Zâna Peticelor era atât de umflată stând acolo pe patul cu baldachin şi înfulecând prăjiturele şi toată lumea din jur părea atât de hotărâtă să nu remarce asta, încât nu m-am putut abţine să nu-i spun că e grasă.
N-am făcut asta din răutate şi nici ca o bravură, ci pentru că eram pre-determinat să cred că mai există pe lume valori morale. Zâna Peticelor, pe cât ar fi fost ea de peticită, era totuşi o zână, prin urmare un reprezentant al binelui, frumosului şi toate cele care nu şi-ar găsi nicicând locul într-o campanie electorală. Înţelegeam dacă masiva ei alură ar fi fost determinată genetic sau cauzată de vreo boală; sau, şi mai rău, dacă ar fi fost un simbol agricultural; dar statul toată ziua pe o grămadă de perne, înfulecând alune, floricele şi negrese în această succesiune în timp ce o grămadă de privitori păreau prea ofuscaţi de grandoarea statutului ca să mai comenteze… cum să zic eu, chestia asta îmi făcea sinusurile să-mi pulseze nervos şi ritmic a indignare. Aşa că am făcut-o.
Ştiam că nu e deloc politicos să insulţi o zeitate locală şi ştiam că vor fi consecinţe deloc armonioase. Dar uneori vocea aia înaltă din străfundurile cefii mele producea scuze mult prea scandaloase ca să se opună până şi raţiunea; prin urmare i-am zis-o, i-am zis-o cu năduf şi respirând rar, şi pe cuvânt că i-aş mai zice-o şi acum daca aş mai avea ocazia.
–Cucoană, eşti grasă. Eşti atât de grasă, încât ar încăpea în tine trei colonii de manguste şi tot ar mai fi loc pentru un tunel interconector. Eşti grasă rău de tot şi zău că nu se cuvine să fii zână la grăsimea ta.
După care am pufnit privindu-i faţa mistreţiană fix vreo trei secunde, m-am întors pe călcâie, am închis ochii şi-am strâns pumnii, aşteptându-mi sentinţa.
–Furabie ama Randif – vocea îi era extrem de groasă şi cu urme clare de probleme respiratorii – Furabie ama Randif – zise iar (oare voia să aibă impact mai mare? sau îşi găsea greu ideile) – te blestem să resimţi toată viaţa ta prima durere pe care o vei simţi începând cu acest moment, de orice natură ar fi ea.
Mi-am pus pălăria în dreptul inimii, am făcut o plecăciune (fiind tot cu spatele la ea!), după care am coborât rânjind de pe podium, confundându-mă cu fundalul înainte să mă ia la întrebări cineva din mulţimea uluită.... Read More | Share it now!

În sufrageria decorată, mai nou, cu draperii grena cu vidre înotând, se organizase o adevărată Curte Supremă. La ea luau parte toţi membrii clanului Furabie (mai puţin pisica, exclusă prin hotărâri amiabile comune), acţionând, pe rând, şi ca apăraţi, şi ca martori. Exista şi un judecător suprem, cu o autoritate de necontestat – soră-mea Rheea.... Read More | Share it now!