Cum mi-am creat personajele – partea I
Când eram prin liceu, am scris sute de pagini dintr-o serie la persoana I al cărei personaj principal era Randi, un tip la 36 de ani. În urmă cu vreun an, le-am povestit colegelor de scris despre seria mea şi a apărut întrebarea: de ce eu, în ipostaza de adolescentă de 17 ani, am creat un personaj (masculin!), atât de distanţat ca vârstă? Cu ce m-am identificat în el? Recunosc, întrebarea m-a lăsat perplexă. Nu îmi închipuisem niciodată că am creat un alter ego prin Randi al meu. Din contră; Randi era doar un tip interesant şi ursuz şi mă distram enorm punându-l în ipostaze în care se simţea penibil. Nu voiam să scriu despre mine sau despre cineva în situaţia mea. Voiam doar să scriu despre un personaj plauzibil. Voiam să îl înconjor de alte personaje plauzibile. Şi exerciţiul mi-a reuşit într-o oarecare măsură; aveam un singur personaj feminin în toată seria care mă reflecta oarecum pe mine (şi care mi se pare oribil de analizat acum, cu 8 ani în viitor), dar în rest, celelalte erau personaje originale, fără nicio legătură cu mine sau cu oamenii ştiuţi de mine.
Cam aşa arăta Randi, conform unei schiţe din liceu
Mai multă lume m-a întrebat dacă îmi bazez personajele pe cunoscuţi, pe o formulă sau pe celebrităţi reale. Cred că mă încrunt subtil de fiecare dată când aud întrebarea. Nu că ar porni dintr-un gând eronat; ci pentru că îmi e destul de greu să îmi definesc punctul de origine al personajelor. Pe Randi l-am creat impulsiv, pentru că am simţit nevoia să râd de un tip serios şi chipurile deştept, blestemându-l să aibă o durere permanentă în cot (literalmente). Pe două dintre personajele din cartea mea (Jinzo şi Bert) le-am creat în urmă cu 12 ani, bazate vag pe ce văzusem într-un anime; au căpătat o personalitate distinctă imediat, nemaiavând nicio legătură cu originea şi apărând sub zeci de ipostaze până într-o formă finală. Pe Dr. Irivai (pe care îl alint mereu drept Irinel, deşi are 2 metri) l-am creat raţional drept contrast pentru Jinzo: atât fizic, cât şi în mentalitate şi gesturi. Cu timpul, a ajuns să se dezvolte independent de intenţie.
Una dintre primele schiţe cu Irinel şi Jinzo, veche de vreo 4 ani.
Apoi am personaje create drept caricaturi (de exemplu, Profesoara melancolică şi elevul realist); personaje bazate pe anumite tipologii întâlnite în cărţi, seriale, animeuri (Fabio, copilul-nemuritor); personaje bazate pe prompturi (Cărămida studentă) etc. Apoi am personaje care reprezintă acumulări de idei, cum ar fi Emel. Apoi am personaje recurente, care preiau tipologia unui personaj dintr-o poveste şi eventual numele/înfăţişarea/esenţa lui şi le transpun într-un personaj din altă poveste. Spre exemplu, aveam un anumit Relniazis; el a fost, pe rând, o jucărie de pluş, un vulpoi mafiot, fiul lui Jinzo, stră-strănepotul lui Bert, un student rocker şi aşa mai departe; constituia un soi de expy cu aceeaşi personalitate şi aceleaşi relaţii faţă de ceilalţi, dar fără nicio legătură între ipostaze.
Liviu Piersescu, elevul realist şi ca o jaluzea, şi profa melancolică, un tufiş înflorit.
Pe parcurs, am observat nişte trăsături comune în felul în care îmi creez personajele. Nu sunt în stare să creez un personaj după o formulă. Tabelele alea pe care le găseşti drept ajutor peste tot, cu date fizice (de la înălţime la culoarea ochilor şi greutatea corporală), date biografice (sex, vârstă, părinţi, oraş de baştină etc.), preferinţe (ce topping îşi pun pe îngheţată, cu ce pastă de dinţi se spală etc.) îmi sunt complet irelevante. În primul rând, pentru că nimic din poveste nu are de a face cu marca pastei de dinţi. În al doilea rând, pentru că nu pot să fac o poveste bazată pe marca pastei de dinţi (mai puţin dacă scriu satiră). În al treilea rând, că esenţa unui personaj nu este o pastă de dinţi.
Rareori îmi descriu personajele din punct de vedere fizic. De multe ori, şi mie îmi este greu să le vizualizez. Cu câţiva ani în urmă, apelam des la aplicaţii generatoare de personaje. Aici e Jen, alt personaj din liceu, al cărei nume e inspirat de nişte cântece de la The Killers şi care purta mereu pantofi cu toc cui, indiferent de situaţie.
Esenţa unui personaj este că se scutură de o scamă imaginară când nu îi convine ceva. Esenţa unui personaj este că se dă un pas în spate când este intimidat. Esenţa unui personaj este că are un singur eveniment sau un singur şir de evenimente interconectate care îi determină povestea. Când scriu un personaj, îmi strâmb nasul cum şi-l strâmbă el; strâng din pumni cum strânge el; flutur mâna cum flutură el. Nu mă proiectez pe mine în personaj, ci îl proiectez pe el în mine. Nu îmi pun problema în mod logic: cum aş reacţiona eu/cum ar reacţiona cutărică dacă… ci reacţionez. Sună dubios; dar e ca şi cum iau un aspect minor din personalitatea mea şi îl exagerez, dându-i propria poveste şi construind întregi scenarii pornind de la el. Am nevoie de acel mic aspect comun între mine şi personaj ca să pot trăi în pielea personajului; dar aspectul e ceva ce nu e definitoriu pentru mine, însă devine definitoriu pentru personaj.
Cam la acest stadiu a ajuns Irinel după mulţi ani de prelucrare. Înfăţişarea nu i s-a schimbat mult; personalitatea însă da.
Mai simplu zis: esenţa nu e cine este personajul, ci ce face şi, mai ales, de ce. Mă gândesc mereu la whydunnit, chiar şi când personajele nu fac parte dintr-o poveste mystery. Şi mă mai gândesc la ceva: relaţia dintre ele. Dar mai multe despre asta săptămâna viitoare. Deocamdată las mai jos nişte desene şi schiţe cu câteva personaje create.
Miss Clara, profa excentrică care îl însoţea pe Liviu Piersicescu (o variantă updatată de Liviu Piersescu) în Cretacic, în aventurile cu dinozauri.
Seny, personajul feminin menţionat prin primul paragraf
Axel, personaj din cartea de acum. Iniţial, Axel era un soi de parodie la tot ce însemna ideea de hipster… dar este personajul care s-a schimbat cel mai mult de la o versiune la alta a manuscrisului şi care a ajuns să aibă propria poveste serioasă.