5 paşi să rezolvi eficient un puzzle de parcă viaţa ta ar depinde de rezultat
Pistolul rece îţi apasă tâmpla. Tremuri din toate încheieturile, sub frângia care te-a imobilizat pe scaun. Nu ştii cine e sub cagula neagră; dar simţi cum rânjeşte când îţi toarnă propunerea. “Poţi scăpa cu viaţă” – zice, pe o voce răguşită – “dacă rezolvi un puzzle contratimp.” E rândul tău să rânjeşti subtil. Doar ştii că vei scăpa cu viaţă; ştii, pentru că ai citit postul următor.
- Mai întâi, îţi alegi un puzzle
Evident, cu cât are mai multe piese, cu atât dificultatea creşte exponenţial. Aşa că, după ce mascatul te dezleagă şi te pune în faţa ofertei, te orientezi pe ceva uşor. 500 de piese ar trebui să fie decente. 500 piese pot fi rezolvate în câteva ore. Îţi ştergi picăturile de transpiraţie de pe frunte şi te încrunţi la toate pozele de pe cutiile de 500 de piese. Turnul Eiffel. Turnul din Pisa. Mănăstiri pline de detalii pe faţadă. Pisici kitchoase printre păpădii. Animale de pe toate continentele, desenate suprarealist. Peisaje idilice cu căsuţe în care nu încape nici măcar un hobbit, poduri, mori, păduri care nu ar putea să aibă vreodată un verde atât de intens. Înghiţi în sec.
Trebuie să îţi gândeşti atent alegerea. Dincolo de numărul de piese, vrei să îţi uşurezi munca şi prin reconstruirea unei imagini cât mai clare. Prim plan care se deosebeşte uşor de plan secund şi de fundal; cât mai puţine pete de culoare repetitive; elemente uşor recognoscibile.
Nu găseşti exact ce vrei, dar te mulţumeşti cu un puzzle cu elefanţi. Mascatul încuviinţează şi scoate cronometrul. Te pune să te aşezi nu la o masă, ci pe podea, să ai suficient spaţiu de desfăşurare. Ceri o foaie albă mare, pe care să îţi întinzi piesele, ca să îţi sară în evidenţă uşor pe un fundal neutru. Mascatul învârte de cronometru şi se aşază la câţiva paşi distanţă, cu pistolul tot asupra ta. Priveşti timpul alocat: 4 ore.
Desfaci cutia şi priveşti sutele de piese. Miros a carton reciclat. Inspiri profund izul. Să fie ultimul lucru pe care îl vei mirosi vreodată?
- Apoi sortezi, sortezi, sortezi
Începi cu cea mai dificilă misiune. Întorci toate piesele pe faţă şi le împarţi în grămezi distincte, funcţie de formă şi culoare. “Marginile”, piesele care delimitează conturul imaginii, sunt prima categorie. Le recunoşti uşor după existenţa unei muchii drepte. Apoi separi elefanţii – toate piesele gri-maronii. Apoi iarba. Apoi copacii din spate. Şi apoi ultima categorie, cea mai problematică: piesele intermediare. Intersecţia dintre conturul elefanţilor şi vegetaţia din jur.
Palmele îţi sunt ude de transpiraţie. Arunci o privire spre ţeava pistolului. Tot acolo, tot asupra ta. Cronometrul ticăie; a trecut o jumătate de oră.
- Începi cu marginile
Patru dintre piesele de margine sunt speciale. Sunt colţurile. Te uiţi pe imaginea de pe cutie; determini cam pe unde vine fiecare. Separi apoi piesele pe culori, în grămezi din ce în ce mai mici. Lucrezi întâi bucăţelele de margini rotite toate într-un sens. Vezi apoi pe care latură vin, când deja ai calupuri suficient de mari să le poţi recunoaşte după imaginea de bază. Când deja ai terminat marginile, a mai trecut o jumătate de oră. Inspiri adânc. Mascatul pufneşte. Oare te-a subestimat?
- Continui cu obiectele clar conturate
Îţi concentrezi atenţia pe elefanţi. Sunt ai naibii de greu de realizat. Trebuie să te uiţi constant la imaginea de pe cutie. Separi şi aici piesele: pielea însorită de pielea umbrită; pielea netedă de pielea zbârcită; ochii, fildeşul de piesele omogene.
A mai trecut o oră şi jumătate până ai reuşit să faci cât de cât elefanţii. Nu mai îndrăzneşti să te uiţi spre mascat, dar îi auzi respiraţia grea care te apasă în ceafă. Ticăiturile cronometrului te irită. Treci la a treia grămadă de piese: cea care conturează elefanţii.
Petreci şi aici un interval mare, pentru că trebuie să urmăreşti constant imaginea de pe cutie. Cât mai ai din timpul alocat? O oră şi jumătate. Oftezi şi şuieri prelung. Te cuprinde un frison.
- Şi reduci problema la o situaţie simplă
Au rămas cele două grămezi verzi. Începi cu cea mai mică: iarba. Lucrezi pe conturul pieselor deja îmbinate şi împarţi golul mare în cât mai multe goluri mici separate. Cu cât ai mai multe muchii la îndemână, cu atât găseşti mai uşor piesele. De obicei, iei câte o piesă şi te uiţi cam pe unde ar veni, mergând pe culoare. Alteori te uiţi după formă şi cauţi apoi în grămada verde deschis piesa care s-ar potrivi. A doua variantă durează mai mult, aşa că renunţi la ea şi lucrezi cu prima.
După douăzeci de minute, e şi iarba gata.
A mai rămas aproximativ o oră. Eşti la cea mai grea parte: copacii de pe fundal. Frisonul de mai devreme s-a transformat într-o febră. Îţi încordezi şi întinzi degetele repetat. Îndrăzneşti să priveşti pistolul în faţă. Nu s-a mişcat; are ţintă perfectă asupra ta. În înfrunţi câteva clipe şi apoi te întorci la munca ta.
Unele piese verzi au mici pete albe pe ele – reflexii de lumină difuze. Începi cu ele. Dai de o piesă de care te tot împiedici; nu îi găseşti poziţia nici după douăzeci de încercări. O pui deoparte şi, după încă vreo zece piese, dar iar de ea. Nu mai ştii unde ai verificat-o şi unde nu. O laşi baltă după cinci încercări.
Ai ajuns în momentul în care nu mai poţi separa piesele după culori. Toate au aproape aceeaşi nuanţă. Trebuie să recurgi la altă situaţie cunoscută: forma. Te uiţi atent la conturul golurilor din planşă şi cauţi în grămada de piese ce ar putea să se îmbine acolo. Adică exact ceea ce ai evitat să faci la iarbă, unde totuşi aveai suficiente variaţiuni de culoare. Acum însă eşti disperat. Separi piesele după formă. Le iei pe rând. Uneori te uiţi şi pe spatele lor, la urmele de flader. Se continuă de la o piesă la alta? Nu ai greşit pe vreundeva?
Şi, când mai rămâi cu aproximativ cincisprezece piese, le nimereşti pe toate din prima. Ai prins experienţă. Ştii să faci un puzzle. Pui ultima piesă şi te întorci spre cronometru.
Mai ai un sfert de oră din timpul alocat.
Te ridici clătinându-te pe picioare şi te apropii de mascat. Lent, lent, el lasă pistolul jos, blocându-l. Nu îşi îndepărtează masca. Însă se ridică, dă mâna cu tine şi te aprobă dintr-o înclinare a capului.
Uşa se deschide automat. Te îndepărtezi, fără să îţi iei ochii de la armă. Ieşi şi alergi haotic. Abia după cinci minute de fugă, te opreşti şi respiri sacadat.
Ai scăpat.
Ai învins puzzleul.
Îţi umpli plămânii cu aer, când –
Ceva te izbeşte în ceafă. Se rupe firul.
Te trezeşti şi pistolul rece îţi apasă tâmpla. Tremuri din toate încheieturile, sub frângia care te-a imobilizat pe scaun. Nu ştii cine e sub cagula neagră; dar simţi cum rânjeşte când îţi toarnă propunerea. “Poţi scăpa cu viaţă” – zice, pe o voce răguşită – “dacă faci cel mai înalt turn Jenga posibil fără să îl dărâmi.”