Am scris 50 000 cuvinte din cartea mea într-o lună. 5 lucruri învăţate din proces

Pe la sfârşitul lui octombrie, cu serviciul în spate şi ameninţarea diplomei din ultimul an de facultate, m-am hotărât să particip pentru a doua oară la NaNoWriMo, evenimentul care îşi propune să te determine să scrii 50 000 cuvinte dintr-o carte în cele 30 zile ale lui noiembrie.

Nu mă aşteptam să am suficient timp şi suficientă energie să îi fac faţă. Credeam că voi rămâne în jurul a 30 000 cuvinte, scriind în medie 1000 pe zi. Mi se părea că oricum nu are sens să grăbesc procesul pentru că, spre deosebire de anul trecut, când scriam orbeşte încercând să dau de cap romanului, în acest an revizuiam, rescriind scene sau chiar capitole întregi, cu alt scop în spate.

Şi totuşi, la fel ca anul trecut, am reuşit să duc evenimentul la capăt, sfârşind cu 50 538 cuvinte.

Calendarul cu progresul meu zilnic

Pe parcurs, am descoperit lucruri care m-au surprins şi pe mine…

1. Să te implici într-un proiect extra e o chestiune de disciplină

Dincolo de motivaţie, disciplina este cea care te determină, la sfârşitul unei zile extenuante în care ai lucrat 8-10 ore continuu în faţa laptopului şi l-ai cărat apoi încă o oră pe drum, să pui deoparte serialul, filmuleţul de pe youtube sau cartea cu care voiai să îţi petreci seara şi să îţi dai un şut mintal, apucându-te de treabă.

Disciplina este cea care te face să ţii mereu evidenţa a ceea ce ai făcut până acum şi să îţi împarţi următoarele sarcini conform timpului rămas.

Tot disciplina îţi dă impulsul să lucrezi în plus în cazul în care ai luat o pauză de o zi.

Am avut 3 zile de pauză în luna noiembrie, adică 5000 de cuvinte de recuperat. Şi m-am ţinut de ele.

2. În acelaşi timp, motivaţia e cea care îţi dă satisfacţie

De ce scriu? Pentru că îmi place. Pentru că mă motivează să împart poveştile din capul meu cu lumea din afară. Pentru că e chestia la care mă pricep.

Motivaţia m-a determinat să înţeleg asta. Motivaţia m-a determinat să supravieţuiesc cu bine restului zilei, ştiind că am pentru ce mă duce înapoi acasă sau am pentru ce mă trezi mai devreme. Motivaţia m-a făcut să prioritizez lucrurile. Să înţeleg că scrisul e o partea a vieţii mele care mă face să mă simt bine. Care, în plus, mă determină să înghit domeniul în care mă scufund de şase ani – domeniu care nu îmi aduce nicio plăcere – şi să îl compensez cu ceva care mă bucură.

3. Scrisul nu e pentru oricine

Nu am fost niciodată în viaţă atât de ocupată cât în ultima lună. Umblam mereu cu liste şi listuţe cu lucruri pe care trebuia să le fac. În fiecare zi, eram însoţită de impresia cumplită cum că am uitat ceva. Am uitat să pun suprafeţele pe planuri? Să ud florile? Să depun fişa pentru înscriere în diplomă? Să bag un hint uriaş asupra criminalului în ultimul capitol?

Ah, nu.

Am uitat să dorm. Sau, mai degrabă, nu am mai putut adormi. Eram, paradoxal, prea obosită să mai adorm cel puţin 1-3 nopţi pe săptămână.

Trebuia să renunţ la ceva.

Am renunţat la orice, numai la carte nu.

4. Competiţia ajută

Colegele de scris: Veronica, Georgiana, Bianca şi Elena Pe rândul de dedesubt, şi eu

Competiţia ţine de socializare. De încurajare reciprocă. De tachinare.

La fel ca anul trecut, am cunoscut lume tare interesantă în cadrul evenimentului. Ne întâlneam în fiecare duminică să ne declarăm progresul şi să ne ajutăm cu tips & tricks. Am pornit vreo 7 sau 8, am terminat doar 5, însă faţă de 0 cuvinte scrise înainte de noiembrie – pentru mulţi dintre ei – orice cuvânt a contat.

În plus, nimic nu se compară cu a sta de vorbă cu alţi scriitori despre researchurile dubioase ale fiecăruia legate de cum poţi să ucizi o persoană cât mai rapid sau de câte minute e nevoie să sângereze un om până moare.

For science!

5. Scrisul te schimbă în timp
   

Primeşti susţinere de unde nu te aştepţi.

Şi nu doar susţinere, ci şi presiune. Sunt datoare cu o carte multor oameni.

Convenţia Nemuritorilor e deja la 2/3 din al doilea draft. Abia aştept să îmi găsesc noi beta readeri. Scriu de peste 16 luni la roman – şi mi s-a dezvoltat grozav stilul între timp. Toate stângăciile de la început au fost rescrise şi convertite în avantaje. Tonul s-a transformat. Piesele inutile au dispărut.

Pe măsură ce mi s-a schimbat stilul, m-am schimbat şi eu. Am ajuns să gândesc mult mai compact, coerent, logic, sintetizat. Am ajuns să descopăr nu doar ce îmi displace într-o poveste – aş putea scrie liste întregi despre lucrurile care îmi displac – cât mai ales ce îmi place. Care este esenţa unei poveşti. De unde să o apuc, de ce să includ sau nu o anumită scenă, cum să îmi umanizez personajele.

Şi, pe parcurs, m-am umanizat şi eu.

Comments

comments