Strania dispariţie a marilor brânze de pe internet
Prin noiembrie 2017 am clipit şi când am deschis ochii era deja februarie 2018 şi am ţipat ca în pictura lui Edvard Munch. De obicei trânteam încă o postare despre cartea mea (că nah, de la un punct încolo blogul ăsta aproape că a devenit numai blog de scris). De ziua mea am constatat că aproape toată lumea care îmi ura de bine, publicări şi succesuri avea în ton, pe lângă încurajare, şi o mini exasperare, un soi de hai odată cu cartea aia, ne-ai omorât cu ea cu tot. Cartea (întreaga serie NemuCon, mai degrabă) nu are scuze.
Am terminat volumul 2 pe 15 ianuarie (are 160.000 cuvinte, oh my gods; o să bag toporul în el la editare) şi a fost o experienţă eliberatoare, pentru că l-am scris în engleză şi în engleză sunt un om gloomy (în română sunt un om ironic). Apoi m-am întors la varianta fragmentată tradusă în engleză din volumul 1 şi am început să o perii şi să o fac citibilă, creând draftul 5 al manuscrisului. Ce mă sperie e că se lungeşte – şi iar va trebui să scot bisturiul şi să operez scoţând câte un cuvinţel pe ici pe colo până când elimin mii de cuvinte. Dar personajele capătă profunzime, ritmul nu mai e aşa mitralieră şi pisici, modific şi finalul ăla care s-a prăbuşit în el însuşi. Dacă nici acum nu iese, îmi iau jucăriile şi plec (adică mai fac vreo 5 variante până iese bine, că na, nu renunţ eu după 2 ani jumate de muncă).
De obicei începeam anul de postări pe blog scriind despre ce cărţi am citit în anul precedent. Şi aveam ce vorbi despre 2017: a fost anul în care am citit cel mai mare număr de cărţi, 88. Anul în care aproape jumătate din cărţile citite au fost non-ficţiune. Anul în care am constatat că jumătate din sutele de cărţi citite de mine vreodată au fost citite în engleză.
Din păcate, Goodreads m-a sabotat şi a creat o pagină foarte drăguţă care îmi afişează coperţile tuturor cărţilor menţionate mai frumos decât puteam eu să le pun pe blog. Iar eu am fost o lepră şi am început de vreo 3 ori postarea cu descrieri şi comentarii despre cărţi şi când deja s-a făcut 10 ianuarie, am zis too late, loser şi am lăsat-o baltă.
De obicei mă apucam să strâng toate povestioarele de prin Bucureşti, tren, RATB sau unde or mai fi prin care trecusem în ultima vreme şi făceam o nouă compilaţie. Compilaţia e în lucru (a se citi: m-am gândit că trebuie să existe şi nu am luat nicio acţiune referitoare la asta) şi probabil va apărea într-un viitor vag şi bacovian.
Poza nu e tocmai bacoviană, dar insuflă ea acolo o dispoziţie
De obicei mai trânteam câte un desenuţ stupid de mână sau digital. De ceva timp mă păcălesc pe mine că învăţ Illustrator (până acum lucram în Inkscape). De început am început, de continuat nu prea am continuat. În paralel am citit multe cărţi de design grafic şi am mâzgălit multe caiete şi agende cu cerneală.
Porgii sunt aşa fun de desenat
Încă sunt duşman cu creionul. Ne uităm unul la altul pe sub sprânceană şi creionul râde de mine şi eu mă fac apoi că îl ignor. Atâţia ani de facultate de arhitectură m-au făcut să mă crispez numai la menţiunea de creion. Că na, orice desenam eu arhitectural cu creionul era naşpa şi m-am inhibat şi acum nu mai vreau să desenez nici non-arhitectural cu creionul (au contribuit şi anumiţi profi la asta, nu doar eu). În plus, cerneala are în ea un factor de risk sexy: loser, dacă greşeşti cu mine, n-ai cum să ştergi. Tre’ să faci desenul ca şi cum greşeala a fost gândită dinainte. Cred că cerneala are ceva talent de politician în ea.
De obicei mai dezgropam câte o poveste sau poezie veche uitată pe nu ştiu unde şi o aruncam pe blog. Poveşti şi idei de poveşti ar mai fi, dar sunt aşa diferite de ce scriu acum, că nu mai vreau să le pun. Ar trebui rescrise şi revizuite şi asta m-ar întrerupe de la rescris şi revizuit NemuCon şi NemuCon e sacru. (Off topic: NemuCon a fost de curând comparat şi cu Moromeţii, şi cu Lăpuşeanul şi zău că nu au absolut nimic în comun! Ce naiba?! Cel mult seamănă cu Baltagul, că doar e mystery! Aştept încă o comparaţie cu Mioriţa.) Ce am dezgropat, în schimb, sunt desene vechi.
Un personaj care acum nu mai arată deloc aşa ca aici în desen
Şi le-am pozat de 2-3 ori cu gândul că o să le trântesc pe aici sau pe contul de Instagram (nu ăla personal pe care nu mi-l urmăreşte nimeni că nu pun nimic, ci ăla public cu chestii semicreative – că nah, eu sunt mare instavedetă cu 2 conturi). Vedeţi voi desene vechi pe aici? Da, aşa ziceam şi eu. Proiectul încă e la stadiul de neuron, conectează-te cu neuron şi declanşează ceva.
De obicei mai scriam câte ceva ironic legat de facultate. De juma de an nu prea mai am facultate, că până şi eu am absolvit-o. (Şi tu poţi munci peste 6 ani pentru un domeniu care nu îţi place şi care te distruge pas cu pas, ca apoi să iei o hârtie!)
Totuşi, am dat o tură pe acolo şi am văzut studenţi amărâţi cu machete ninse
În schimb, mi-am amintit de un proiecţel pe care începusem să îl desenez pe la coada caietelor prin anul 1 şi pe care nu l-am dus niciodată la capăt: 30+ întrebuinţări alternative ale teului. Cruce de mormânt, paratrăznet, târnăcop, sârmă de rufe, rotisor, chestii de genul. Momentan m-am apucat să îl desenez pe un caiet şi după ce strâng mai multe exemple, o să le trântesc şi pe interneţi. Accept şi sugestii!
De obicei încheiam cu un punchline, o concluzie, o reflexie. Acum nu prea am ce zice. Viaţa trece, brânzicile rămân. Şi dezavantajul brânzicilor este că nu au avut niciodată un stil coerent, un singur domeniu de care să se ocupe. Cam aşa sunt şi cu cartea: în ce stil o încadrez? E mystery, dar are şi ceva fantastic în ea că doar personajele sunt nemuritoare, dar aşa un pic, nu prea mult, înţelegi? Nu e nici realism magic – nu are nimic magic în ea; nu e nici fantasy, nici supranatural, nici paranormal, nici nimic. E ce e. O multitudine de tot. Mister cu ceva misterios. Aşa şi blogul ăsta. Brânzici cu de toate. Nu am putut niciodată să mă specializez pe ceva. Sper doar să nu mai dispar aşa mult timp de pe net în viitor.
