vor deveni mostre de ADN!
FIL (împăciuitor): Nu e ca şi cum nu ar avea microorganisme în ele. Tehnic, conţin şi informaţie genetică.
KIMI: Dar nu ăsta e scopul lor.
BĂIATUL: Alo, putem să devenim serioşi aici? Da? Bun. Vreau şi eu să ştiu unde-s stocate adevăratele Date Genetice.
FIL: Nu avem voie să spunem.
KIMI: Şi oricum, voi nu aveţi ce face cu ele. Nu o să vă lăsăm să răspândiţi animale şi plante aşa aiurea în univers.
FATA: Ba pardon, noi hotărâm ce facem cu ele.
BĂIATUL: Şi ne-am hotărât deja!
KIMI ŞI FIL (curioşi): Daaa? Ce anume?
BĂIATUL: Am să îmi creez o armată din cel mai nobil, mai spectaculos şi mai viteaz animal care a existat vreoodată pe Terra!
FIL: Porcul?
BĂIATUL: Nu.
FIL: Hiena?
BĂIATUL: Ei na.
FIL: Guguştiucul?
BĂIATUL: Ai vrea tu!
KIMI (exasperată): Şi atunci, ce?
BĂIATUL (trage aer în piept şi se uită mândru în depărtare, rostind pe o voce solemnă): Pisica.
TĂCERE.
KIMI: Nu am auzit niciodată de un astfel de animal.
FIL: Era bun de mâncare?
KIMI: Avea proteine?
FIL: Se făceau experimente pe el? Era cumva foarte activ?
FATA (chicoteşte)
BĂIATUL (pufnind dispreţuitor pe nas): Şi cică sunteţi paleobiologi. Cum, să nu ştiţi voi de pisică?
FIL (pe sub mustaţă): Pun pariu că nici puştiu’ nu ştie.
FATA: Ba te rog, puştiul a şi avut o pisică! (mai încet): Mă duceam şi eu după ore să mă joc cu ea, era adorabilă.
KIMI ŞI FIL (curioşi la culme): Daaa? Cum arăta?
BĂIATUL: Îmblănită. Maro. Pufoasă. Cu colţi şi gheare.
KIMI (dezamăgită): Suna ca orice mamifer generic.
BĂIATUL: Putea să-şi scoată ghearele după voie!
FATA: Şi îi plăcea să stea la pândă.
BĂIATUL: Şi… şi… mai era ceva. Dacă o mângâiai pe după urechi… dădea drumul la un motoraş.
KIMI: Ei, na!
FIL: De un’ să aibă un animal un motoraş?
BĂIATUL (nesigur): Nu ştiu… dar scotea sunete de motoraş.
FIL: Vreau să caut animalul ăsta în baza de date cladistică. (Primeşte permisiunea.)
BĂIATUL: Yes! Yes!
KIMI: Eu tot nu m-am lămurit. La ce folosea? De ce îl ţinea lumea?
FATA (impasibilă): Mânca orice era mai mic decât el.
KIMI: Şi cam cât de mare era?
FIL: Am găsit! Pisică. Felis silvestris.Cică a fost domesticită fiindca mânca şoareci.
KIMI: Din ăia de laborator?
FIL: Nu, din ăia de la începutul omenirii. Cică pisica era suficient de mică să o ţii în braţe şi într-un timp a fost cel mai răspândit animal de companie. Când a apărut internetul, a avut o perioadă lungă de venerare.
BĂIATUL (întrerupându-l): Nu se poate! Aia pe care o aveam eu era mai mare ca mine!
KIMI: O fi fost una mărită genetic.
BĂIATUL: Aiurea! Ai mei cumpăraseră ADN 100% luat de pe Pământ, cu exact aceleaşi instrucţiuni la fiecare genă ca orice pisică din trecut.
KIMI (ştiinţific): Atunci, e posibil ca involuntar să i se fi declanşat o creştere necontrolată din cauza unor factori externi…
FIL: Uite şi o poză!
BĂIATUL (dezamăgit): Nu asta e! Deşi seamănă!
(Toţi patru se uită descumpăniţi la poză.)
FATA: O fi vreo specie înrudită?
FIL: Posibil. Mă uit acum la animale asemănătoare. (Căutând în baza de date cladistică): Am găsit ceva! Râsul. Lynx lynx. Se păre că a trăit cam în aceeaşi eră geologică.
BĂIATUL (pufnind a dispreţ): Râsul ăsta e de tot râsul. Nu, dom’le, nu asta era pisica mea. Pisica mea avea o coadă lungă, nu o chichineaţă.
FIL (neperturbat): Mai uite ceva. Ghepard. Cică putea să atingă viteze de peste 120km/h…
KIMI: Kilometri? Oră? Ce sistem de măsură antic şi demodat…
BĂIATUL: Nu-i bun! Altceva?
FIL: Alte specii! Buuun. Servalul (arată poză).
BĂIATUL: Pfai, câte picioroangele! Nu-i.
FIL: Caracalul! (altă poză)
BĂIATUL: Ce urechi fancy. Dar nici.
FIL: Manulul? (o a treia poză)
BĂIATUL: Pfoa, ăsta tre’ să meargă la bărbierit. În niciun caz!
KIMI: O fi asta? Pisica cu colţi sabie? Ah, dar zice că nu-i înrudită… şi nici nu avem ADN pentru ea…
FATA (dându-şi ochii peste cap): Irelavant, atunci.
FIL (oarecum exasperat): Chiar nu mai ştii nimic despre pisică?
BĂIATUL (încurcat): Păi, vedea bine noaptea… îi plăcea să alerge după urma de la pistolul cu laser… putea ucide lejer un om… şi, cum am mai zis, fusese venerată de oamenii din trecut.
FIL: Mda, asta scrie şi aici. Zeiţa Bastet a egiptenilor era o pisică…
BĂIATUL: Ştiu că aveau şi haine sacre cu ea!
KIMI (brusc interesată): Haine? Mie îmi place să colecţionez haine. Mai ales antice. Sunt aşa nepractice!
FIL: Cum arăta pisica ta de pe haine?
BĂIATUL: Sărea. Un animal lung, maiestuos. Şi dedesubt scria ceva în limbajul antic.
KIMI (având o revelaţie): Mă întorc imediat.
(Vine înapoi cu un tricou cu PUMA pe el.)
BĂIATUL (cu faţa luminată): Asta e! Pisica mea!
KIMI: Nu e o pisică. E o pumă!
(Toşi se uită curioşi la ea).
KIMI: A fost la ştiri acum vreo 50 de ani. Ultima pumă – care aparţinea unor bogătaşi ciudaţi ce colecţionau tot felul de animale preistorice – a murit într-o explozie. Şi odată cu ea şi ADNul tuturor pumelor din lume, pentru că deştepţii nu s-au gândit să-l replice.
BĂIATUL (emoţionat): Atunci a explodat pisica mea de la artificiile cu TNT de la Secolul Nou.
FIL: Ai avut asigurare de ADN?
BĂIATUL (oftând): Nu.
FIL (dându-şi cu palma peste faţă): Atunci chiar că dusă e. Pentru totdeauna.
FATA: Chiar nu poate fi recreată?
KIMI: Din păcate, nu. Fiecare creatură are un cod unic ce apare numai o dară în istoria naturii. Şi noi nu am putea niciodată să găsim exact combinaţia pumei.
FATA (plictisită): Ce prostie.
(Tăcere. Moment solemn de reculegere pentru ADNul pierdut al pumei.)
BĂIATUL (deodată iluminat): Dar ADN de hipopotam, aveţi?! Era ca un porc acvatic… ar face o armată a naiba de bună!… Sau măcar de leneş? Sau de cioară???
(Imaginea din preview e de pe un tricou smecher de pe Threadless: https://www.threadless.com/product/3232/Aliens_Gave_My_Cat_a_Beard)
[…] Pisica futuristă […]