7 lucruri pe care le-am învăţat scriind o carte într-un an

Duminică mi-am termint primul draft din cartea la care lucrez de peste un an. Şi, deşi mai am încă multă muncă de depus până să o aduc la un stadiu de finalizare, recitind-o, simt că s-a dezvoltat enorm de la început până acum, deseori în moduri imprevizibile. Şi, odată cu ea, m-am dezvoltat şi eu, învăţând o grămadă de lucruri nu doar despre cum să scriu mai bine, ci şi despre cum să mă organizez mai eficient. Iată pe cele mai importante dintre ele.

1. Scrisul este o activitate socială

Scriu de peste 18 ani, însă pentru mine, scrisul a fost dintotdeauna o activitate solitară. Nu neapărat pentru că mă puneam singură cu foile sau caietul pe genunchi şi stăteam şi mă holbam jumătate de oră pe pereţi, plănuind povestea în cap înainte să o scriu efectiv. Cât mai degrabă, fiindcă nimeni în jur nu avea treabă cu scrisul.

Da, îmi puneam poveştile pe net, pe DeviantArt sau FictionPress sau siteuri asemănătoare şi uneori primeam feedback foarte util.

Dar nu mă apucam să spun lumii pe care o vedeam zi de zi că scriu, deşi aveam sute de pagini la activ. De ce? Pentru că nimeni nu manifestase vreodată interes în acest sens. Trimisesem poveştile mele câtorva oameni apropiaţi… dar nu ieşise mare lucru din asta. Chiar şi sutele de cărţi pe care le citeam şi le marcam pe Goodreads rămâneau nediscutate (deşi aveam multe de comentat în cazul unora). Pur şi simplu, nu mă învârteam în cercul oamenilor pasionaţi de aşa ceva.

În ultimul an însă, nu numai că am cunoscut, prin intermediul NaNoWriMo, alţi scriitori în devenire ca mine (cu care mă întâlnesc în weekend la ceainării să scriem), dar am început să particip şi la ateliere de scris sau la alte evenimente pentru cititori. Rezultatul?

E minunat să poţi vorbi despre ceea ce te pasionează cu oameni faţă în faţă – mai ales dacă aveţi păreri diferite. Nu doar că înveţi multe… dar te simţi mult mai în mijlocul lucrurilor. Simţi că ai găsit, finalmente, ceea ce îţi aparţine.

Şi încă ceva: am rămas surprinsă câtă lume cunoscută se arată interesată de faptul că scriu o carte. A fost suficient doar să spun asta. Poate că, într-adevăr, am dat de oameni ceva mai deschişi la minte. Oricum, primesc încurajări de fiecare dată şi mă angajez să le respect.

2. Beta readerii sunt nepreţuiţi

Am avut trei beta readeri, toţi oameni apropiaţi mie, de la începutul la sfârşitul primului draft al cărţii: domnul M, Lenea (criticul meu numărul 0) şi Prodănel.

Şi m-au ajutat teribil, mai ales pentru că erau firi atât de diferite. Beta Reader 1 se concentra mai mult pe acţiuni şi pe lucrurile de ordin pragmatic şi logic, Beta Reader 2 sesiza inconsistenţele în logica de plot şi de personaje şi limbaj, iar Beta Reader 3 era madam psiholog care îmi mărunţea personajele până la ultima picătură, după care îmi spunea cu care i-ar plăcea să iasă la o cafea.

Toţi trei îmi atrăgeau atenţia asupra lucrurilor care mie îmi scăpaseră.

Dacă îmi puneau o întrebare la care nu ştiam să dau răspunsul pe loc, era clar că la mijloc era ceva grav.

Dacă îmi puneau o întrebare la care negociam mult răspunsul, era clar că în mintea mea lucrurile erau limpezi, dar pe foaie ieşiseră mult prea ambigue.

Dacă îmi puneau o întrebare la care dădeam un răspuns concis pe loc, era clar că nu mă gândisem că lucrul în discuţie va fi o problemă pentru cititor şi trebuia să adaug o mică explicaţie.

Cel mai mult însă, mi-a plăcut că se refereau la personajele mele ca la oameni reali, palpabili.

Şi am auzit tot felul de perle referitoare la ele… “Doctorul e genul de om care ar asculta muzică clasică numai pentru că are impresia că aşa trebuie, deşi nu îi place”; “Baba e genul care ar strânge o armată de pensionari şi în 10 ani ar cuceri lumea şi transportul public”, “Personajele tale, paşnice-nepaşnice, se înţeleg ele cumva între ele. Şi deodată câte unul are un gând extrem de violent venit din senin şi vrea să îi omoare pe toţi. De ce?…”

3. Dacă nu ai timp pentru ceva care contează pentru tine, atunci îţi faci

Am întâlnit oameni care spuneau că vor să scrie o carte. “Şi te-ai apucat?”, îi întrebam eu. “Păi nu, că nu am timp/nu e momentul acum.”

Dar adevărul e că toţi avem aceleaşi 24 de ore pe zi. Şi că, dincolo de cele nealocate activităţilor indispensabile, le avem pe cele care sunt “libere”. Şi depinde de noi ce facem cu ele. Dacă preferi, în mod normal, să te uiţi la serialul X sau să joci jocul Z în loc să te ocupi de altceva pe care doreşti să îl faci, e OK – e alegerea ta. Însă înseamnă că, pentru tine, lucrul dorit e mai puţin important decât serialul sau jocul. Sigur, odată ce te apuci de el, vei avea destule zile în care simţi nevoia să faci pauză şi să nu te preocupi la fel de intens de el. Dar ştii că respectivul lucru are prioritate mai mare decât celelalte activităţi şi nu te laşi până nu respecţi asta.

Şi acum vine întrebarea: cum ştii ce lucru contează, cu adevărat, pentru tine? Trial and error. Am avut şi eu o grămadă altele de care m-am apucat: cursuri online, sport, limbi străine etc., dar nu m-au ţinut. Nu m-au ţinut pentru că nu erau atât de importante pentru fiinţa mea. Şi e OK. Nu poţi să le faci pe toate.

Însă odată ce găseşti lucrul căruia simţi că poţi să îi dedici toată energia ta şi mai mult chiar (în cazul meu, scrisul cărţii), atunci ştii că vei sta până la 4-5 dimineaţa făcându-l şi apoi te vei simţi mulţumit, chiar dacă nu a ieşit atât de bine. Te vei simţi mulţumit pentru că e lucrul tău şi e făcut de tine şi îl vezi cum se dezvoltă, pentru că nimeni altcineva nu l-ar putea aduce la stadiul în care îl aduci tu, pentru că te face să te simţi bine şi îţi place.

4. Ideile cele mai bune vin pe parcurs şi trebuie să le valorifici

Când te apuci de ceva, deşi ai un oarecare plan în minte, nu poţi anticipa toate situaţiile noi de mai târziu.

Şi de obicei stai în încordare din această cauză. Ţi se pare că întotdeauna va fi ceva care îţi scapă şi care va veni să îţi dea un şut în dos ulterior, stricând toată treaba.

Şi ştii ceva? E bine aşa. E bine, pentru că, atunci când ştii lucruri care se întâmplă mai târziu şi te întorci asupra celor de la început, vei constata că poţi exploata o idee, o frază, un detaliu mic pe care l-ai pus din întâmplare iniţial, fără să ai habar că poţi face din asta un întreg plot point. Problemele de la început se transformă în soluţii la final – dar numai dacă ai curajul să le faci faţă, în loc să le tai.

Cele mai bune idei mi-au venit pe parcurs. Subploturile cele mai interesante, acţiunile cele mai intense, conflictele cele mai puternice au fost nu neapărat spontane, cât rezultatul cumulat a tot ceea ce scrisesem până atunci. Şi e mai bine aşa. Pentru că, scriitor fiind, ai o versatilitate imensă: te poţi întoarce oricând în urmă să modifici ceva încât să fie conform cu noua idee genială apărută. Aşa că trebuie să valorifici ideea – mai ales dacă e apărută din senin. Pentru că, dacă te surprinde pe tine, autorul, sigur va surprinde şi cititorul.

Sigur, apare şi reversul: idei şi detalii pe care le inserezi la început, însă pe care nu mai ajungi să le mai fructifici. Şi e OK şi aşa. Întotdeauna e mai uşor (şi mai laş) să tai. Şi întotdeauna va fi mai greu şi mai nebunesc să intervii. Dar merită.

5. Să scrii o carte e mult mai complicat decât să scrii, punct

„Mă pricep la scris” – ar fi zis varianta mea de acum un an, rumegând la primul capitol. „Ce poate fi aşa greu la o carte?”. Mai scrisesem un roman cu un puşti şi o civilizaţie de dinozauri (Cretacica), deşi nu mai ajunsesem să îl editez niciodată, în ciuda feedbackului primit de la beta readers. Mai scrisesem serii întregi de poveşti, de zeci sau sute de pagini, şi ieşiseră bine. Eram în stare!

Şi atunci? De ce mi-a luat atât de mult să fac doar o primă variantă?

Poate pentru că îmi propusesem ceva ambiţios – o carte „polifonică”, din perspectiva a 7 personaje cu voci şi poveşti distincte, fiecăruia alocându-i-se aproximativ la fel de multe pagini pentru dezvoltare. Poate pentru că încercam să combin nişte genuri incompatibile – mystery, satiră şi puţintel fantasy. Poate pentru că personajele ajunseseră să îmi dicteze ele mie ce să fac.

Dar altul e motivul, şi anume: nu ştiam să scriu o carte.

Era ca şi cum mă apucasem de un puzzle fără să mă uit la imagine şi îmbinasem deja elementele clar conturate din prim-plan, îmbinasem marginile şi colţurile şi apoi constatasem că jumătate dintre piesele din pungă lipsesc cu desăvârşire, iar imaginea de pe copertă pe care acum îndrăznisem să o verific era ceva complet diferit faţă de ceea ce rezolvasem eu.

Adică: haos, haos total.

Şi haosul e bun, dacă înveţi să îl stăpâneşti. E mai greu să porneşti de la haos şi să obţii ordine decât să pleci de la ordine şi să obţii haos. Şi fiecare roman e o combinaţie între ordine şi haos – depinde ce vrea să spună. Mă credeam un om foarte logic şi ordonat, dar scrisul m-a învăţat că sunt mult mai mulţumită de ideile spontane (după ce le pun şi pe ele într-o succesiune logică).

Ah, şi încă ceva.

E mult mai greu să gândeşti un ansamblu de lucruri decât un singur lucru. Cartea e un ansamblu – de poveşti, de personaje, de teme, de idei. Ştiam să rezolv fiecare aspect în parte. Ce nu ştiam era să exploatez relaţia dintre ele. Şi acum, recitind primul draft, îmi dau seama că romanul scârţâie. Şi e în regulă aşa – pentru că ştiu că pot obţine ceva minunat dacă repar.

6. Dacă nu ştii ceva, atunci documentează-te…

Şi nu mă refer la a-ţi face research pentru lucrurile dinăuntrul cărţii, ci la a-ţi face research despre cum să scrii o carte. Nimeni nu s-a născut învăţat. Şi e greu să te documentezi pentru ceva atât de ambiguu şi de variat precum scrisul. Aproape tot ce găsesc este:

a) pentru fantasy şi SF (fiind genuri populare pentru publicul care cumpără);

b) o reţetă dictatorială pentru un roman (cu aceleaşi clişee şi puncte de urmat de parcă ar fi secretul universului – structura în 3 acte, de ex.);

c) o strategie de marketing (ceea ce este util odată ce ai produsul gata… însă nu prea mult în timpul lui);

d) ceva ce te învaţă să gândeşti totul cantitativ şi nu calitativ.

Însă printre toate, se găsesc şi sfaturi bune sau idei demne de urmărit – sau, cel puţin, ceva care se poate aplica şi în cazul tău. Trebuie numai să cauţi, să cauţi şi iar să cauţi – din cât mai multe surse şi, de obicei, de la cei care deja au reuşit în domeniu, nu de la începători.

7. …însă mergi în primul rând pe instinct şi pe experienţă şi aruncă toate convenţiile

În urmă cu un an, nu citeam nimic despre scris – în afară, poate, de interviuri cu scriitori şi articole de pe TV Tropes. Eram, într-adevăr, ignorantă asupra subiectului.

Mi se părea că scrisul e o chestie pe care trebuie să o simţi

a) din experienţă – citind şi analizând foarte multe cărţi în genul respectiv (ceea ce făceam deja);

b) din instinct – dacă mintea îţi dicta o anumită scenă, atunci ea trebuia să existe.

Şi încă mai cred că scrisul e ceva ce nu poţi aborda neapărat în mod tehnic, dar sigur nu e nici ceva exclusiv artistic. Până la urmă, e un schelet pe care te apuci să pui ţesuturi şi vase de lichid şi miez şi organe şi piele. Şi dacă scheletul e ceva tehnic şi ordinea în care pui elementele e ceva tehnic, elementele în sine pot lejer să fie ceva improvizat. Nimeni nu spune că trebuie să fie un schelet de om. Poate fi un schelet de dinozaur fosilizat cu părţi lipsă sau un schelet de plantă carnivoră sau un animal nevertebrat cu totul – o caracatiţă care are neuroni în braţe sau o lăcustă cu exoschelet.

Ce vreau să spun e că nimeni nu îţi poate dicta ce scene sau personaje sau acţiuni să pui într-o carte. Şi dacă ansamblul iese bine, atunci îţi poţi permite ţăcăneli.

La fel cum mi-am permis eu să scriu un personaj principal fals sau un capitol întreg despre cum un alt personaj îşi găseşte camera de hotel invadată cu conserve sau o convenţie cu 100 şi ceva de nemuritori îmbrăcaţi în hainele epocii în care s-au născut.

Nimeni nu m-a oprit să fac asta. Şi dacă are logică în contextul mare, de ce nu?

***

Sursă foto 1: cartea mea în apusul glorios

Sursă celelalte foto: Pixabay

Comments

comments