Un concert la care m-am ridicat de pe scaun să dansez alături de toată sala - Postmodern Jukebox [Impresii de la...]

Un concert la care m-am ridicat de pe scaun să dansez alături de toată sala – Postmodern Jukebox [Impresii de la…]

La sfârşitul lui martie, alături de Veronica, una dintre colegele de scris, am intrat frumos la Sala Palatului, m-am aşezat în primul rând şi am asistat la una dintre cele mai faine experienţe artistice trăite: concertul Postmodern Jukebox.

Ştiam de PMJ din urmă cu vreo trei ani când, lucrând la proiectele de facultate, aveam obiceiul să ascult radio de la 8tracks (pe atunci gratis). Printr-un playlist am dat peste remixul unui cover jazz de la… Thrift Shop al lui Macklemore. Remixul suna cam aşa:

Şi, căutând, am descoperit şi coverul:

De acolo am căzut în gaura neagră care este Postmodern Jukebox (original un proiect de al lui Scott Bradlee), plin de chestii şmechere precum: o versiune cu adevărat depresivă de Chandelier (Sia) cântată de un clown de doi metri; o variantă de Rude (Magic!) transpusă într-un deceniu adecvat; Umbrella (Rihanna) combinată cu tap dancing; apoi o versiune, dacă e posibil, şi mai suavă şi periculoasă de Seven Nations Army (White Stripes); Toxic (Britney Spears) desprins parcă dintr-un film cu James Bond; Anaconda (Nicki Minaj) cântată la banjo şi căţel; Gangsta’s Paradise (Coolio) desprins dintr-un film cu mafioţi; şi aşa mai departe.

Nu ştiu vreun echivalent în română pentru noţiunea de Ohrwurm (Earworm), adică melodia aia care te zgârie pe creier cu mult după ce ai auzit-o, mai ales când trebuie să te concentrezi pe orice altceva. Filmul Pixar Inside Out avea o explicaţie destul de amuzantă cu privire la originea lui… dar deja m-am abătut de la subiect. Important e că PMJ iau cam orice melodie din asta enervantă şi o transformă într-o versiune digerabilă, pe care ajungi să o cânţi de plăcere.

Iar turul PMJ funcţionează cam aşa: cum sunt mulţi artişti implicaţi, grupul se împarte în mai multe trupe şi susţine concerte simultane în oraşe diferite. Existau două trupe în Europa şi încă una în SUA prin martie. Asta înseamnă că trupele se reorganizează şi de la an la an vin alţi artişti, pe care s-ar putea să nu îi apuci şi a doua oară. Şi anul trecut a fost concert PMJ în Bucureşti, însă a coincis cu ediţia de Comic Con şi nu am putut ajunge. Aşa că, ştiind că am ratat deja un concert şi cum eu nu prea merg des la concerte, am hotărât, la fel ca la Muse, să îmi iau bilet de VIP. Veronica făcuse rezervare pentru rândul al doilea; ajungând în sală, am constatat că rândul 1 nu există, aşadar eram fix în faţa scenei.

Poate pentru că eram extrem de ocupată cu disertaţia şi prediploma, poate pentru că eram nerăbdătoare sau poate doar din vechea mea insomnie periodică, nu am reuşit să dorm aproape deloc în noaptea dinainte şi cearcănele se văd din plin în poze.

Veronica şi cu mine înainte de începerea concertului

MCul concertului a fost LaVance Colley, cu o prezenţă de scenă extraordinară – se simţea că îi place la nebunie ce face. Încă de la început, a anunţat că, dacă vrem să ne ridicăm de pe scaune să dansăm şi să cântăm – cum se întâmplă de obicei la concertele PMJ – el ne invită cu toată bucuria. În plus, ştia că lumea va filma şi fotografia – nu a avut nimic împotrivă, atâta timp cât ajungeau materialele şi la ei prin folosirea #pmjtour.

Concertul s-a deschis cu Robyn Adelle Anderson, unul dintre membrii fondatori ai proiectului şi solista mea preferată. (Robyn a ajuns între timp să facă propriile ei coveruri în stil jazz, fără influenţa PMJ – unul dintre preferatele mele fiind Clint Eastwood de la Gorillaz – însă tot concertează alături de ceilalţi.) Prima melodie a fost Call me maybe (Carly Ray Jepsen), într-o variantă suficient de jazzy încât să dea tonul întregii seri. Robyn rupea şi câteva cuvinte în română şi nu a ezitat să le arunce, spre amuzamentul tuturor.

Celelalte două soliste prezente au fost Sarah Niemtz – care a cântat o versiune plină de energie de I will survive (Gloria Gaynor) şi Maiya Sykes, care părea să fie în stare să mute şi munţii cu vocea ei. Maiya a cântat şi Creep (Radiohead), o versiune diferită de cea de pe canalul oficial de youtube PMJ, care o are ca solistă pe Haley Reinhart. În timpul melodiei, la semnalul celor care interpretau la instrumente, publicul şi-a scos telefoanele şi a luminat cu lanternele întreaga sală – ciudat de liniştit după toate protestele din lunile precedente.

În ce priveşte soliştii, au fost doi: MCul (LaVance), care a reuşit să facă un lucru absolut minunat din melodia aia behăită de la Beyonce (da, aia), şi Von Smith. Nu îmi stă în fire să folosesc expresia, dar Von Smith e un bombonel (aici obligatoriu pun şi un <3). Se distra teribil la fiecare melodie. La Cry me a river (Justin Timberlake) a scos nişte sunete mai înalte decât Burj Dubai şi a plâns nişte lacrimi de adevărat crocodilian. Mi-ar fi plăcut să aud şi Rude, dar n-a fost să fie. În schimb, a cântat alături de Robyn o nouă reinterpretare de Thrift Shop.

Pe lângă solişti, a fost şi basistul original al proiectului + ceilalţi membri ai trupei (mi-a plăcut în special toboşarul) şi o artistă care a interpretat tap dancing – din păcate, deşi i-am luat un autograf la sfârşit, nu i-am reţinut numele şi nici nu am reuşit să o găsesc pe vreo listă. Însă ea şi toboşarul au avut un “duel” pentru a vedea cine bocăne mai tare. Ghiciţi cine a câştigat!

Au fost câteva melodii care au prins enorm la public. De exemplu, toată lumea a bătut din palme la All about that bass (Meghan Trainor), care a fost cântat de toate trei solistele – dar unde a strălucit mai ales Maiya. În spatele meu erau nişte copii care au cântat toate versurile pe dinafară! Apoi, bineînţeles, a fost ultima melodie – Shake it off (Taylor Swift), avându-l pe Von ca solist principal, dar interpretată, de fapt, de întreaga trupă. Aici deja lumea se ridicase în picioare şi dansa. Noi din primele rânduri am reuşit şi să dăm mâna sau să facem poze cu artiştii în timpul melodiei.

Oricum, după concert, mulţi dintre membrii trupei (mai puţin Robyn şi Von, fix preferaţii mei) au rămas pe margine să discute cu lumea, să dea autografe sau să facă selfieuri. Cum nu aveam nimic altceva decât biletul la mine, acolo m-am trezit cu mai multe semnături, cea a dansatoarei având chiar doi papuci desenaţi.

LaVance şi cu mine

Sarah Niemtz şi cu mine

Per total, a meritat din plin să mă duc. Am şi înregistrat unele momente, deşi nu pe cele mai spectaculoase – pentru că eram prea ocupată să mă bucur de ele fără telefon. Şi apropo de telefon; îmi pare rău că nu poate să înregistreze la calitate mai mare. PMJ sună de mii de ori mai bine live decât pe youtube.

Oricum, cum îmi doream să fac o mini compilaţie de clipuri pentru blog şi cum nu mai lucrasem de mult timp la editat vreun video (deşi îmi place la nebunie), mi-am instalat azi Lightworks şi am reuşit să produc secvenţa de mai jos:

M-am trezit cu ocazia asta şi că telefonul meu înregistrează audio decalat de video. Am încercat ce am încercat să le sincronizez… dar fiecare clip avea alt decalaj, aşa că pe alocuri tot se simte ciudat. Timelineul meu arăta cam aşa:

Unde fiecare număr de pe acolo reprezintă minisecundele decalate.

Revenind însă la concert. Îl recomand din plin oricui – merită, merită, merită! Am să mă duc şi la anul şi, preferabil, tot prin primele rânduri. Dacă ar fi să îi dau o notă pe o scară de la 1 la 10, ar fi un 12/10!

Comments

comments