Romanţă sezonieră [Proză scurtă]

Romanţă sezonieră [Proză scurtă]

24/09/2015 · by · in .Ceva mai serios, +Scrieri, Proză

Într-o zi de vară ca asta (Doamne, ce urăsc vara), te-am chemat deoparte să-ţi împărtăşesc cel mai mare secret al meu: cum că nu credeam în teoria heliocentrică. Pentru mine nu existase vreodată Galilei; nu se putea ca lumea să se învârtă în jurul Soarelui. Lumea, sigur sigur, se învârtea în jurul tău.

Când ţi-am zis asta, tu te-ai uitat la mine vag şi de-abia dacă mi-ai răspuns printr-un „Şi?”. Am presupus că îţi era mintea afectată de prea mult cârâit de greieri sau de la pişcăturile de ţânţar, aşa că te-am scuzat şi te-am mai amânat până în toamnă.
În toamnă toată lumea suferea de depresie din cauză că nu aveau în prezenţa cui să producă serotonină. Turna zilnic; odată, când n-a avut niciunul dintre noi umbrelă, ţi-am spus că datorită ţie eu sunt scutit de meteodependenţă. Nici atunci n-ai înţeles.
Primăvara, peste fix jumătate de an, te-am asemănat cu un bulb de lalea mândru de perenitatea lui. Tu ai priceput ceva cum că ai ochii bulbucaţi. Te-am sictirit în gând.
Iarna ai venit tu singură la mine. Mi-ai aruncat un bulgăre în cap când mă chinuiam cu ciocolata caldă prea fierbinte pe o bancă în parc. M-ai tot atacat şi te-ai tot retras de fiecare dată ca o mimosa pudica. Acum nu te mai înţelegeam eu.
De abia peste fix un an ne-am nimerit amândoi unul pe altul cu bulgării de zăpadă drept în frunte.

 

***

Scrisă prin iulie 2010. Imaginea e de pe freevectors.net

Comments

comments