Fraierabie [Proză lungă]

Fata care mi-a picat drept partener la examenul de limbă străină îmi dădea impresia distinctă că o să se scurgă pe podea într-o masă lichidă incoloră, inodoră şi insipidă. Se numea Ciuprina Felion şi aveam vaga noţiune cum că nu era prima dată când o auzeam menţionată. Era lungă, subţire şi aproape doar dublu dimensionată din cauza lipsei formelor în relief. În plus de asta, era ştearsă – ştearsă în strania culoare blondo-şateno-în principal gri a părului, ştearsă în rochia verzuie cu bretele abia vizibile, ştearsă în aparenta abilitate cameleonică de a imita cromatic pereţii camerei în care ne aflam.
Şi, ca să auzi, şi vocea ei era ştearsă.
–Guten Tag – îmi picurase ea în ureche imediat ce mă instalasem în scaun; o salutasem la loc cu o oarecare incertitudine.
Şi cam la atât se redusese conversaţia noastră de dinainte de probă.
Ciuprina Felion îşi cunoştea bine germana, am sesizat; n-am simţit niciun impediment în a discuta cu ea întrebările puse de instructoare. La sfârşit m-am ridicat mulţumit, convins că o sa iau maximum de punctaj; Ciuprina trebuia să se fi simţit la fel, pentru că, imediat ce am ieşit din clădirea ambasadei, a început să-mi turuie în limba maternă Niluri şi Amazonuri de fraze cu relevanţă mai mult sau mai puţin fluctuantă pentru mine.
–Şi de unde eşti tu, Ciuprina? am întrebat-o obosit după vreo trei minute de auzit numai înşiruiri aparent comice de traduceri ale unor cuvinte nemţeşti de teapa Umweltverschmutzungbewusstsein.
Ciuprina îşi gogonă ochii între care era intercalat un nas micronic.
–Cum de unde? Sunt de pe scara B!
–De unde?
–De pe scara B!
Am rămas puţin în contradictoriu cu mine însumi; aşa chior eram de nu-mi cunoşteam nici vecinii?
–Şi eu cum de nu te ştiu? am întrebat relativ confuz.
–Aaa…m-am mutat abia acum o lună!
Vasăzică aşa deci. Nu eram nici eu chiar atât de sortit pieirii.
–Păi, mi-a făcut plăcere atunci – i-am zis într-un târziu. Ne mai vedem noi. Eu trebuie să plec pe aici, am o treabă.
Şi i-am indicat bulevardul care ducea înspre centrul oraşului.
–Auf Wiedersehen, atunci!
–Auf Wiedersehen!
Şi Ciuprina se îndreptă în direcţia opusă, înspre parc. Undeva în dreapta am auzit ceasul instalat de primărie bătând de ora unsprezece…

Ritsu, îmbrăcată tipic vârstei sale de două decenii minus un an, mă aştepta plictisită în faţa pasajului care cobora înspre metrou.
–Hai salut, unchiule.
–Hai salut, nepoată.
Următoarea replică am urlat-o la unison:
–Moaaaaamă, ce cald eeee!
Ritualul de întâmpinare odată încheiat, Ritsu trecu la afaceri serioase.
–Ce făcuși, unchiule, la exam?
–Praf, nepoată, praf.
–Pe ei sau examenul?
–Da’ pe ei i-am prăfuit, că doar nu pe mine! I-am redus la particule microscopice.
–Hai bravo, unchiule Randi.
–Nu mă lua pe mine cu „unchiule” şi cu „bravo”. „Bravo” se zice la măgăruşi. Ia hai, unde vrei să te duc?
Asta pentru că, în ultimele câteva săptămâni, în timp ce mă chinuisem să-mi învăţ pentru examenele de obţinere a celor enşpe mii de calificări necesare slujbei pe care mi-o doream, nepoată-mea făcea cum făcea şi-mi stătea mereu pe cap. Iniţial nu mă prinsesem cam care era ideea şi o alungasem ca pe o hoardă de drosofile… abia apoi Ritsu îmi strecurase aşa, din pură întâmplare, că o să aibă loc nu ştiu ce expoziţie, şi că „ce bine o fi de ăia care se duc”. Restul conectasem şi eu neuron cu neuron şi realizasem o sinapsă. Promisiune că o duc pe Ritsu unde o vrea = linişte şi pace să mă desfăşor intelectual. A fair deal.
–Deci, Ritsupichi, ce destinaţie avem? am reintrat în pâine.
–Tot înainte, cinci staţii cu trenul subteran şi-apoi o să plutiiim!
Aproximativ patruzeci de minute mai târziu m-am prins că stimabila mea nepoată chiar folosise sensul literar al cuvântului „a pluti”.
–Ce mama mă-sii e asta, Ritsuna? am zbierat cu groază holbându-mă la multitudinea de vehicule zburătoare.
–Nu se vede? Expoziţie de avioane, baloane, deltaplane, zeppeline şi alte cele! îmi zbieră cu aceeaşi intensitate nepoata.
–Văd asta şi eu, da’… de ce, Santa Lola să mă ierte, n-ai putut să vii tu singură s-o urmăreşti şi m-ai luat şi pe mine cu tine? Ştii doar că am rău de înălţime, numai ce mă uit la ăia cum zboară şi devin panicos!
A trebuit să-mi mai înşir plângerile o dată ca să fie auzibile; zgomotul de motoare şi elici ne termina pe amândoi.
–Păi, Randi – îmi urlă Ritsu, în timp ce vântul îi făcea două treimi din faţă să-i fie acoperite de părul lung şi negru, bineînţeles că neprins – unchiu’ Lenny mi-a zis să te aduc şi pe tine!
–Nu ştiu cum să-ţi spun, Ritsuna, da’ unchi-to şi unchi-meo Lenny e pilot de avion, normal că asta i s-ar părea o idee bună!
Cinci avioane lăsând în urmă cinci fumuri de cinci culori diferite desenară pe cer, într-o sincronizare perfectă, cinci inimi săgetate.
–Păi şi e o idee bună, de-abia te destinzi şi tu după atâta stat în casă şi tocit la examenele ălea! Mie-mi promisese Lenny că o să vină el, da’ n-a mai putut, aşa că am zis de ce nu, mai bine mă însoţeşti tu! îşi dădu Ritsu gata toţi plămânii încercând să-mi facă o transmisiune în direct peste huruielile decibelice de ordinul a o sută treizeci plus.
Nu ştiu cum şi de ce beneficiile erau toate numai de partea ei în situaţia asta… dar am lăsat de la mine. Ştiam că nepoată-mii chiar îi plăcea să vadă chestii tehnice în acţiune.
–Mai stăm mult? am întrebat-o peste o jumătate de oră, când primele efecte ale acrofobiei începeau să-mi invadeze creierul.
–Mai stăm, de-abia am ajuns, ce-ai? mi-am auzit răspunsul zbierat; Ritsu nici măcar nu se uitase la mine, se holba fericită la un elicopter.
–Nu mi-e prea bine… nu-s în elementul meu!
Încercare umilă de justificare.
–Zău, Randi! Tind să cred că dacă nu eşti pe mare, nicăieri nu eşti în elementul tău!
–Şi aşa şi e! am replicat oarecum mândru.
–Atunci ce naiba, nu trebuia să o părăseşti să-ţi pierzi vremea cu nu ştiu ce calificări pentru nu ştiu ce slujbă obscură de birou!
Undeva în sus un nou set de avioane făcu demonstraţii… şi undeva, pe sol, eu şi Ritsu ajunsesem iarăşi la veşnica discuţie, fir-ar să fie. Nepoată-mea chiar nu o putea lăsa baltă?
Într-un fel o înţelegeam, totuşi. Dar numai într-un fel. Din punctul ei de vedere, al ei şi al restului lumii. Tânărul Randif Furabie, unul dintre cei mai tineri căpitani din marina militară, având 32 de ani, o urmă de mustaţă şi un viitor strălucit, hotărâse să renunţe definitiv la postul lui. Nu era ăsta un mare păcat, o irosire de muncă, talent şi şansă? Ce îl apucase pe nebun să fugă de mare? Nu merita el o serie de şuturi drept în fundul său cel nobil?
Explicaţia era totuşi simplă – în viziunea mea. Aşa cum îi spusesem lui Ritsu mai devreme – eram un panicos. Mă panicasem pentru un nimic şi fugisem de nimic. Şi acum plăteam pentru nimicul ăsta.
În ultimul meu voiaj mă apucase o tuse foarte suspectă, combinată cu o durere în piept, exact lângă corason. Nu-i dăsusem prea mare importanţă, asta până să ajung pe mal şi să-l aud pe doctor zicând că e o oarecare formă de bronşită. Bronşită, auzi! Păi de bronşită (combinată cu pneumonie şi alte câteva, ce-i drept), murise soră-mea Rheea, mama lui Ritsu. Doar n-aveam să sfârşesc şi eu la fel!
Şi, înainte să mă destăinui cuiva, înainte să cer un alt punct de vedere asupra ipohondriei mele, îi făcusem un vânt carierei marine şi mă trezisem pe uscat – şomer amărât, disperat, povară pentru stat, dar relativ sănătos. Tipic Randif Furabie!
Avusesem totuşi o formă vagă de noroc. După vreo patru slujbe obscure eşuate la extrem (inclusiv una de bucătar la un hotel, unde o dusesem chiar bine până să-l opărăsc pe şef), îmi sărise în ajutor Jen. Jen, veşnica fumătoare înrăită, fostă colegă de facultate, cea mai bună amică a mea şi un fel de zeiţă de neatins pentru Ritsu. Venise într-o zi mohorâtă a vieţii mele şi-mi aruncase un colţ de ROGVAIV.
–Ia zi-mi, Furabie, ştii germană şi engleză?
–Ştiu.
–Calculatoare ştii să foloseşti?
–Relativ, aş zice că mă descurc aşa şi aşa.
–Eşti în stare să înveţi 8000 de pagini de chestii tehnice până la sfârşitul lunii viitoare?…
Şi uite aşa mă pusesem eu pe muncă să obţin calificări pentru un post minunat de vacant şi în nevoie urgentă de ocupare de la firma la care lucra Jen. Nu-mi fusese uşor deloc; ajunsesem să mă sălbăticesc printre atâtea cărţi şi diagrame şi tabele. Dar le învinsesem. Azi dăsusem ultima probă, cea de vorbire a limbii germane.
–Hai salut, cum a fost examenul? mă chestionă sus-numita Jen două ore mai târziu, după ce Ritsu îi deschisese uşa de la apartament.
Încă nu-mi iertasem nepoata după spaima trasă la demonstraţiile aviatice… Ritsu, ca să se distreze, îmi făcuse vânt într-un balon care lua specatori în aer în cadrul unor curse gratuite de vreo douăzeci de minute. Decolasem ca un câine plouat şi aterizasem ca ceva de zece ori mai jalnic – un măgar plouat. Şi atât de măgar fusesem, că nu-mi mai adresasem nepoata deloc până să ajungem acasă şi să o întreb ce vrea să mănânce de prânz – unde primisem veşnicul răspuns de „cartofi prăjiţi”.
–Da’ să fie crocanţi şi săraţi destul, Randi – îmi ţipase Ritsu din faţa televizorului.
Ergo; mă trezisem vărsându-mi toţi nervii pe bieţii potatoeşi nevinovaţi.
Eram în stadiul de întoarcere a lor în tigaie când primisem vizita lui Jen, proaspăt venită de la servici şi în cea mai provocatoare costumaţie feminină de business.
–Mmm, da’ ce bine miroase p-aci – zisese ea încântată, înaintând încă încălţată în bucătăria duhnind a ulei. Furabie, eşti mai sexy ca niciodată în şorţuleţul ăla de gătit.
Nici măcar n-am mai bombănit nimic ursuz – atât eram de imun la tachinările lui Jen pe care, dintr-un motiv anume, nu eram în stare să i le returnez.
–Să ştii că vreau şi eu o porţie, prea arată bine – ciripi ea.
–N-ai decât. Nu sunt destul cât pentru trei.
–Nu fi rău, Randi, fă-i şi ei unii! sări Ritsu în eterna misiune de adorare a Zeiţei. Altfel o să trebuiască să-i dau porţia mea!
–Ooo, nu trebuie, Tsutsuna. Dacă Furabie nu vrea – asta e!
–Ştiţi – le-am zis eu cinci minute mai târziu, când luasem ce era pe foc şi într-adevăr mă apucasem să curăţ o a treia porţie, dar nu pentru Jen, ci pentru mine (Jen mi-o acaparase pe a mea) – nu ştiu de ce naiba m-aţi găsit pe mine să vă gătesc. Adică cine-s eu, fraierul vostru? Puteţi să vă faceţi mâncare şi singure, doar sunteţi fete.
Izbucniră nişte proteste din care reieşea clar că discriminez sexul frumos şi inteligent.
–Doar pentru că ţie nu ţi-a ieşit ziua bine, Furabie, nu înseamnă că trebuie să ne-o amărăşti şi pe-a noastră! declarase Jen ca un fel de concluzie la tot.
De data asta nu m-am putut abţine să nu mă strâmb la ea.
–Ziua mea era chiar excellente până să apăreţi voi două nimfe ale pădurii urbane – am comentat sictirit.
–Să înţeleg că te-ai descurcat la proba orală? chicoti Jen.
–Da, să înţelegi chiar foarte bine.
–Ia zii, nu-i aşa că ai picat cu un boşorog supraponderal care nu ştia o boabă?
–De fapt, am picat cu o fată drăguţă care vorbea chiar fluent germana. Aproape la fel de bine ca mine – am anunţat autoapreciativ.
–Nu mă bazez pe standardele tale joase. Şi ia, nu ţi-a spus fata cea drăguţă să i te adresezi de acum încolo cu „Meine Liebe”? Să-i pătrunzi în Härzchen-ul ei cu dulcegăriile tale?
M-am înecat cu un cartof prea fierbinte.
–Nu – am răspuns sec şi rece. Nimic de genul. Am purtat o conversaţie normală. Ce, nu-s în stare să port o conversaţie normală?
Şi Ritsu, şi Jen îşi dădură ochii pe spate.
–Problema cu tine, Furabie, e că-ţi cad fetele în genunchi şi tu eşti mereu gata să le oferi o firimitură de ajutor, atâta numai cât să-ţi convină ţie. Apropo, cum o chema pe fluent-germana ta?
–Eşti curioasă?
–Deloc.
–Ce plictisitor. Ciuprina Felion o chema, na.
Ritsu sări 5 centimetri în sus.
–Vecina de la B?
–Vecina de la B, da. O ştii?
–Numa’ din vedere. Da’ nu-mi place de ea – declară nepoată-mea categoric. E prea… cum să zic eu… prea–
–Asemănătoare cu fundalul? i-am sugerat.
–Exact! Nu iese deloc în evidenţă!
–Nici mie nu mi-a plăcut de ea – am ridicat din umeri indiferent.
Jen însă rânjea răutăcios.
–Ce-i aşa amuzant?
–Păi, o cheamă Felion, nu? Felion e o firmă care face lenjerii intime. Se specializează în sutiene.
–N-am întâlnit nicio fată care să poarte felioane.
–Daa, de parcă te-ai şi uita rău la firma sutienelor odată ce ai acces la ele.
–Mai ştii – am răspuns vag. Şi crezi că Ciuprina asta vinde felioane, totuşi?
–Nu cred… de fapt, sunt destul de sigură că lucrează la noi la firmă. Secţiunea de marketing, cred. Parc-am văzut-o şi eu de vreo două ori. E genul de femeie scobitoare, nu? Lungă şi deşirată.
–Cam aşa ceva.
–Nu cred că ea are nevoie de felioane – încercă Ritsu timid o glumă ca de la adult la adult.
–Eu ţi-aş sugera să termini cartofii ăia şi să nu mai comentezi. Şi-aşa m-ai torturat destul azi, cu avioanele tale cu tot – am ameninţat-o preventiv.
Ritsu tăcu în următoarele zece minute – dar numai în următoarele zece minute.

Făceam cum făceam, toţi trei, şi conversaţia ni se întorcea tot la Ciuprina şi la felioanele ei.
–Pari să ştii foarte multe despre ele, Jen. Te preocupă domeniul?
–Cine ştie, mă Furabie? Dacă port şi eu unul. Ar trebui să verifici!
–Nici dacă m-ai plăti, Jen dragă, nici dacă m-ai plăti.
Ritsu se uită la noi lung, cu ochii de adolescentă de nouăsprezece ani.
–Chiar nu vă înţeleg uneori de ce rămâneţi doar amici.
–Nici nu trebuie! am vociferat amândoi.
–Mă rog, treaba voastră – ridică ea contradictoriu din umeri.
–Pot şi eu să fumeeez? sări Jen. Promit că mă duc pe balcon!
–Du-te, da’ să ştii că pe la spatele tău te înjurăm, şi eu şi Ritsu, că ne scurtezi zilele. Eu în mod special cu dedicaţie.
–Mare chestie! făcu ea binedispusă şi dispăru afară din bucătărie.

Era deja şase. Mă apucasem să spăl farfuriile; Ritsu era în sufragerie, la televizor, probabil. Jen încă nu-şi terminase ţigara. Cineva sună la uşă.
Am oprit apa, mi-am scos mănuşile de cauciuc şi mi-am îndreptat spatele, în timp ce soneria se auzi a doua oară. Bombănind un „imediat, imediat” sictirit, am înaintat lehamite şi am deschis uşa.
În prag erau doi poliţişti.
–Domnul Randif Furabie? Am dori să schimbăm nişte vorbe cu dumneavoastră.
M-am oprit tâmp, încă purtând şorţul de bucătărie.
–Ce s-a-ntâmplat? am întrebat şocat şi alarmat.
–E în legătură cu Ciuprina Felion. Putem intra în departament? E mult mai lejer să discutăm înaintru.
Am încuviinţat, simţind un nod în gât…

*

E ceva extraordinar să-ţi pătrundă poliţia în propria locuinţă. Te face să te gândeşti intens dacă nu cumva, de-a lungul zbuciumatei tale existenţe, ai făcut ce-ai făcut şi i-ai dat un şut fix în fundul cel măreţ atotputernicei legi – şi acum a venit ea să-ţi înroşească posteriorul cu şuturi. Nu poţi să nu-ţi comprimi şi să-ţi storci cerebelul meditând dacă nu cumva – la nu ştiu care dată, în nu ştiu care împrejurare – acţiunea întreprinsă de tine şi având ca martori pe cutare x sau cutare y n-a fost mai mult decât o simplă acţiune nevinovată. Criminalul conştient are certitudinea că el e criminal – bravo lui. Dar criminalul inconştient, cel subconştient şi mai ales nevinovatul – păi, ei trebuie să simtă drosofilele de pe fes la fiecare nimic. Şi rău mai băzăie insectele alea, zău.
Faptul că poliţaii îmi precizaseră că veniseră în legătură cu Ciuprina nu mai exista pentru mine. Nici nu cred că-l auzisem, de fapt. Sau îl auzisem, dar nu îl percepusem. Mă consider un om corect, şi cred că ăsta este marele meu defect: că vreau să ader la propriul meu cod de principii şi valori. În timp ce copoii înaintau înspre sufragerie, de unde Ritsu sări speriată şi dispăru s-o caute pe Jen la un semn din mâna mea, în timp ce ele amândouă sosiră înapoi şi se instalară pe canapea, faţă în faţă cu ofiţerii din fotolii, eu – ce naiba făceam eu? Mă apucasem că-mi recolectez amintirile, să văd dacă nu cumva cât timp fusesem căpitan se făcuse contrabandă pe vaporul meu – sau dacă nu cumva îi făcusem rău vreodată cuiva – sau dacă, Santa Lola păzeşte, nu fusesem atras în vreo capcană. Şi alte nimicuri de genul ăsta. Deh, nu-mi era asta specifică mie? Ţara arde şi Randif Furabie se dă cu gel pe neuroni.
Cred că aş fi rămas în starea asta tâmpă multă vreme – dar Jen, duhnind a trei pachete de tutun şi aşezată comod lângă mine, picior peste picior (de parcă ar fi vrut să-mi facă în ciudă), avu inspiraţiunea divină să mă calce pe degetul mic de la piciorul drept cu un toc cui de vreo şapte centimetri (Argh!).
–Ce caută ăştia la tine, Furabie? Ai spart vreun seif şi eu nu ştiu? şopti ea complice (cu toate că era perfect în raza auditivă a inamicilor. Fuu, Jen, ai şi tu mai multă discreţie.)
–Doamna e soţia? întrebă unul, evident nescăpându-i ceva atât de observabil.
Şi eu, şi Jen, şi Ritsu am urlat un „Nu!” categoric, îndreptând neînţelegerea prin explicaţii simultane.
–E o ex-colegă de la facultate–
–Sunt creierul pe care Furabie n-o să-l aibă niciodată–
–E Jenială!
–În cazul ăsta – interveni acelaşi poliţai, relativ deranjat de prezenţa a trei surse de informare în dezacord una cu alta – aş ruga-o să părăsească încăperea. Avem de comunicat ceva confidenţial, numai domnului Randif Furabie şi eventualilor membri ai familiei sale. Sora dumneavoastră? înclină el capul politicos înspre Ritsu.
–Nepoată.
–Aaa, scuzaţi. Am presupus –ştiţi, semănaţi mult–
–Eu de ce trebuie să plec? îşi începu Jen atacul. Oricum o să aflu de la Furabie tot ce s-a discutat între ei şi dumneastră – nu, Furabie? – aşa că precauţiile sunt stupide şi inutile!
–Aşa e procedura, doamnă–
–Ce procedură? Vorbiţi de procedură? Păi procedura ar fi fost să ne arătaţi legitimaţiile când aţi intrat, nu, ori nu aţi făcut-o!
Ce naiba tot debita Jen? De unde ştia ea că nu văzusem actele copoilor când veniseră? Şi de unde naiba avea atâta tărie în faţa legii? Cum de nu-şi menţinea şi ea precauţia, aşa ca mine! Sau eu eram ăla blegul aici?
Se iscă o oarecare agitaţie în timp ce copoii se căutau apologetic prin buzunare; Jen stătea băţoasă şi cu nasul pe sus lângă mine; Ritsu se foia speriată; eu tăceam. La un moment dat, sunt destul de sigur că am vrut să intervin cu un „Lăsaţi, nu mai căutaţi după ele”; dar ceva m-a întrerupt.
Se auzise – pentru a doua oară în seara aia – soneria de la uşă.
Divină intervenţie; la cât de multă tensiune era în momentul ăla în sufragerie, cred că s-ar fi putut alimenta cu curent tot apartamentul timp de trei zile fără oprire.
Aşadar; m-am ridicat plutind, mulţumind sistematic în gând Santei Lola; apoi am patinat stupid pe holul dat de curând cu Pronto, oprindu-mă în faţa uşii cu o piruetă.
Oricine ar fi fost dincolo de ea, sigur nu putea fi mai rău decât doi poliţai; era iraţional şi contradictoriu să fie altfel. Ar fi însemnat că echilibrul lumii tinde momentan către pesimism, nemenţinându-şi statutul de imparţialitate. Ceea ce nu ar fi fost corect – faţă de mine, cel puţin.
Cu toate astea – eram adult şi-mi plăcea să cred că pot face faţă la orice situaţie ieşită din normalitate; presupun că, totuşi, mă supraestimam.
Cazul prezent părea să reflecte la perfecţiune incompetenţa mea. Nu numai că uitasem de obligaţiunea subînţeleasă de ospitalitate; păream să fi uitat şi de capacitatea de a scoate sunete articulate şi coerente. De cum deschisesem uşa şi sesizasem particularităţile persoanei din faţă, mă şi oprisem ca tâmpitul; şocul fusese mult prea dramatic.
Era ca şi cum m-aş fi uitat la o versiune foarte reuşit prelucrată a persoanei mele. Probabil că aşa aş fi ajuns şi eu să arăt după o lună petrecută în creierul pădurii, fără utilităţi şi tehnologie, dar cu un psihic de „mă doare în fund”. Tipul – care era clar un ama, după ochii verzi şi părul negru – trebuia să fi avut un nivel de macho man–itate triplu faţă de al meu; şi doar mă mândream şi eu cu oarecare muşchi şi păr facial. În plus de asta, era îmbrăcat cu neglijenţa aia elegantă şi enervantă a bogătaşilor; pe când de mijlocul meu încă mai atârna, agăţat precar, şorţul de bucătărie. Ditai contrastu’, Furabie.
Judecând după reacţia döppelgängerului meu cel macho, însă, se părea că impresia nu era unilaterală; şi asta fiindcă şi el afişa acea surpriză tâmpă specifică omului care întâlneşte o situaţie nouă şi dă eroare până reuşeşte să-şi creeze un algoritm de adaptare.
Fachin supăr.
–Tortoc Ama – îşi întinse el o mână dreaptă cam strâmbă, dând noroc cu suspiciosul de mine în mod oficial; m-am deşteptat (la propriu) şi l-am invitat înăuntru.
Încă mai era comoţie în sufragerie, comoţie care se intensifică odată cu sosirea lui Tortoc; atât fetele, cât şi poliţaii îşi înclinară capetele perplex, ritmat, pe partea stângă, într-o repetată mişcare de la străin spre mine şi apoi din nou la el.
Tre’ să fi durat perplexitatea lor cam atât cât a durat şi a mea, şi doar era de înţeles; dar plin de şarm şi de huruit în voce, Tortoc ne anunţă tuturor statutul său în societate.
–Sunt ambasadorul Germaniei aici, în ţară.
Nu m-am putut abţine să nu-i arunc o privire de „eşti-un-dos”.
Fie că-mi simţise undele electromagnetice, fie că nu, domnul ambasador german nici nu mă băgă în seamă. În schimb, se duse direct la copoi, purtă o conversaţie în şoaptă cu ei de vreo două minute (întrebările lui Jen de „Cine-i tipu’ cel arătos, Furabie? Te-ai hotărât să ţi-l iei drept model de bodybuilding?” mă împiedicară să le aud replicile) şi apoi, ca şi cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume, îi mitui cu un teanc de euroi să plece, închizând uşa de la intrare după ei.
Să mor de ciuda lipsei de respect şi nu alta!
–Herr Tortoc – i-am zis, fără menajamente, mir ist egal, dacă eşti ambasadorul Deutschlandului sau Kauflandului; dar nu-mi vii dumneata mie în propria casă să dai şpagă la polizai! Asta se cheamă lipsă de consideraţiune!
–Tut mir Leid, Herr Furabie – îmi replică el, nelăsându-se mai prejos. Am acţionat în aşa fel încât să iasă în avantajul tuturor.
Şi Tortoc se duse să sărute mâinile lui Jen (cea super încântată) şi ale lui Ritsu (care mai degrabă ar fi mâncat melci marini decât să se supună operaţiunii).
–Die Frau und die Schwester, ja? se întoarse el în sfârşit spre mine, 300% convins de ceea ce spunea şi mângâindu-şi barba tacticos.
–Nepoata şi ex-colega de facultate de care nu pot scăpa pentru că se consideră o prezenţă indispensabilă – i-am turuit pe un ton la fel de sec precum o sticlă de Frâncuşa.
–Am fost pe-aproape – se complăcu Tortoc într-un zâmbet politicos, fără încreţituri în jurul ochilor.
Părea chiar un tip amiabil – dacă exceptam ilegalitatea comisă de el în urmă cu trei minute.
–Să trecem la subiect, Herr Furabie – debită în continuare, aşezându-se neinvitat pe o canapea. Astăzi dimineaţă la ora zece patruzeci şi şase aţi fost văzut părăsind ambasada germană în urma probei orale de limbă străină cu o oarecare Ciuprina Felion. Martorii (şi camerele de filmat) confirmă că v-aţi îndreptat înspre ceasul de la marginea parcului. De aici încolo nu există dovezi, dar, tocmai în lipsa lor, cred că se poate concluziona – urmărind un fir logic – că sunteţi ultima persoană (în afara ucigaşului, bineînţeles), care a văzut-o pe Ciuprina în viaţă.
–Adică a fost omorâtă?!
Izbucnise Ritsu, neavând încă formată răbdarea de adult de a asculta până la capăt; Jen îşi muşca ritmic unghia de la degetul mare; eu mă aşezasem involuntar şi bâţâiam din picior. Toţi trei păream să experimentăm o formă primitivă de anxietate.
–Ja, Fraulein Furabie – oftă Tortoc a oboseală. A fost omorâtă. Cineva i-a izbit capul de un colţ al unei bănci de fier, într-un mod nu tocmai elegant, dar teribil de eficient. Se pare că a murit la vreo treizeci de minute dup-aia, din cauza lipsei de sânge. Biata fată.
Chiar că biata fată! Am scos un „pfuu” şuierat prelung; cine naiba să fie aşa macabru să vrea să omoară o fiinţă a cărei prezenţă per total dădea oricum o impresie indubitabilă de anemie acută?
–Lolă Sfântă şi dramatică! sări Jen, răstindu-se la Tortoc. Doar nu sugerezi că l-ai suspecta pe Furabie? Nu e în stare nici să smulgă un singur picior de păianjăn!
În mod normal, m-aş fi simţit jignit de o asemenea subapreciere a forţei mele mentale şi fizice, fie şi din partea lui Jen; însă realizam că momentan statutul meu avea o înclinaţie periculoasă înspre proscris. Şi doar era nevoie de mărturia unor surse exterioare ca să mi se dovedească nevinovăţia.
–N-avea cum să fie Randi! mi se alătură şi nepoată-mea, atât din convingerea inocenţei mele, cât şi din prilejul neaşteptat de a o putea imita pe Jen. M-am întâlnit cu el imediat ce-a ieşit de la probă, n-avea cum să-i facă acelei Felioane ceva, doar am fost cu el tot timpul! Garantez pentru unchiul meu! Garantez în faţa oricui!
Ah, Ritsupichi; te-am iertat pentru toată faza cu balonul, zău!
–Şi oricum – îşi continuă ea firul epic netulburată. Pe Randi îl ştiu de când eram mică. Am fost cu el în permanenţă; e omul cel mai cunoscut mie, asta după mine, clar. Nu cred că e suficient de deştept cât să reuşească să mă păcălească pe mine.
Îmi retrag ultimele cuvinte mentale. Uite, Ritsu şi Jen râd ca inteligentele de mine. Şi până şi Tortoc le aplaudă.
–Sehr toll, Fraulein Furabie. Spune, eşti majoră?
–Am nouăsprezece ani. De ce? – simulă nepoată-mea timiditatea.
–Nouăsprezece… aaa, neunzehn! Mereu am probleme cu numeralele – se scuză fals. În cazul ăsta, mărturia ta va fi chiar folositoare. Nimeni nu îl poate acuza pe unchiul dumitale de influenţă de minori.
Poate mi se părea mie doar… dar, deşi tocmai auzisem ceva pomenit despre o crimă îngrozitoare, toţi ceilalţi trei par a fi într-o conspiraţie în care îşi bat joc de mine.
–Revenind la subiect – interveni Tortoc împăciuitor, de parcă nu el ar fi fost cauza întregii scene. Ciuprina a fost descoperită astăzi la ora 14:46. Se estimează că trecuseră între trei şi cinci ore de la moartea ei în momentul descoperirii. Fraulein Furabie, fii te rog amabilă şi fugi până la frigider şi până la biroul tău şi adu trei ouă şi un marker. Ne e mult mai uşor să înţelegem întreaga treabă vizual.
Era un ordin straniu; Ritsu se uită confuză în jur vreo cinci secunde şi abia după ce văzu îndemnul lui Jen porni să-l execute. Deşi nu ştiam exact care era ideea, nu puteam decât să ridic vag din umeri şi să mă las în voia aşteptării. Oare cumpărasem ieri ouă de la supermarket? Sau nu cumpărasem?… Sincer, nu-mi aminteam.
Se părea că totuşi o făcusem; Ritsu veni cu caserola întreagă şi o aşeză precar pe măsuţa de cafea, apoi scoase din buzunar două markere permanente groase, unul negru şi unul verde.
–Perfect! declară un Tortoc satisfăcut, mirosind nesătul spirtul din vârful tuburilor cu tuş. Acum adu şi o tavă, să nu murdărim preţioasa mobilă a lui Onkel.
Nepoată-mea se execută.
Sunt un om teribil de teritorial. În mod normal, nu tolerez ca altcineva în afară de mine să preia comanda în propria locuinţă. Ritsu e o excepţie, desigur. La fel şi Jen, pentru că o ştiu de mai bine de un deceniu. Tortoc însă e un intrus. Prin urmare, trebuie să îl fac să înţeleagă cam care e ierarhia pe aici – cel puţin asta îmi dictează instinctul.
Din păcate însă, raţiunea bate instinctul. Şi momentam raţiunea mă obliga să mă abţin de la violenţă – fie ea verbală sau fizică. Nu făceam asta ca un compromis faţă de Jen şi de nepoată-mea – nu, în fond, dacă mi-aş fi pus în cap să-l bat pe Herr Botschafter, aş fi făcut-o până şi în prezenţa lor; altceva însă mă oprea. Ceva relativ intangibil, dar nu şi de neperceput.
Dacă era să redau în cuvinte cam care era imboldul calmului, cred că ar fi sunat cam aşa. Cu vreun sfert de oră în urmă, mi se părea excesiv de straniu ca în sufrageria mea să fie doi copoi. Acum ar fi trebuit să mi se pară dublu ca straneitate să-l văd pe ambasadorul Germaniei pictând ouă cu markerul în aceeaşi sufragerie. Şi totuşi, în mod tacit – nu numai că am acceptat situaţia asta, dar am şi susţinut-o prin lipsa protestului faţă de ea. I-am acordat subînţeles sprijinul meu să se desfăşoare.
Presupun că era ceva în aura lui Tortoc. Iniţial mă enervase la culme numai pentru că semăna cu mine. Nimeni sănătos mintal nu ar trebui să vrea să aibă de-a face cu cineva aproape identic cu el însuşi – ar fi povara de pe lume. Dar observându-i bărbuţa stupidă în timp ce se concentra idiotic nu numai să nu spargă oul, dar să-l şi marcheze indirect; şi realizând că eu probabil nu aş fi făcut asta nicicând – mă apucase o satisfacţie enormă. Tot eu eram fiinţa superioară.
–Es ist genug – am auzit-o pe fiinţa inferioară vorbind. Să trecem la explicaţii.
Şi Tortoc aşeză strategic tava pe măsuţă, apoi poziţionă cele trei ouă pictate pe ea; dându-şi mâna la o parte, am putut şi eu să le observ cu atenţie – toate ouăle aveau feţe mânjite pe ele.
Primul, dacă era să-l analizez bine, prezenta un simţ artistic desăvârşit. Avea un cap foarte păros, un zâmbet dublu îngroşat cam tâmp şi nişte sprâncene complet semicerc în sus. Era fericit ca funcţia convexă. Al doilea ou avea ceva mai puţin păr şi o lipsă totală de expresie: ochii, gura şi nările erau toate nişte puncte. Restul geometriei nazale nici nu exista. Al treilea ou arăta cam a ceea ce ar desena un om turtit psihic. Era măzgălit în întregime, cu un ochi în sus şi unul în jos, o barbă căprească şi un nas cât ciuperca.
E clar; Tortoc şi-a ales cariera politică bine; dacă ar fi fost să-şi urmeze chemarea picturală, ar fi murit de foame.
–Herr Maler – l-am ironizat eu – fii bun şi explică-ne şi nouă maselor ignorante rolul cel non-spiritual al artei dumitale.
–Aber ja! făcu el netulburat de acele din vocea mea. De la stânga spre dreapta: die Fraulein, Ciuprina şi Herr Furabie.
Şi-mi indică ouăle în ordinea în care le analizasem şi eu.
Jen pufni în râs.
–Oul lui Furabie arată ca un schizofrenic!
–Ha, ha, ha – i-am aruncat eu o privire blestemătoare. Pun pariu că oul tău ar arăta de patru ori mai urât, cu tot părul tău umflat cu tot.
–Sex-appealul meu nu poate fi redat într-o formă atât de rudimentară – îşi flutură ea coafura sugestiv.
–Mie îmi place cum arată oul meu – declară Ritsu aprobator. Şi îmi place şi de al Ciuprinei.
Asta ne readuse la tăcere, pe mine şi pe Jen.
–Şi, în fond, ce e cu ouăle ăstea? – m-am strâmbat eu critic. Sunt echivalentul a zece eurocenţi bucata şi eu momentan trăiesc din economii şi ajutorul de şomaj. Nu e ca şi cum mi-aş permite să le irosesc aşa degeaba pe portrete.
–Nu e ca şi cum n-ar mai fi mâncabile – îşi ridică Tortoc o mangrovă de sprânceană înspre mine.
–Mănâncă-le tu, dacă ai chef – i-am întors-o.
–Pio, pio – ne întrerupse Jen, înainte să se agraveze situaţia. Nu mai fi şi tu sclifosit ca o fetiţă, Furabie. Dacă tu n-ai chef să-ţi consumi propriul ou din motive etice, atunci îl înghit eu pe Furabie Jr.
„Doamne” – am gândit – „eu nu pot să pic decât de prost în prezenţa oamenilor ăstora”. Şi doar aveam dreptate! Păreau să fi făcut front comun împotriva mea, toţi trei. Şi eu nici măcar nu eram vinovat cu nimic! Nu cu firea, nu cu atitudinea şi în niciun caz – aici am înghiţit în sec – nu cu moartea Ciuprinei…
–Pot să beginnen? întrebă Tortoc şi, cum nimeni nu-i răspunse, îşi rezolvă el singur problema retoricii. Aşa – von dem Anfang, cum s-ar zice.
Luă markerul verde, îi dădu capacul jos cu dinţii (cât mai macho şi mai enervant posibil; mă îndoiam că Ritsu avea să mai scrie cu el dup-aia – n-ar fi fost în stare să treacă peste pragul psihologic) şi, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru cu putinţă, măzgăli cu un scris de doctor în sfertul de sus al tavei puse pe orizontală un 10:46 enorm.
–Timpul la care camerele abasadei v-au surprins plecând pe Strada Proviziilor – explică el, poziţionând Oul-Furabie şi Oul-Ciuprina exact lângă scris. Din păcate, strada nu mai are o bună distanţă nimic altceva decât blocuri, fără niciun fel de altă cameră de filmat. Nimeni nu vă poate confirma drumul – eventualii locuitori din zonă care v-ar fi putut vedea vor fi, probabil, destul de dificili şi ambigui la interogat.
Cuvintele lui Herr Botschafter curgeau greoi; niciunul dintre noi ceilalţi nu comenta.
–Herr Onkel – mi se adresă el mie – când şi unde v-aţi despărţit de Ciuprina?
Mi-am stors puţin creierii înainte să-i răspund.
–Ţin minte că eram lângă parc. Şi ceasul tocmai bătuse de unsprezece.
–Elf, hă – făcu Tortoc gânditor, însă fără să-l mai noteze pe tavă. Şi când v-aţi întâlnit cu Fraulein?
–Cam cât să fi fost, Ritsu? mi-am întrebat eu nepoata serios.
–Era şi douăzeci când ne-am dus la metrou – îmi răspunse ea. Am văzut asta pe un ecran. Aaa, şi ne întâlnisem de vreo cinci minute.
–Elf und ein Viertel – scrise Tortoc timpul în sfertul de jos.
După care mută oul meu acolo, alături de cel al nepoată-mii.
–Avem cinşpe minute în care Furabie s-a deplasat singur, hăh – remarcă Jen.
–Ja und nein – clătină din cap Tortoc. Numai conform mărturiei lui ştim să s-a despărţit de Ciuprina la 11. Dar ar fi putut foarte bine să se fi despărţit şi la – puse mâna la primul scris de pe tavă – 10:46 sau la – puse mâna pe al doilea – 11:14.
–Nu am făcut-o! am sărit nervos. Doar am zis deja, era 11 fix când am luat-o pe căi diferite!
–Asta nu înseamnă cu nu avem o jumătate de oră în care numai tu ne poţi spune ce-ai făcut, Furabie – se strâmbă Jen a nemulţumire. Şi asta nu e de bine.
–De ce, mă rog?
–Of, Randi! sări nepoată-mea, înainte să-mi poată răspunde vreunul dintre cilalţi doi. N-ai auzit şi tu ce-a zis dom’ Tortoc? Perioada în care Ciuprina a fost omorâtă e cuprinsă fix între 9:46 şi 11:46, dacă e să crezi chestia aia cu 3-5 ore înainte de descoperire. Jumătatea ta de oră intră la perfecţiune în perioadă!
Jen îşi scărpină neelegant nasul.
–E chiar nasol rău. Nu se mai poate adăuga o marjă de eroare mai mare la ce-au zis ăia când au văzut-o?
–Cred că oricum s-au întins prea mult. Ar trebui să luăm în calcul exact perioada de mijloc – adică acelaşi 10:46.
Vorbise Tortoc. L-am urmărit cu silă şi dispreţ cum se repede din nou la măsuţă, probabil să mai scrie ceva. De data asta îmi venea să-l şi pocnesc, însă zdrang! – Tortoc luă oul inexpresiv al Ciuprinei şi-l sparse undeva în mijlocul tăvii.
M-am oprit instant din ce aveam de gând şi am încremenit cu stupefacţie. Gălbenuşul şi albuşul, încă separate, se scurgeau lent pe metal; nu era nimic sinistru în a urmări oul în sine. Pe de altă parte, spargerea asta era o metaforă pentru moartea Ciuprinei; lichidul prelingându-se mă făcea să mă gândesc la sânge, iar cojile – una cu ce fusese odată un ochi, cealaltă cu celălalt – la capul crăpat de bancă.
Am tremurat involuntar.
–Uite ce e – mi-am început eu ofensiva, îndreptându-mă înspre demineamţ. Mi-ai explicat ca unui copil tâmpit ce înseamnă un alibi şi mi-ai demonstrat că n-am unul în cazul ăsta. Nu văd de ce ar trebui să am unul. Doi oameni pleacă împreună dintr-un loc, se despart şi unul e omorât; rezultă din asta că ar fi căsăpit de ălălalt? Scuză-mă, dar dacă într-adevăr ar fi existat dovezi în afară de o simplă presupunere, aş fi fost arestat demult.
All set and clear – îmi expusesem punctul de vedere concis şi coerent.
Fu rândul lui Tortoc să-şi piardă răbdarea însă.
–Uite ce e – mă parafrază el. Crezi că poliţaii vin din casă în casă la cele mai mărunte treburi aşa de cacamaca? Nein, nein, mein domn Furabie. Singurul motiv pentru care nu eşti încă în arest e datorită presiunii din partea mea. Presiune de ordin financiar, nu politic, aşa cum ai putea presupune. Ceea ce se cheamă că –oricum– îmi eşti dator.
–Dator pe naiba.
Eram nervos, din multe şi variate motive. Unu, pentru că ştiam că sunt acuzat pe nedrept. Doi, pentru că, dacă într-adevăr era valabilă treaba cu poliţaii, atunci pe mine – şomer şi cu o nepoată de crescut – mă lega o obligaţiune atât financiară, cât şi morală faţă de un străin. Trei, pentru că respectivul străin se întâmpla să fie chiar Tortoc, organism pluricelular în ţesutul epidermic al căruia s-ar fi potrivit de minune o vânătaie a la pumnul meu.
De fapt, şi de data asta chiar m-am ridicat să-l pocnesc (ca într-un film cu proşti), însă şi el se ridicase – mult mai calm ca mine – să contracareze; asta m-a făcut să realizez că eu eram slab, jigărit şi încercănat după o lună de nesomn şi învăţat, pe când Tortoc era complet sănătos, în putere şi mai macho ca niciodată.
–Ce vrei de la mine, de fapt? l-am întrebat pe un ton agresiv.
Tortoc mai mirosi puţin vârful unui marker lăsat deschis între timp; arăta ca un aurolac din metrou în acţiunea de a prelungi momentul anticipării adevărului.
–Acum două zile – începu el, încă trăgând pe nări izul de spirt – a venit cineva să-mi ceară ajutor la ambasadă. Persoana respectivă era – natürlich – Ciuprina Felion. Nu detaliez solicitarea ei; important e că dădusem de un caz destul de grav. Ciuprina voia ca eu să contactez autorităţile din Deutschland şi s-o trimit acolo – să i se asigure imunitate. Avea nevoie urgentă de azil politic. Ori chiar numai eu puteam pune la punct toate amănuntele. Din nefericire, totuşi, cu azil cu tot, Ciuprina avea şi ambiţia stupidă să se angajeze la o anumită firmă – unde se cerea ca în Ţe Fau să aibă obligatoriu testul de limbă promovat. Aşadar, testul ăsta –şi, indirect, ambiţia ei – au fost de vină pentru moartea Ciuprinei.
Tortoc oftă prelung, învârtind acum markerul în sens trigonometric.
–E trist ce s-a întâmplat, dar asta e – s-a întâmplat – continuă melodramatic. Îmi pare sehr rău pentru Ciuprina. Cu atât mai mult cu cât a fost responsabilitatea mea. Şi consider – Tortoc se făcu brusc drept şi înalt – că încă mai e responsabilitatea mea şi acum. Nu pot să o abandonez. În calitate de ambasador al Deutschlandului – prin urmare, reprezentant al ţării sale viitoare – voi face tot posibilul să elucidez misterul morţii acestei fete. So sage ich!
Am oftat şi eu de data asta, însă de exasperare. Aveam nevoie urgentă să fac rost de un marker al meu pe care să îl învârt în sens opus, dar momentan erau acaparate ambele.
–So sagst du. Păi dacă so sagst su, nu pot decât să-ţi urez succes – am pufnit nerăbdător. Deşi nu ştiu la ce cooperare să te aştepţi din partea poliţiei – mita nu e tocmai, să zicem, legală.
Fusesem sarcastic, şi încă cum; nu mă impresiona patriotismul simulat. Băiatul voia să rezolve cazul Ciuprinei, n-avea decât; din partea mea putea să se şi dueleze cu umbrele pe post de săbii cu ucigaşul ei; doar nu era treaba mea slash datoria mea slash problema mea. Erau toate ale lui. Şi putea să şi le păstreze în măgăoaia aia de clădire a ambasadei dotată cu trei aere condiţionate pe cameră de te făceau să strănuţi într-o veselie. Eu nu aveam nevoie de ele.
–Ascultă, Herr Furabie – se apropie Tortoc, îndreptând ameninţător markerul verde înspre nasul meu. Nu cred că ai înţeles situaţia. Scopul mitei a fost să te scap pe tine de arest. Îmi eşti îndatorat. Trebuie să cooperezi cu mine la căutarea acelui Killer.
–Nu aş fi fost arestat – am mormăit sec.
–Şi dacă ai fi fost?
–Nu aş fi fost. Nu există dovezi.
–Şi dacă ar exista?
–Eşti tâmpit? l-am întrebat ca pe copilul prost. N-au cum să existe, din momet ce nu eu am fost ucigaşul.
–Dacă le-a creat cineva special? Dacă – Tortoc îşi ridică sprânceana stângă – eu am fost Der Killer şi am creat nişte dovezi care să te acuze pe tine?
–Atunci chiar că ai fi tâmpit, să-mi zici mie asta când sunt şi martori de faţă.
Şi am făcut un gest larg cu mâna spre Ritsu şi spre Jen.
–Martori! tuşi Tortoc afectat. Ce mă interesează pe mine de martori! Am ceva mult mai bun de atât. Se cheamă Geld!
–Bravo, răsuceşte cuţitul în rană şi râzi de mine că sunt şomer! am ridicat tonul enervat.
–Nu râd de nimeni. Dar aţi văzut toţi trei cum pot banii să rezolve situaţiile de genul ăsta – rânji Tortoc larg.
Am simţit că încep să-l detest.
–Şi cam câţi bani ai, mă rog? se combinară dispreţul şi indiferenţa la mine în replică, primul în procentaj mult mai mare.
–Destul cât să cumpăr Taj Mahalul – simulă şi Herr cinismul.
Faptul că tocmai îmi muşcasem obrazul pe interior mă împiedica să îmi exprim surpriza sceptică; în schimb Ritsu scoase un „Mamma mia!” sincer şi Jen pufni un „Cu tot cu filme cu indience dansatoare?”.
–Nu ştiam că Deutschlandul îşi plăteşte atât de bine diplomaţii – am observat sarcastic după o vreme. Ai zice că le supraestimează valoarea.
–Nein, nein, aici te înşeli – mă tăie Tortoc din scurt, cu veşnicul lui limbaj inconsistent. Ich fac munca asta ca ambasador din plăcere, ca să mă simt util şi să-i dau pe alţii incompetenţi la o parte. Ich bin – cum se zice? – putred de bogat din altă afacere. Ja. Ja, ich habe afacere cu profit mare.
–Şi cam ce afacere, mă rog? Pun pariu – mi-am amintit de şpagă – că nu se încadrează în limitele legii.
–Aber es ist perfect legal. Firmă autorizată. Keine Probleme.
–Aparţinând sferei care de domenii, Herr T?
–Das ist treaba mea!
Tortoc făcu o reverenţă mult prea falsă şi adâncă, adresată mai mult fetelor decât mie.
–Garantez însă pentru ea! se ridică teatral.
El şi rimele lui stupide. Nu m-am putut abţine să nu adâncesc subiectul:
–Extraordinar. Câte afaceri profitabile, legale şi care nu se pot discuta în public există?
–Fii serios, Furabie – pufni Jen cinic. Lasă omu’ în pace. Tre’ să fie ceva consumabil, indispensabil, cu cerere mare şi de care ţi-e jenă să vorbeşti în public.
–Cur Papier?
–Nu e nimic jenant să vorbeşti despre hârtie igienică! sări Ritsu, eternă apărătoare a obiceiurilor ce ţin de domeniul „cu uşa închisă la baie”. Acordaţi-i şi voi un pic de respect!
–O să-i fac un monument la noi pe balcon, s-o venerăm de trei ori pe zi că ne apără fundurile de microbi intestinali – mi-am acordat eu respectul, în timp ce nepoată-mea îmi scotea limba supărată.
–Bitte, bitte! ne întrerupse Tortoc impacient, ca într-o piesă de comedie. Firma mea nu face Arschpapier. Face lenjerie intimă!
–Uaaau. Imaginează-ţi să ajungi bogat pentru că le vinzi chiloţi la proşti. Parcă şi şomer sună mai bine ca asta.
Şi Jen, şi Ritsu mă aprobară unanim prin râsul strident.
–Biiitte! Nu e nimic rău în a vinde chiloţi! Şi oricum, noi ne specializăm în sutiene!
–Sutiene şi chiloooţi, să le vindem unor tooonţi, să ne-mbogăţim noi toooţi!
–Ce sutiene? Felioane!
–Felioane şi chiloooţi–
–Gata, es. ist. genug! protestă Tortoc la infantilitatea noastră. Dacă observaţi bine, eu sunt singurul dintre voi cu bani aici.
–Eu am o slujbă – căscă Jen.
–Eu am un unchi – i se alătură Ritsu.
–Eu am să aranjez balconul să fac monumentul ăla acolo, să am cui mă închina pentru o avere subită – am zis, când toate capetele se întoarseră înspre mine.
Nimeni nu mai comentă la asta.
Tortoc îşi drese zgomotos vocea; începea să se facă târziu.
–Herr Furabie – trecu el din nou la afaceri. Te rog să înţelegi că numai datorită influenţei mele eşti acum în siguranţă. Şi numai atâta timp cât sunt eu de acord s-o exercit vei fi. Deja am pus presiune ca incidentul să nu devină public. Nu ştiu cât va sta aşa. Trebuie să acţionăm direct, du und ich. Numai în felul acesta putem să aducem la lumină cazul răposatei Ciuprina, Gott hilft ihr. Te aştept mâine la zece jumătate dimineaţă la ambasadă. Intră în clădirea mică şi spune-i gardianului direct că eu te-am chemat. Vom discuta mai în detaliu atunci.
L-am condus pe Herr Botschafter afară din cameră. Pe când eram pe hol, m-am trezit că îl întreb:
–Auzi, firma ta se cheamă cumva Felion?
–Das ist richtig!
Şi Tortoc ieşi vâjâind din locuinţă, la fel de macho precum intrase.

*

Rămăsese un gol subit în apartement după plecarea cvasineamţului. Sufrageria toată avea un aspect greu, nearesit, iar în mijlocul măsuţei, reflectând bizar lumina becului economic într-o ectoplasmă incertă de albuş şi gălbenuş, tronau rămăşiţele oului-Ciuprina. Imaginea în sine nu ar fi trebuit să fie apăsătoare asupra conştiinţei mele; dar tremuram nervos – din două motive. Unu, pentru că oul meu şi oul-Ritsu priveau crima de pe tavă parcă strâmbându-se şi mai hidoase decât erau; doi, pentru că, printr-o bucată de coajă spartă, se mai putea distinge încă parţial data expirării. Dată din care lipsea numai ziua.
–Sinistru, frate, de-a dreptu’ sinistru – comentă Jen, înfăşurându-se cu braţele pe piept ca de frig, cu toată temperatura estivală. N-am mai văzut aşa ceva.
–Ce – am întrebat-o – tipul sau treaba cu Ciuprina?
–Nu ştiu, mă. Toate toate. Ce ţi-or mai fi căzut şi ţie pe cap acuma, când ai cel mai puţin nevoie de complicaţii. Parcă mi-e şi milă, zău.
–Te rooog. Ţie? Milă de mine? Şi de când ai capacităţi emoţionale, Jenny dear? mi-am descărcat o parte din frustrare pe ea.
–Cam de când ai început tu să omori duduile mironosiţe izbindu-le cu capul de bănci – gânguri Jen prompt.
Am sărit indignat din locul în care eram.
–N-am omorât pe nimeni, fir-ar să fie!
–Ştiu, Furabie, ştiu. Ziceam şi eu aşa.
–Ştii pe naiba! D-aia mă acuzi cu atâta degajare! Ia uită-te fix la mine şi zi-mi!
Observasem enervat că Jen mă cam evitase de la toată faza cu poliţaii, de parcă i-aş fi făcut renume prost în societate.
–Uite, Furabie, ştiu că ţi-e greu, dar mai uşor cu nervii. Eu sunt de partea ta – mă asigură ea, lăsându-şi umerii în jos a maturitare şi bătându-mă pe mine pe braţ.
–Şi eu sunt! sări Ritsu de pe fotoliu, intervenind, în sfârşit, cu o replică productivă.
Am bombănit ceva neinteligibil; semăna neclar a „bine, mersi”.
–Păi, în cazul ăsta, eu plec – îşi luă Jen geanta, îndreptându-se spre ieşire.
Nepoată-mea se ridică şi ea şi mă împunse în coase, gen „nu-sta-ca-tâmpitul-şi-fă-ceva”.
–Jen dragă – am mormăit – nu te alungăm. Poţi să mai rămâi.
–Mersi de ofertă, dar eu am de lucru mâine – se scuză. Tre’ să îmi fac somnu’ de rezistenţă.
–Nu vrei să dormi aici? îi propuse Ritsu, timid şi irezistibil în acelaşi timp.
–Poate altădată, Tsutsuna. Sunt obosită. Şi vreau din suflet să-mi termin pachetul de ţigări, ceea ce unchi-to nu mi-ar permite niciodată să fac aici, că vezi Doamne, îi stric alveolele pulmonare.
–Alveolele mele chiar sunt hipersensibile – m-am strâmbat maliţios.
Jen se strâmbă şi ea la mine, se lăsă pupată de Ritsu pe ambii obraji, apoi îşi încheie vizita.

Uneori, seara, după ce îţi pleacă toţi musafirii, simţi o nevoie nebună şi iraţională să aeriseşti peste tot. Parcă însuşi dioxidul de cardon expirat de ei are alt miros, nespecific ţie sau locuinţei tale. Aşa percepeam eu atmosfera din casă momentan; nu numai că deschisesem toate geamurile posibile şi imposibile, dar eu însuşi mă retrăsesem pe balcon, unde din păcate încă se mai distingea izul tutunului. Oarecum scos din sărite, am observat şi că mi se pusese pe piept senzaţia aia de tuse iminentă; dar nu ştiam dacă era natural din cauza bronşitei sau doar un produs inconştient al autosugestiei mele morbide şi influenţabile.
Ritsu veni la mine vreo zece minute după ce îmi scosesem capul pe geam să meditez.
–Am făcut ochiuri, Randi, hai să mănânci.
Nepoată-mea tre’ să fi fost chiar foarte îngrijorată pentru mine, dacă fusese ea în stare să facă o cină, fie ea improvizată.
–Sper – am zis căscând distrat, în timp ce înfigeam furculiţa într-o bucată de albuş – că amicul Tortoc nu se pricepe şi la voodoo. N-aş vrea să sfârşesc mâncându-mă pe mine însumi – am glumit cinic.
–Stai liniştit – îmi răspunse Ritsu pe acelaşi ton. Ouăle pictate sunt la mine în farfurie.
–Nu mă-ncălzeşte – am oftat amărât.
–Că tot a venit vorba – zise nepoată-mea la sfârşitul mesei, trântind fără urmă de conştiinţă farfuriile murdare unele peste altele în chiuvetă şi dând drumul la apă rece peste ele. Mie mi-a plăcut de Tortoc, să ştii.
Declaraţia asta chiar mă prinse pe nepregătite.
–De ce? am chestionat timid, confuz şi tâmp.
–E de-al nostru, nu? E un ama. E deştept. Mă rog, chit că e cam lulu cu Herii şi Frauleinele lui. Da’ pare de treabă. Neapărat să te duci mâine la el.
–De dus mă duc, nu-i asta chestia – am răspuns contrariat. Da’ vreau întâi în seara asta să fac o şedinţă de brainstorming, să văd cam ce şi cum e cu situaţia asta în care sunt.
–Pot să brainstormuiesc şi eu cu tine?
–Ba chiar te rog!
Ne-am aşezat ambii pe câte un scaun pe balcon, eu cu un caiet de notiţe şi un roller pe genunchi.
–Să o luăm sistematic, Liebe nepoată. Cine e personajul principal aici?
–Tu şi creierul tău de vrabie – chicoti Ritsu, poziţionându-se picior peste picior cum învăţase de la Jen.
–Eu cred că e altcineva. Ia gândeşte-te. Personajul in absentia – am cârâit.
–Cine, Ciuprina? E şi ea, dacă stau să mă gândesc bine. Dar a fost în reflectoare destul de puţin timp.
–Tocmai asta e problema – mi-am mângâiat bărbia intelectual. Ce ştim mai exact despre ea? Cred că e un punct de plecare destul de solid.
–Săraca – îşi exprimă Ritsu compătimirea.
–Chiar că săraca – am clătinat şi eu din cap a dezaprobare. Dar revenind la subiect.
–Dă-mi mie caietul să scriu – mi-l smulse ea din mână înainte să mă pot opune.
Am văzut-o pe nepoată-mea cum măzgăleşte, cu scrisul încă neformat definitiv, adolescentin şi alandala, titlul „Ciuprina Felion”, pe care îl sublinie strâmb şi nesatisfăcută.
–Hai să o luăm aşa, ca pe buletin – propuse Ritsu, la rândul ei intelectuală. Nu-i ştim vârsta, nu-i ştim data naşterii, dar îi avem adresa.
Şi notă după o săgeată „scara B”.
–Ori ce altceva mai ştim despre ea?
–Se pricepea la germană – am ridicat din umeri.
–Nu ştiu cât de relevant e, dar fie – adăugă nepoată-mea al doilea subpunct. Next?
–Jen parcă zicea că lucrează cu ea la aceeaşi firmă.
–Aceeaşi firmă, hăh. Mă întreb ce-o fi făcând pe acolo.
–Mai contează? Cred că cel mai important e indiciul următor. A intrat în legătură cu Tortoc.
–Pe nişte probleme diplomatice, cică. Şi care-i dilema aici? Nu putea să fie aşa?
–Eu ştiu? Eu aş insinua că e mai mult de atât.
–Serios? roase Ritsu rollerul. De fapt, chiar ar fi putut avea o relaţie. Şi nu neapărat strict pe domeniul diplomaţiei.
–Stai aşa. Nu vreau totuşi să aud şi varianta ta. Dacă Tortoc şi Ciuprina erau iubiţi şi ea a fost omorâtă–
–Ar fi fost logic ca el să fie disperat să arunce vina pe primul acuzat, adică tu.
–Fir-ar să fie, mă Ritsu mă. Poate doar mi s-a părut mie, da’ cât era el de tâmpit, Tortoc nu a zis direct un „Herr, tu eşti vinovat”.
–Ba pardon, Tortoc nu e deloc tâmpit. E chiar foarte deştept – se strâmbă nepoată-mea afectată. Toată chestia cu ouăle–
–A fost incredibil de cinică. Dar să nu deraiem de la subiect – m-am încruntat, dându-mi cu mâna prin păr (cred că avea să ajungă tic nervos cât de curând). Ai idee că Tortoc e însuşi patronul de la Felion? L-am întrebat eu când a plecat. Asta deja nu mai e o coincidenţă. Ciuprina Felion. Chiloţii Felion. Clar, ăia doi se cunoşteau dinainte. Deja nu mai e speculaţie, e certitudine.
–Nu poate fi doar o coincidenţă remarcabilă?
–Ar fi mult prea multe coincidenţe deodată! Nu pricepi, Ritsu? Azi totul a avut legătură cu Ciuprina. Parcă pe cuvântul meu că m-ar urmări oriunde m-aş duce. Şi doar o ţin minte vie, nu moartă. Dar chiar şi aşa–
–Crezi că a durut-o? mă întrerupse nepoată-mea, cu adevărat preocupată de problemă.
–S-o doară? Ce? Aaa…
Am realizat cu idioţenie că Ritsu se referea la moartea în sine.
–Păi, s-a-ntâmplat destul de repede, aşa că presupun că nu–
–E ciudat să mori deodată – murmură ea, privind vag pe geam. Parcă prea comod; nici nu ai nevoie de pregătire psihologică.
–Tu nu, dar cei care rămân după tine da–
Mi-am dat seama că făcusem o greşeală; nepoată-mea nu avea obiceiul să deschidă aşa subiecte filozofice aiurea. Trebuia să fi avut un scop precis, o situaţie specifică în minte; ori asta nu putea fi decât moartea lui Odeiton, tatăl ei.
–Ritsupichi – am zis, mângâind-o blând pe cap – dacă ţi-e somn, du-te şi bagă-te în pat.
–Încă nu – continuă nepoată-mea să roadă metodic rollerul. Ştii, mă uitam aşa. De aici de la noi de pe balcon se vede terasa de dedesubt din dreapta, care aparţinea lu’ Ciuprina.
–Unde? m-am ridicat curios.
–Acolo, uite, vezi? îmi indică Ritsu locul. La petuniile ălea turbate. O mai vedeam uneori seara cum le udă cu o sticlă cu un dop găurit.
–Ce aproape de noi era–
–Da, nu ţi se pare? Dacă ai sări de aici de pe terasă, ai putea ajunge imediat la ea în apartament. Asta presupunând că e deschis.
–E pe naiba, că doar nu te-oi fi tâmpit să sari–
–Ziceam şi eu aşa – îşi ridică nepoată-mea umerii indiferentă.
O vreme am tăcut amândoi, fiecare cu gândurile lui.
–Ar trebui să o rugăm pe Jen să ne mai facă rost de informaţii – am întrerupt eu silenţiozitatea.
–Jen ca Jen, dar mâine trebuie să-l storci pe Tortoc de tot ce are!
–Toată averea, adică? N-ai auzit şi tu că omu’ şi-ar permite să cumpere toate vacile din India? Nu mă pun eu cu un snob şi bogătaş şi nemernic şi loser–
–Mie îmi place de Tortoc – declară nepoată-mea, pentru a treia oară în seara aia.
–Păi – am pufnit eu – mie nu –
–Nici n-ar avea cum! Nu în felul în care îmi place mie, oricum.
Mi-a luat nouăzeci de secunde să procesez corect ce înseamnă fraza aia.
–Stai puţin, stai aşa puţin, domnişoară–
–Bitte, mie trebuie să mi te adresezi cu Fraulein! îmi scoase Ritsu limba, apoi se aplecă, mă pupă pe frunte şi fugi de acolo, lăsându-mi caietul cu rollerul pe scaun.
De acum încolo, clar; deja îl aveam pe Tortoc drept duşman de moarte.

*

Era vreo şapte jumate când m-am trezit a doua zi dimineaţă, după o serie de vise pseudo-anxioase în care Tortoc, îmbrăcat ca un cavaler teuton şi conducând un tanc de epocă, le fura pe Ritsu, pe Jen şi pe Ciuprina de sub nasul meu sub pretext că nivelul meu de atitudine masculină era scăzut (aparent putea creşte dacă aş fi mâncat roşii, ceea ce nu aveam de gând să fac). Sictirind perspectiva meetingului cu neamţu’, m-am dat jos din pat şi mi-am întins toate oasele; azi sigur avea să fie caniculă. Dinspre camera nepoată-mii nu se auzea niciun sunet, aşa că am conchis că încă doarme – ceea ce era şi logic; Ritsu era epitomul leneşului. So far, so good.
Realizam totuşi că toată treaba cu uciderea Ciuprinei mă punea într-o lumină nasoală. Şi realizam şi că nu puteam să stau degeaba ca un mucegai să depind de alţii; nimeni n-avea cum să mă ajute. Era cazul, aşadar, să iau atitudine. Herr Furabie in action: partea întâi.
Ceea ce constituia dezavantajul meu principal era lipsa de informaţii. Cele câteva notate de nepoată-mea în caiet („scara B; ştie să vb 2ci; Ciupi + Torto = Love?”) nu îmi erau de ajuns. În primul rând, trebuia să verific aspectul legat de slujbă; ori pentru asta aveam nevoie de net.
Pe cuvântul meu dacă din primul salariu pe care îl iau la noul servici n-o să mă duc să cumpăr un calculator, cât o fi el de amărât, dar cu internet cu tot. Mi-e şi silă de cafeurile ăstea. Arăt mult prea prezentabil să intru în vreuna; şi mă simt şi aiurea, având în vedere că sunt pline de adolescenţi de vârsta nepoată-mii. Dar trecând peste asta.
Siteul oficial al firmei Felion nu era deloc elocvent. Recunosc, la secţiunea galerie şi marketing trebuia să îi dau nota zece cu steluţă; imaginile cu pere purtând chiloţi ruşinate erau de-a dreptul geniale. Dar dincolo de aspectul ăsta, ioc; nu tu informaţii despre istoricul şi personalul firmei, nu tu date de contact, nu nimic; doar o adresă de unde puteai face comenzi fără să ai certitudinea că le vrei primi vreodată şi nu-i o scamatorie tot. Hai sictir, Herr F.
Pe de altă parte, căutarea numelui „Tortoc Ama” mi-a oferit nişte rezultate ceva mai satisfăcătoare. Da, într-adevăr era noul ambasador al Germaniei aici; aparent îşi petrecuse viaţa când încoace, când încolo. Asta ar explica de ce ne ştia limba atât de bine; pe de altă parte, nu era menţionat nimic despre vreo afacere extra; nu în domeniul lenjeriilor intime şi nici în vreun altul. Însă am dedus din holbarea la majoritatea fotografiilor cu Tortoc că ori îi plăcea Tic-Tacul alb până la tâmpenie, ori era plătit să facă reclamă ascunsă la el; nu era una în care să nu apară cu vreo cutie.
Am plecat de la cafe şi mai ofuscat decât fusesem; practic, nu aflasem nimic. Eram în aceeaşi poziţie faţă de puterile politice şi financiare ale lui Tortoc ca şi aseară; şi, cu groază, mi-am dat seama că e chiar posibil să fi fost urmărit de poliţie. Lăsând asta la o parte; Tortoc întârzia puţin cu nişte treburi administrative; gardianul mă conduse direct în biroul lui gol.
Dacă Herr Tortoc Ama mi se păruse excentric ieri cu toată pictura ouleană, azi mi se părea de aproximativ 7,5 ori mai accentuat pe scara Richter a excentricităţii; şi asta numai din observarea mediul său natural. Pe pereţi erau puse (pe lângă nenumărate hărţi ale regiunilor Germaniei) tot felul de expresii şi cuvinte notate cu markere colorate, din mai multe limbi (inclusiv latină); păreau să fi fost scrise chiar de mâna lui. Deasupra scaunului ambasadoresc era o pictură în care autorul părea să fi încercat cu disperare să confirme mitul sinuciderii lemingilor; părea nepotrivit în atmosfera estivală. Mai existau apoi şi nişte scheme şi calcule matematice şi economice, însoţite de săgeţi; şi să vreau şi nu le-aş fi înţeles. Cel mai mult însă mi-a atras atenţia un fel de jucărie de hârtie, postată în faţa laptopului său unde era deschis un joc de spider solitaire cu mesaj de game over; de când intrasem în cameră, simţisem că sunt urmărit de o privire. Ei bine, urmărirea asta nu era decât o aparenţă; jucăria – un dragon veritabil – era o perfectă iluzie optică având informaţiile spaţiale exact pe dos faţă de cum le percepea creierul.
M-am holbat fascinat la găselniţa asta; de undeva din apropiere, se auzeau voci. Una era a lui Herr T; cealaltă aparţinea unei femei, însă era mult prea estompată să o pot distinge clar.
Uşa se deschise; în birou pătrunse Tortoc.
–Liebst du mein Drache? mă chestionă el, în loc de salut.
–Es ist bloß super – i-am replicat, un sfert a sarcasm şi trei sferturi a sinceritate.
Poate mi se părea mie, dar era chiar amuzat de reacţia mea.
–Tic-tac? îmi oferi o cutie, schimbând şi tonul, şi limba.
–Nu, mersi. Treci direct la subiect.
Deja simţeam că-mi pierd răbdarea.
Tortoc se aşeză pe scaun lăfăindu-se pe spătar, îşi puse mâinile sub cap şi-şi ridică un picior în lateral; părea unul dintrei acei indivizi-pisică, oameni incapabili să facă vreun lucru fără să le fie asigurat mai întâi confortul absolut.
–Am veşti noi, Herr F – începu oficial. Se pare că e foarte posibil ca Ciuprina să nu fi fost ucisă, aşa cum am crezut până acum, ci să se fi sinucis.
–Izbindu-se singură cu capul de bancă?
–Mdaa, aici apare neconcordanţa. E destul de ambiguă cauza morţii, de fapt şi de drept. Ştii cum se efectuează o autopsie? Dacă nu se face un test pentru o anumită substanţă, atunci e foarte puţin probabil să se detecteze substanţa respectivă. Nimeni nu s-a gândit ieri s-o testeze pe Ciuprina de droguri sau medicamente, pentru că părea atât de evident să fi murit de la rana de la cap. Lucrurile s-au schimbat însă.
Şi Tortoc îşi luă un aer suprem.
–Să spunem așa, Herr Furabie. Ciuprina a avut o amică X. Amica asta s-a scăpat cumva cum că Ciuprina noastră avea obiceiul să ia anumite pastile.
–Ce fel de pastile? am strâmbat din nas. Contra anemiei?
–Ba exact opusul. Domnişoara Ciuprina Felion lua pastile de slăbit.
Nu m-am putut abţine să nu pufnesc în râs sceptic.
–Cum mă de slăbit? Doar era băţ, papură, scobitoare!
Tortoc păru să-mi înţeleagă perplexitatea.
–Femei nebune – bombăni el, cu duritate demnă, tipic nemţească.
Ne-am mai hlizit amândoi ca tâmpiţii vreo zece secunde; apoi Tortoc tuşi şi-şi reluă speechul.
–Există o inconştienţă generală când e vorba de pastile de slăbit. Multe substanţe aparent miraculoase se vând pe piaţă ca formulele magice. Una dintre ele e sibutramina, ceea ce lua şi Ciuprina. E perfect legală, dar poate deveni periculoasă luată pe lungi perioade de timp şi necombinată cu activitate fizică intensă. Reacţiile adverse includ, bineînţeles, depresia, echivalentul psihic al răcelii fizice. Câţi oameni mai mor dintr-o simplă răceală sau gripă? Luaţi la scară, per total sunt surprinzător de mulţi. La fel şi cu depresia. Aparent Ciuprina era de mult într-o stare semnibolnavă, cu mintea rătăcită; a fost nevoie doar de un mic declanşator să cedeze, iar asta căutăm noi.
–Depresie, hăh? Asta i-ar explica aura aia de scurgere – am comentat gânditor.
–Poftim? întrebă Tortoc amabil, neobişnuit să vorbească altfel decât oficial.
–Impresia că s-ar dilata o dată pentru totdeauna chiar în faţa ta – am ridicat din umeri pur obiectiv.
–Aaa – păru el amuzat.
Am tăcut câteva secunde; de pe biroul lui Tortoc se auzi telefonul sunând.
–Meine Sekretärin – preciză, apăsând butonul de interfon cu mâna stângă.
Era aceeaşi voce vagă de mai devreme.
–Herr Botschafter, möchten Sie Kaffee oder Musik?
–Vrei cafea? mă chestionă Tortoc, de parcă aş fi fost turc şi n-aş fi înţeles.
–Nu, mersi.
–Einfach nur Musik dann – se scărpină el la nas.
–Welches Lied möchten Sie?
Concentrare două clipe. Apoi:
–Leck mich im Arsch – declară Tortoc ca un veritabil domn ce era.
M-am uitat la el stupefiat; cât să mă fi enervat şi eu uneori pe câte vreo cucoană şi parcă nu eram chiar atât de nesimţit.
–Was ist los? se holbă la rândul lui la mine, câtuşi de puţin contrariat. E un fel de simfonie de-a lui Mozart, compusă pentru petrecerile cu amici.
Şi, chiar după ce termină de redat nota explicativă, se auziră acordurile unei orchestre peste care cânta cineva nişte versuri latifundiare.
Gradul meu de exasperare se înălţa secundă cu secundă; vasăzică, Tortoc mă considera demn de rankul de amic – mai nou.
–Herr Furaaabie – îmi reatrase el atenţia distrată, în timp ce dintr-un difuzor din tavan de auzeau în germană cuvinte abominabile referitoare la posterior şi fericire. Vreau să te întreb despre Ciuprina. Cum era starea ei de spirit de ieri? Care îi era atitudinea faţă de exterior? În ce fel vorbea?
„Leck miiiiich im Aaaarsch”–
–Păi, lăsând la o parte tendinţa ei naturală de estompare, mie nu mi s-a părut depresivă deloc în atitudine, ba din contră–
„Leck miiiiich im Aaaarsch”–
–Aş zice chiar că era bine dispunsă–
„Leeeeech miiiiiich im Aaaaarsch”–
–Opreşte odată tâmpenia asta de muzică! am urlat, nemaiputându-mă concentra.
Tortoc se conformă, cu o faţă superioară şi bosumflată gen „nu ştii ce pierzi”.
–Altceva? bombăni el.
–Altceva? Nu ştiu. Am stat de vorbă.
–Despre? Herr Furabie, e foarte important.
–Important… mmm. Nici nu îmi amintesc exact – ceva cu cuvinte lungi în germană. Am început cu Umweltverschmutzungbewusstsein şi am ajuns până la povestea aia cu asasinarea mamei hotentotului bleg.
–Poftim? se holbă la mine Tortoc, cu un grad de inteligenţă nu tocmai diferit de al sus-menţionatului copil.
–Povestea aia… ştii tu… mi-a zis-o Ciuprina, deşi o ştiam şi eu dinainte, de la nepoată-mea… of – am cârâit nerăbdător, vâzând că Tortoc nu pricepe – cuvântul ăla lung: Hottentottenstottertrottelmutterlattengitterkotterbeutelrattenattentater.
Pronunaţasem toată treaba dintr-o suflare, fără să mă încurc sau întrerup. În mod normal, când le spuneam asta şi altora, ori îi apuca o criză de râs (Jen fiind cel mai bun exemplu pentru asta), ori se uitau sceptici şi exasperaţi şi ziceau că sunt nebun (în 90% dintre cazuri).
Tortoc însă nu adoptă niciuna dintre reacţii, ci se lăsă cu capul alunecându-i în mâini, posomorât ca prima criză de frig de la începutul lui octombrie.
–Nicio relevanţă – clătină el din cap dezamăgit.
–Ar fi trebuit să aibă vreuna?
–Keine Relevanze, keine…
L-am privit complăcându-se într-o atitudine de resemnare.
–Vielen Dank, Herr Furabie. Nu cred că îmi mai poţi spune şi altceva nou. Te voi ţine la curent dacă apare vreo veste.
M-am ridicat buimac, simţindu-mă expediat mult prea devreme; Tortoc întinse o mână să dau noroc cu el şi apoi mă conduse la uşă.
Mi-am amintit însă brusc de altceva.
–Când e înmormântarea?
–Care înmormântare? păru domnul ambasador mirat.
–Înmormântarea. A Ciuprinei. Se cuvine să merg, mai ales că eu şi nepoată-mea am fost vecini cu ea.
Tortoc clătină însă încurcat din cap.
–Rudele din Germania ale Ciuprinei vor s-o înmormânteze acolo…
Când am ieşit din birou, am simţit iar ochii falşi ai dragonului de hârtie urmărindu-mă în derâdere.

*

Ritsu nu era acasă când am ajuns eu; probabil plecase să se plimbe cu fostele colege de la liceu. Nu că m-ar fi deranjat, departe chiar de deranj; dar fata asta era teribil de iresponsabilă. În vreo lună şi ceva avea examenul de admitere la facultate şi nu punea mâna pe nicio carte – spre deosebire de mine. Cică era ea oricum prea deşteaptă şi avea să-i facă praf pe toţi. Nu ştiu de ce, dar parcă nu puteam s-o contrazic. Aroganţa neamului, presupun.
Am pierdut vremea cu treburi de prin casă şi reflectând la ceea ce îi spusesem lui Tortoc despre Ciuprina; cumva, vedeam faţa ei când pronunţase Hottentottenstottertrottel… brânza în fiecare farfurie pe care o spălam. Trecuse o zi de când încetaseră să-i mai funcţioneze organele; însă abia acum, treptat de tot, începeam să-i percep moartea, cu toată liniştea şi tot misticismul pe care îl lăsa după.
Era ciudat; apelând la imaginaţie şi la posibilitatea existenţei universurilor multiple, nu puteam să nu mă gândesc cum ar fi fost viaţa Ciuprinei în cazul în care nu s-ar fi sfârşit cu o zi în urmă. Probabil că aş mai fi stat şi eu de vorbă cu ea înainte să plece în Germania; mai mult ca sigur şi-ar fi luat examenul de limbă; şi sunt convins că până şi Jen ar fi reuşit să facă o glumă cât de cât mai decentă cu privire la felioanele ei. Chiar aşa, uitasem să-l întreb pe Tortoc despre treaba asta; cred că eram şi eu obosit şi confuz… şi mai ales regretând.
„Asta e, Randif, n-ai tu ce-i face” – mi-am zis în sinea mea, aplecându-mă pensiv deasupra chiuvetei; într-adevăr, nu puteam schimba definitivarea morţii; dar eram determinat măcar să o clarific.
Aşadar; la patru eram în parcarea angajaţilor firmei unde lucra Jen, aşteptând-o meticulos şi cavaler.
–Ce faci aici, Furabie? mă întrebă ea perplexă, găsindu-mă sprijinit de maşina ei.
Am privit-o fix la cinci centimetri de ochi şi cu mâinile mele pe umerii ei.
–Jen, ajută-mă. Fă cum faci, nu mă interesează, dar găseşte persoana cea mai apropiată afectiv de Ciuprina de la tine de la servici.
Cum Jen se trăsese înapoi, cu o faţă un sfert şocată, trei sferturi neputincioasă, nu am putut decât să adaug:
–Poate e în stare să ne lămurească în privinţa motivului sinuciderii.

*

De când o ştiu eu, Jen fusese genul de persoană cu deşteptăciune naturală şi abilitate de descurcare în orice situaţie. Niciodată însă nu mi se păruse mai toantă ca azi.
–Sinucidere? Ce sinucidere visezi?
A trebuit să-i spun povestea de trei ori până să o perceapă; şi chiar şi aşa, nu am avut rezultatul scontat – nici pe departe.
–Nu ştiu, mă Furabie, ce vrei şi tu acuma. Lasă asta pe seama poliţiei. Ce treabă ai tu în toată chestia?
–Nu am încredere în instituţiile statului – am mârâit.
–Foarte prost! Nici n-ai idee ce oameni competenţi se află în poliţie în zilele noastre. Eu, de exemplu, am un văr–
–Lasă-mă cu văru-to, Jen – am tăiat-o eu din scurt. Eu am o părere despre poliţie şi cu asta basta. Nu poţi să mi-o schimbi, cel mult poţi să mi-o confirmi cu bancuri despre copoi şi gogoşi.
Jen se arătă profund jignită.
–Da’ scuze, Furabie, da’ chiar n-am cum să te ajut–
–Te rog, Jen, te rog – mi-am împreunat mâinile solemn, de parcă m-aş fi închinat unei statui budiste. Eşti singura la care pot să apelez. Vrei să fii bună şi să faci asta pentru mine?
Jen oftă a lipsă de ripostă; câştigasem bătălia.

*

Cum găseşti persoana cea mai apropiată afectiv de altă persoană? N-ai decât să judeci după aparenţe şi să te duci direct la primul om în compania căruia îţi vezi cel mai des subiectul în momentul în care nu e supravegheat de cineva cu statut mai sus decât al său. Cam asta i-am explicat lui Jen, însă spre neîncrederea mea, ea nu fu deloc de acord.
–Nu aşa merge lumea, mă Furabie. Nu toţi care ţin la tine au puterea să-şi exprime sentimentul pe faţă. De multe ori ăia care o fac o fac chiar cu falsitate.
–Da, da, mă rog, lasă-mă cu elementele pisicologice. Ia zi, ai idee la cine să mergem?
Se părea că persoana cea mai des văzută de faţă cu Ciuprina era însăşi şefa ei, directoarea de marketing. Chestia asta nu prea mă mulţumea, nesatisfăcându-mi teoria; nu poţi să fii deschis mai niciodată faţă de cineva cu un grad mai mare ca al tău în orice plan. Ori eu tocmai de deschiderea asta aveam nevoie.
–Hai, totuşi, să încercăm şi la ea – am conchis.
Jen însă nu era de acord; urmară noi şiruri de proteste.
–Uite ce e, Furabie. Azi e zi mare la companie, sărbătorim şase ani de la fondare. De fapt, eu tocmai eram pe cale să mă duc să iau haine elegante de schimb şi să mă întorc. Chiar nu am timp acum–
–Petrecere? Perfect! Ce baftă am! Jen, prezintă-mă şi pe mine membrilor companiei. Dacă nu îmi iese faza cu Ciuprina, măcar poate îmi fac o impresie bună înainte de examenul de angajare – propuse irezistibil spiritul de antreprenor din mine. Haide, Jenny, îţi fac cinste c-o îngheţată la primul salariu–
–Şi o sticlă de coniac şi o friptură de gâscă – preciză ea sec.
–S-a făcut, moademoiselle.

Jen mă duse cu maşina până la mine la apartament, unde mi-am luat la repezeală cel mai bun costum călcat de pe umeraş, m-am dat cu gel şi mi-am pus o floare din ghiveciul de pe balcon în buzunarul de la piept. Arătam extraordinar de şic fixându-mi o şuviţă răzleaţă cu propriul scuipat în faţa oglinzii; momentan trebuia să-mi abordez faţa de om competent, dar nu în mod exagerat. Era posibil să-mi rămână muşchii blocaţi în rânjetul perfid de politeţe.
Jen, care într-adevăr plecase între timp la ea acasă să se aranjeze, mă sună peste trei sferturi de oră să cobor în parcare. Cine ar fi judecat din exterior priveliştea, ar fi considerat-o pe Jen o adevărată domniţă în rochia pe care o purta; din păcate, din punct de vedere al personalităţii, al comportamentului şi al temperamentului, Jen îndeplinea mult mai mult rolul de cavaler decât mine. Nu numai că mă trată ca pe protejatul ei pe parcursul întregului traseu, dar mă şi făcu pe mine să mă agăţ de braţul său la destinaţie, în loc de invers; cred că alcătuiam un cuplu foarte nostim.
Am dat destul de greu de şefa Ciuprinei, şi asta din mai multe motive. Unu, pentru că Jen, odată convinsă să ducă la îndeplinire o misiune, avea atitudine de pur perfecţionism faţă de ea şi nu se lăsa până când nu punea totul la punct. Asta însemna, desigur, prezentarea mea tuturor membrilor companiei, inclusiv celor angajaţi pentru menţinerea securităţii. Doi, pentru că un grup de secretare vesele mă tot invita în clicul lor şi a fost nevoie iarăşi de braţul de fier al lui Jen să mă facă să ies de acolo (cu un mine profund regretând decizia); şi trei, pentru că şefa însăşi era o persoană ocupată.
Când mă gândisem la noţiunea de şefă, indiferent dacă de marketing sau nu, îmi închipuisem, în mod logic, o scorpie de băbătie care se încăpăţânează să poarte fuste scurte ce n-o încap şi are nişte pantofiori cu fundiţe imposibile. Dar nici că se putuse să fiu mai departe de adevăr. Şefa Ciuprinei – să-i zicem Miss Boss, de dragul convenţiei – era tânără, plină de forme şi mai ales cu un farmec de mă punea pe gânduri referitor la motivul pentru care obţinuse o poziţie importantă în companie.
–E nepoata directorului de relaţii cu publicul – îmi destrămă Jen iarăşi impresia eronată, având deosebită grijă să mă calce cu pantoful său cui în mod de avertizare.
După care se îndepărtă, sfătuindu-mă să nu menţionez nimic de moartea încă nepublică a Ciuprinei, ci să operez ipotetic.
Se întâmplă, uneori, în existenţa ta de om să ai câte o determinare de a realiza ceva chiar dacă trebuie să te duci până la absurd. Determinarea asta vine – culmea – din senin şi dispare la fel de brusc. Dacă la ora 17:31 eu eram hotărât până în pânzele albe ale fostei mele corăbii să storc toate informaţiile de la Miss Boss privitoare la Ciuprina, la 17:32 îmi doream din tot sufletul să mă pot teleporta a la SF, chiar dacă riscam secţionarea parţială din cauza teleportorului încă neperfecţionat. Şi să explic şi de ce.
Am şi eu nişte fixuri. Unul dintre ele e să nu creşti animale în apartament. Pur şi simplu mă terorizează ideea; o casă cu un animal e o casă care miroase, e plină de păr slash pene slash mini balegi. Singurele creaturi cât de cât tolerabile mi se par ălea mai puţin evoluate – peştii şi reptilele. Dar chiar şi aşa.
Miss Boss era o femeie superbă, zău. Ai fi plecat cu ea pe o insulă pustie – asta chiar nu pot să neg. Din păcate – spre totala mea oroare – la nici cinci secunde după ce am cunoscut-o, s-a apucat să-mi vorbească despre căţeaua ei mops Plai-pla.
Tragedie antică! Stăteam acolo ca tâmpitul, simţindu-mă personaj central al lui „Bubico”. Dădeam mâna cu Miss Boss. Mâinile lui Miss Boss fuseseră probabil linse de Plai-pla. Dansam cu Miss Boss; hainele ei erau pline de păr de mops, care indirect se transferară la mine. În fine, a trebuit să o pup pe Miss Boss; să pup faţa aia care fusese plină de bale! Mein Gott, îmi plac animalele, dar în ambientul lor natural; şi oricum pe câini nu prea îi simpatizez, sunt mai degrabă pisicos!
–Nu ştiu ce o fi cu Plai-pla în ultimul timp – oftă Bossa dramatic, nedându-mi prilejul să mă retrag din funcţia nefastă de partener de dans. E aşa melancolică; nu-şi mai roade nici oasele anti-stres. Şi doar i-am luat un set de zece din cel mai bun cauciuc de la cea mai bună firmă şi abia s-a atins de două dintre ele.
–O fi depresivă – am bombănit cu sarcasm, meditând serios dacă n-ar fi trebuir să i se administreze căţelei o supradoză de sibutramină în oasele ălea false.
–Vai, nu glumiţi despre asta, domnule Furabie! îmi lătră Miss Bossa în ureche. N-aş vrea să păţească ceva Plai-pla!
–Ştiţi cumva pe cineva depresiv de vă e aşa frică? am chestionat, pe un ton aparent neutru.
–Nu, Doamne fereşte! În jurul meu sunt numai oameni fericiţi. Mai ales aici în companie! Am eu grijă de asta!
„Oameni fericiţi lucrând? Pe naiba!” – am gândit eu.
–Şi cam –hm– de cine aveţi grijă în mod special?
–De cine? De toţi. Eu îi iubesc ca pe Plai-pla. Bine, pe ea o iubesc un pic mai mult – declară serenă Missa Bossa.
Nu progresam deloc, fir-ar să fie.
–Ce părere aveţi despre Jen? am sărit repede, înainte să se poată întoarce subiectul la membrii speciei canine.
–Jen? Jen e fată bună, da’ cam prea deştraptă. Nu pică bine în domeniul ei. De ce, e iubita dumneastră, domnule Furabie?
–Nu, e doar o amică – am mormăit sictirit (mi se luase de cât trebuia să corectez lumea. E secolul XXI; cred că mi se permite şi mie o amică de sex opus fără alte conotaţii.)
–Foarte bine! Pentru că se vede pe dumneastră că sunteţi un adevărat domn. Vă trebuie o fată mai delicată, aşa ca Ciuprina.
Bingo, tringo, pentingo!
–Ciuprina? mi-am ridicat eu sprâncenele afectat. Unde oi mai fi auzit numele ăsta… Ciuprina, Ciuprina…
–Felion! mă completă Bossa încântată.
–Aaa! Slabă, liniştită şi relativ înaltă? am zis, încercând să scot în evidenţă caracteristicile Ciuprinei într-o lumină favorabilă şi neironică.
–Exact, exact! O cunoaşteţi?
–Nu prea bine. E vecină cu mine. Dar parcă nu am prea mai văzut-o în ultimul timp–
–Dar e şi normal! Fata e deja prin Germania. Doar a plecat de la noi de la firmă acum aproape o lună!
–Aşa mult?
–Aşa mult, da!
Să se fi înşelat Missa Bossa? Doar nu avea logică – absolut deloc – să fie în două locuri simultan Ciuprina asta. Acum o lună ea se mutase pe scara B, doar, nu în Deutschland. Ceva la mijloc era putred – sau ruginit, sau mâncat de carii.
–Cred că m-am întâlnit cu ea totuşi zilele trecute – am încercat iar. Parcă ţin minte că m-a salutat în faţa blocului. Avea o rochie varde – am gesticulat expresiv.
–Ei, domnule Furabie. Asta nu se mai poate. Ciuprina nu mai e de mult timp în ţară – mă corectă Miss.
–Dar sunt sigur că era ea–
–Atunci nu vorbim de aceeaşi persoană. Ciuprina Felion şi-a dat demisia acum patru-cinci săptămâni să plece în Germania, lucru pe care şi-l dorea încă în urmă cu doi ani, de când s-a angajat aici. Mi-a zis chiar ea personal în prima zi de lucru că imediat ce prinde ocazia, o să plece la rudele ei nemţeşti – turui Bossa instant.
Ei, enigmă. Ai de gândit, Sherlock Furabie.
–Şi dacă n-a plecat–
–Dom’ Furabie, da’ ce aveţi cu fata? Dacă a plecat a plecat, dacă nu, nu şi gata. Hai mai bine la un pahar de vin, tre’ să vă cer ajutorul în legătură cu o zgardă, nu ştiu dacă ar trebui să o iau de piele sau de lanţ–
Cât m-am chinuit restul serii, şi n-am mai putut să mai aduc vorba de Ciuprina.

Jen mă culese pe la unu din grupul de secretare. Eram parţial beat, parţial fericit şi imparţial împotriva tuturor indivizilor din Canis familiaris.
–Ţi-am zis vreodată că adooor de-a dreptu’ glumele tale seci despre felioane?
Jen mă ignoră şi mă duse cu maşina până la mine acasă.

*

–Ceva nu se leagă, mă Ritsu mă. Motivele pentru care Ciuprina urma să plece în Germania nu coincid.
Era a doua zi pe la unşpe, undeva prin bucătărie; capul mă durea de la mahmureală şi nervii mi se contractau de la lipsa de cooperare a nepoată-mii. În plus, muream de cald, întra-atât încât încercasem să înghit un cub de gheaţă cu ceva timp în urmă – şi eşuasem cât se poate de stupid.
–Zi şi tu, o sursă susţine aşa, cealaltă altfel–
–Da’ nu văd care e problema ta! Ciuprina voia de ceva vreme să se tireze şi când chiar a fost cazu’, n-a mai apucat!
Ritsu îmi bombănise nervoasă şi fără răbdare; de vre cinci minute se chinuia să-şi dea seama unde era înscrisă data expirării pe sticla de la suc rămasă în frigider de o lună.
–Problema e că nu am habar ce era în capul ei! Dacă aş avea, atunci din partea mea destinaţia ei putea fi şi Luluhono! Dar aşa–
–Uite ce e, Randi, ce se întâmpla în capul lu’ Ciuprina ştia doar Ciuprina. Şi cum ea nu mai poate să-ţi spună, zic şi eu că ar fi cazul să laşi treaba baltă–
–Şi de ce nu verifici sub capac? am întrebat-o sictirit pe nepoată-mea, enervat la rândul meu că nu eram conştient de dată. –Oricum, dacă Ciuprina ar fi putut lăsa ceva în urmă care să-i indice şirul gândurilor, crede-mă că aş face orice să îl cercetez–
–Singurele lucruri lăsate de Ciuprina în urmă sunt muşcatele ei schiloade, ori noi nu avem acces la ele. Ah, chiar era sub capac. Şi e data de mâine.
Şi Ritsu se apucă să bea cu poftă din sucul sintetic.
M-am ridicat energizat de parcă eu aş fi gâlgâit.
–Ritsuuu, eşti genială, briliantă, genie–
–Ştiu că sunt – răspunse nepoată-mea cu demnitate – păcat numai că tu eşti prea orbit de potenţialul meu să-l mai admiri.
–Da. Nu. Lasă asta. Hai la Ciuprina acasă! am sărit.
–Poftim? se înecă Ritsu cu suc.
–Hai la ea acasă. Sigur găsim ceva pe acolo.
–Uite, Randi, chiar nu cred că e cazul, e doliu–
–Ritsu, eu am o misiune. Vreau să elucidez misterul. Şi o să fac asta, chiar dacă prin metode neoficiale.
–Ce metode neoficiale? se încruntă Ritsu agresiv.
–Păi, tu mi-ai dat ideea. Putem să ajungem de aici acolo, nu? Doar e foarte aproape. Ne desparte numai terasa, pe care o să cădem în mod neaşteptat după ce ne sprijinim de balcon–
–Defineşte subiectul inclus al propoziţiei „cădem”.
–Cădem! Da păi, tu o să cazi. Eu ştii că am rău de înălţime.
–Nu. mă. Interesează – cârâi nepoată-mea – eu nu cad un etaj în gol pentru tine–
–Îţi iau ce vrei tu din primul meu salariu!
–Nu şi nu!
–Îţi iau role! De silicon!
–Nu! Randi, te-ai tâmpit? Tu îţi dai seama ce ar fi zis mama dacă mă puneai să fac tâmpenia asta?
Era clar; trebuia să-mi înfrunt singur acrofobia.

*

Bătălia interna a lui Randi
Runda a doua, meciul 3,14
Sentiment iraţional: 5 Raţiune: -1

S.I.: Nu este posibil să-mi dau drumul de la înălţimea asta. Cine ştie ce voi păţi.
R.: Sunt numai trei metri. Terenul de aterizare e perfect neted, fără vreo diformitate care să provoace răni.
S.I.: Trei metri reprezintă aproximativ 1,(6) înmulţit cu propria mea înălţime. Am calculat eu.
R.: Tocmai! Nu e un număr care să prezinte probleme. Îi poţi face faţă relativ uşor. Doar ai sărit de la înălţimi mult mai mari.
S.I.: Da, dar am sărit în mare, în apă. E o diferenţă.
R.: Numai în fundul tău de creier. Condiţiile sunt exact aceleaşi. Dă-ţi drumul singur, până nu îţi fac eu vânt.
S.I.: Lasă-mă să mă pregătesc psihologic–
R.: Şi pică, pară mălăiaţă–

Cerinţă: să se substituie R. de la Raţiune cu Ritsu şi S.I. cu Stupizenia Imensă.
Rezultat: se va obţine starea mea psihică şi evenimentele care o influenţează.

Am aterizat pe terasa Ciuprinei fix în fund, cu oasele de la coadă pârâindu-mi îngrozitor. Mă spijinisem înainte nonşalant de balcon, iar nepoată-mea, într-un exces de zel şi văzându-mi împotrivirea faţă de plan, mă împinsese ea însăşi să pic; speram din tot sufletul ca locatarii din blocul de vizavi să nu fi observat asta. Nu de alta, dar mi-ar fi dăunat la amorul propriu într-o cantitate enormă să se ştie că nici propriei niece nu-i puteam ţine piept.
Posteriorul meu încă plângea când m-am ridicat; dându-mi reflex cu mâna prin păr, am constatat că la impact îmi picaseră şi nişte petale de la muşcatele cela roz ale Ciuprinei celei anemice exact în vârful capului. În fine; m-am îndreptat de spate, m-am scuturat şi apoi am privit dezorientat în jur.
–Eşti bine, Randi? mă întrebă Ritsu de undeva de deasupra.
–Aaaauci! Cred că am rămas fără coccis – i-am zis sec.
–Super! Ai scăpat şi de ultima rămăşiţă de la strămoşii pre Homo sapiens. Acum eşti o fiinţă 100% superioară – îmi făcu ea veselă cu mâna.
–Mă abţin – mi-am rotit ochii peste spate morocănos.
De fapt şi de drept, nimerisem la vecina de dedesubt, care era tot pe scara A; graniţa cu scara B era reprezentată de nenumărate muşcate dispuse în jardiniere, atât de multe încât n-am putut evita să calc pe vreun lăstar când m-am transpus dincolo.
Straniu; din unghiul de la balconul meu nu se vedea dacă geamul dinspre apartamentul Ciuprinei era deschis sau nu; riscasem mult aterizând pe terasă fără asigurare. Dar uite că se nimerise să fie; mulţumit de constatare, m-am sprijinit în mâini şi am sărit înăuntru.
Nu era nimeni în locuinţă. Poate datorită geamului ăstuia pe care intrasem eu, dar aerul nu părea deloc stătut sau dens; aproape că se simţeau urmele unei vizite recente. Am examinat rapid toate camerele; ştiam că aveam aproximativ încă zece minute la dispoziţie până când Ritsu urma să cheme vreun vecin sau pe administratorul blocului să mă scoată de acolo. Nu era mult timp–
Nu ştiu ce sperasem să găsesc în apartamentul Ciuprinei, – dar nu găsisem. În afară de o dezordine excesivă prin bucătărie, era un spaţiu de locuit perfect normal – poate puţin încă nepersonalizat din cauza schimbării de abia de o lună a proprietarului. Mă rog; m-am sucit pe hol şi prin dormitoare aiurea; curând aveau să încapă pe mâna altcuiva. Nu era niciun indiciu în ele referitor la moartea Ciuprinei, nicio evidenţă; nu acolo şi nici în baie sau pe balcon. Dezamăgit, m-am scurs pe un scaun din bucătăria vraişte; ridicându-mă, am dat cu capul de o policioară; s-a auzit un zbang, eu mi-am simţit puţinii neuroni electrocutându-se şi de undeva de sus a picat o hârtiuţă. Am luat-o curioas să mă uit–
Două minute mai târziu, când nepoată-mea sosi cu ajutoare, emiteam noxe de nervi şi ciudă.

*

–Un’ te grăbeşti, Randi? Stai! Ce-ai? ţipă Ritsu după mine.
–Na şi citeşte! i-am zis, întinzându-i hârtiuţa de mai devreme.
–Ce…păi, e un bon, nu? Vitamine, ţigări Llama –din ălea fumează Jen, parcă– şi Tic-Tac. Aşa, şi ce-i cu asta?
–Data, Ritsu, data!
–E de ieri. Şi ora… ora opt treizeci dimineaţa. Care-i faza? se încruntă nepoată-mea suspectă.
–Faza – am spus, legându-mă la şireturi să plec – e că am fost luat de fraier. Totu’ a fost o conspiraţie! Şi apropo – m-am ridicat din încheiatul adidaşilor şi m-am îndreptat cât de înalt eram (doar cu patru centimetri mai mult ca ea) – sunt sigur că şi tu ai ştiut de asta, doar ţi-a zis iubita ta de Jen – am acuzat-o eu.
Ritsu păru puţin bătută de vânt.
–Eu le-am spus să nu. N-am fost de partea lor, să ştii – se apără ea scurt şi la obiect.
–Dacă nu te găsesc învăţând când mă întorc, ai încurcat-o cu mine – am tunat în timp ce deschideam uşa.
–O să mă găseşti… unchiule! bombăni ea, încuiind în urma mea.
Măcar cu nepoată-mea o rezolvasem.

*

Eram perfect calm când am ajuns la ambasadă. Gardianul mă anunţă că trebuie să aştept pentru Tortoc, că s-ar putea să nu meargă şi alte mai cele – nu m-am zgârcit, mi-am deschis portofelul şi s-a rezolvat totul în două minute. Îmi învăţasem lecţia.
Tortoc însuşi păru mirat să mă vadă. Era îngropat în hârtii şi dosare pe birou; puteam să pun pariu că la calculator era deschis – printre o grămadă de sesiuni de lucru – şi un joc de Spider Solitaire.
–Herr Furabie! Ce neobişnuit! Was ist loss? începu el, dar l-am tăiat din scurt:
–E vreo cameră de filmat pe aici?
–Nein, biroul meu e perfect privat, aber warum–
–De-asta!
Şi i-am tras un pumn sănătos, chestie pe care mi-o dorisem din suflet de o grămadă de timp.
Tortoc se clătină puţin din vârful picioarelor până în creştetul capului, dar, ca un adevărat domn ce era, nu ezit să-mi întoarcă lovitura – pe care i-am parat-o admirabil.
–Tut mir Leid, Herr Tortoc. În timp ce tu studiai ştiinţele politice, eu făceam marina. Nu cred că ai vreo şansă să mă învingi la fizic – i-am rânjit victorios.
Tortoc ridică din umeri resemnat – nu era prost; ştia să distingă adevărul puterii.
În schimb, nu mai era nici pic de macho.
–Herr Furabie – începu el, masându-şi faţa lezată – dacă te pot compensa cumva–
–Compensa? am izbucnit. Compensa cu ce? Cum? Ce vreau eu să ştiu – şi m-am trezit urlând – e DE CE? Eu ce amestec aveam în tot? DE CE – am tras o înjurătură – v-aţi bătut joc de mine şi de timpul meu? Ai? V-aţi distrat, toţi trei! Tu, cu Jen, şi cu – cu Ciuprina! Ciuprina! Unde e Ciuprina?
Ca la invocarea magică, uşa se deschise şi înăuntru pătrunse însăşi persoana în discuţie. Era ea, aceeaşi – fluidă, imaterială şi levitând – ea, cea care, în urmă cu o lună, îşi dăduse demisia de la compania unde lucra şi se înhăitase cu Tortoc drept secretara lui, asigurându-şi anonimatul printr-o schimbare a domiciliului.
–Ciuprina Felion, la comandă – se plecă ea, trăgându-şi cu vârful degetului puţin de fustă, în acelaşi stil estompat tipic întregii sale existenţe. V-am auzit strigându-mă, drag vecin. E vreo problemă?
Ce mă enerva, Doamne, duduia asta!
–Da’ veselă mai eşti, vecinică – nu m-am putut abţine. Îţi prind bine vitaminele alea? Nu sunt contraindicate la depresie?
–Nu cred că au ce rău îi face… cuiva cu capul crăpat! surâse Ciuprina.
–Mda, păcat că nu te-am împins mai tare în banca aia – am persiflat-o eu. Acum nu ar mai fi trebuit să-ţi pierzi vremea cu mine să-mi explici ce şi cum e cu acţiunile tale. Ale voastre – am insistat.
–Entschuldigung – pluti ea la loc pe uşa pe care venise. (De dincolo): Nu mai am timp de explicaţii. Roagă-l pe Herr Botschafter aici să ţi le dea.
Şi veni cu două valize la fel de dense ca ea, le puse jos, mă pupă pe mine pe ambii obraji şi pe Tortoc zgomotos pe gură (fără ca el să participe), apoi îşi reapucă bagajele.
–Tschuss! Avionul meu spre Deutschland pleacă în trei sferturi de oră, nu mai am timp de voi. Torto, te sun când ajung. Vecine – se întoarse spre mine, pentru prima dată părând să aibă substanţă fizică – dacă-mi permiţi, eşti un pic cam fraier. Ar trebui să ţi se spună nu Furabie, ci Fraierabie.
Şi Ciuprina se estompă de tot din birou, lăsându-ne – şi pe mine, şi pe Tortoc – complet năuci.

*

O vreme – cam până când s-a diluat de tot parfumul ei cel semiinodor din birou – n-a zis niciunul dintre noi nimic. Tortoc bătea cu vârful degetului pe tastatură la un interval de două secunde, iar eu mă învârteam în sens trigonometric nervos prin cameră – parcă mai aveam chef de dat ceva pumni. După o perioadă însă, rolurile se inversară; eu m-am trântit obosit pe scaun, iar el s-a apucat să se sucească de-a lungul şi de-a latul cu mâinile la spate.
–Zi-mi, mă, Herr Tortoc, şi mie; cam care-i faza cu Ciuprina asta? am bombănit a epuizare morală totală. Cât mă chinui, şi nu-i văd niciun rost în nimic existent. Ce vrea ea, de fapt şi de drept?
Tortoc se scărpină în barbă; parcă începea să i se umfle faţa de la lovitura de mai devreme. Iarăşi era macho.
–Ciuprina este pentru mine echivalentul lui Fraulein Jen pentru dumneata, Herr Furabie. O ştiu de mulţi ani şi cât mă chinui, nu pot să scap de ea. E acaparatoare, stresantă, vorbăreaţă, face glume proaste şi te tachinează în prostie dacă simte că nu te laşi la nivelul ei să ripostezi. În plus, reuşeşte cum reuşeşte şi apare în ochii lumii drept personajul pozitiv, punându-mă pe mine în colţul exclusului – turui el în cea mai cursivă limbă autohtonă posibil, renunţând la pretenţiile nemţeşti.
L-am încuviinţat exasperat.
–Crede-mă că ştiu la ce te referi. Jen e exact la fel, imposibilă de-a dreptul–
–Şi totuşi – mă bară Tortoc, ignorându-mă – Ciuprina este –cum am înţeles că şi Fraulein Jen ar fi– o prezenţă indispensabilă. O stare constantă, şi nu o cauză sau un efect. Un personaj cu propria lui poveste, şi nu doar un participant. Un personaj care contribuie la propria ta poveste, sărind în ajutor din păcate mult prea des. Este –ce să mai, nu mă mai pot eschiva– un element în faţa căruia nu poţi decât să rămâi dator.
Tortoc surâse nefericit. M-am gândit la propria mea situaţie, cu datoria de neachitat faţă de o Jen care îşi îndesise vizitele pe la mine după moartea soru-mii, de dragul de a o înveseli pe Ritsu.
–Am cunoscut-o pe Ciuprina acum unsprezece ani. Chiar şi pe atunci avea –ca să folosesc expresia ta, Herr Furabie, din moment ce mi se pare mai mult de adecvată– acea aură de scurgere. De-a lungul anilor, nu a putut decât să i se amplifice –ajungând ceea ce e astăzi. În orice caz; suficient să spun că, scurgibilă sau nu, Ciuprina a avut întotdeauna un farmec aparte care pe mine m-a lăsat cam… fraier – se schimonosi Tortoc.
Mi-am amintit ultima replică a Ciuprinei. Fraierabie, ai? Las’ că o să vadă ea–
–Văd că te cam plictiseşti, Herr Furabie. Cred şi eu; Ciuprina în sus, Ciuprina în jos–
–Chestia e – m-am încruntat eu – că eu am avut foarte puţin contact direct cu ea. Aproape tot ce ştiu referitor la persoana ei ştiu din surse terţe.
–Tocmai din acest motiv vreau să-ţi faci o părere obiectivă despre Ciuprina. Şi nu pot decât să te rog să mă crezi pe cuvânt pe mine. Dintre toate sursele, eu sunt probabil cea mai bine informată.
–Bun, bun – i-am făcut semn cu mâna în aer să se oprească. Atunci zi-mi direct. Părerea ta sinceră despre Ciuprina este că–
–E o mare şmecheră – îşi muşcă Tortoc obrazul pe interior, teribil de crispat, dar alcătuind şi o imagine amuzantă în acelaşi timp.
–Şi impresia asta provine de la faptul că?
–A reuşit să mă păcălească în multiple situaţii, inclusiv în cea curentă.
–Explicitează-te.
–Sehr gut. Începând cu începutul–
Tortoc îşi luă un scaun, scotoci după o cutie de Tic-Tac (fără să-mi mai ofere) şi se instală comod.
–Acum vreo nouă ani, în plină studenţie – relată el, rozând drajeul mentolat – am avut oarecare probleme financiare. Termenul nu este –dacă stau să-l analizez bine– tocmai adecvat; dar sunt sigur că ştii la ce mă refer; să ajungi la sărăcie deplină tu, student gură-cască. O duceam extrem de prost cu banii şi abia aşteptam să-mi sară cineva în ajutor, cineva care să mă scoată şi pe mine din groapă, oferindu-mi un mic împrumut. Cred că m-aş fi dus să spăl şi podele la restaurant pentru asta. Nenorocul meu a fost însă ca acel contribuitor la bunăstarea mea să se manifeste în persoana Ciuprinei.
Linişte deplină; Tortoc mai luă un Tic-Tac; cred că era tic nervos.
–Pe Ciuprina o cunoşteam vag. Nu prea avusesem multe de a face cu ea. Era genul de fiinţă ştiută de toată lumea şi care ştie pe toată lumea; probabil că i-a fost exagerat de uşor să strângă informaţii despre mine şi situaţia mea. Ei bine; într-o zi stăteam pe o bancă, ronţăind ultima jumătate de gogoaşă pe care mi-o păstrasem pentru ziua aia –poţi să râzi, dar aşa e– când s-a ivit Ciuprina lângă mine cu o propunere.
–Propunere? am mormăit. Începe să devină interesant.
–Da şi nu prea. Ciuprina, după cum am mai spus, era o mare şmecheră. S-a apucat să-mi turuie o poveste despre nu ştiu ce pachet primit de acasă. Pe atunci era un fel de glumă privată să speculezi cam de ce naţionalitate e Ciuprina. Colegele ei de cameră relatau că îi veneau colete din toate colţurile lumii, cel puţin o dată la două săptămâni –încă de pe atunci era implicată în afacei drept intermediar. Cred că s-a autoeducat în spirit antreprenor. În orice caz; Ciuprina mi-a spus că nu se poate duce după pachet, că „Vai, Tortoc, mi-e aşa ruşine, are înăuntru ceva, nu e pentru mine, e pentru un coleg, doar că e trecut pe numele Universităţii, aşa încât crezi că ai putea să-l iei tu pe numele tău, să nu suspecteze profii nimic?” şi mi-a promis că-mi va împrumuta ceva euro dacă îi fac favoarea. M-am executat admirabil.
–Şiiiii? am întrebat eu, mustind de curiozitate.
–Trebuia să mă întâlnesc cu Ciuprina la vreun kilometru de poştă. Pe la jumătatea drumului, m-a izbit o oarecare dorinţă vă văd ce e înăuntrul pachetului, de a venit pe o cale aşa suspectă. Ştii cum, pe un colet, scrie de obicei „cărţi” sau „obiecte vestimentare” sau „obiecte casnice”? Pe cel pe care îl luasem eu scria clasicul „strict confidenţial”. Nu ştiam ce e cu categoria asta, aşa că m-am aşezat comod pe o bancă şi am început să desfac ambalajul. N-aveam decât să-i spun Ciuprinei „Entschuldigen Sie, cei de la poştă au vrut să facă o verificare”.
–Şi şi? am întrebat a doua oară, cu interesul stârnit. Ce era înăuntru, până la urmă?
–Chiloţi.
–Chiloţi? Ah – am făcut dezamăgit.
–Chiloţii erau numai de ochii lumii. Dedesubtul lor se afla adevărata afacere.
–Ce anume?
–Cum încă există pericolul Ciuprinei planând deasupra mea la vreo câţiva zeci de kilometri şi nu am rupt definitiv legătura cu ea, nu-ţi pot spune asta, Herr Furabie. Las la latitudinea ta să alegi, doar sunt atâtea variante: droguri, arme, blănuri, aur–
–Bine bine – am zis, văzând că Tortoc chiar n-are de gând să-mi dezvăluie ceva concret despre conţinut – continuă.
–Also. Mă uitam fascinat la ce găsisem înăuntru, întorcându-l pe toate părţile, când a apărut Ciuprina lângă mine.
–Aşa subit? m-am încruntat.
–Nu chiar, Herr Furabie. Vezi tu, Ciuprina îmi anticipase mişcările aşa că mă urmărise. Şi decursese totul conform planului ei. Când am văzut-o, am rămas – Tortoc făcu o faţă care în mod normal mi-ar fi provocat râsul, nu însă şi în dispoziţia asta – exact aşa. Mă pregăteam să-mi găsesc scuze; Ciuprina însă mi-a luat-o înainte.
„Sehr unbehutsam, Herr Tortoc. Acum amprentele tale sunt peste tot. Ai feştelit-o în stil mare. Am de gând să anunţ poliţia de activităţile tale ilegale.”
„Nu am absolut nicio legătură cu pachetul ăsta, mai puţin că l-am luat de la poştă” – ţin minte că i-am zis.
„Ja, aber l-ai luat pe numele tău. Nici măcat nu ai pomenit de mine nimic. Eu sunt imună.”
„Era adresat universităţii via Ciuprina Felion.”
„Care nu este altceva decât un pseudonim. C.F. nu există. Nu-ţi dai seama cât de ridicol sună?”
Aici Tortoc luă o pauză să bea un pahar de apă.
–Ca să scurtez lucrurile, Herr F. Ciuprina a reuşit să mă păcălească exact cum a spus, în stil mare. M-a făcut să semnez un documente prin care ea chipurile nu avea de gând să mă toarne poliţiei pentru ilegalităţile ei. Sigur că, imediat după, mi-am dat seama că fusesem fraierit. Dar era prea târziu. Documentul semnat nu era altceva decât un act de parteneriat între mine şi ea pentru firma Felion, la suprafaţă producătoare de chiloţi şi în ascuns acţionând drept intermediar în transporturi ilicite. Desigur, m-am trezit şi am vrut să o dau în judecată pe Ciuprina; dar, cum nu aveam experienţă juridică, şi nici pe cineva avizat pe care să-mi permit să-l consult, am crezut că, în momentul ăla, să o incriminez pe ea ai fi însemnat, automat, să mă dau la fund şi pe mine.
–Nasoală treabă – am ridicat eu din umeri, constatând cu o oarecare oftare internă că, la urma urmei, şi Tortoc era om.
–Ja. Trist, dar adevărat – se complăcu el în acelaşi gest. În primii ani Ciuprina m-a supravegheat îndeaproape şi a profitat de mine cât a putut de mult. Cu timpul însă, supravegherea a început să se subţieze, până când a sistat cu totul. Asta s-a întâmplat acum vreo doi ani, când Ciuprina a venit să lucreze aici –cât ar fi câştigat ea din afacerile ei dubioase, dar niciodată nu ar fi refuzat un post sigur şi stabil.
–Văd că e din ce în ce mai abilă Ciuprina asta.
–Ooo, aber nici n-ai idee. Eu am fost făcut ambasador acum o jumătate de an –nici nu-ţi închipui ce şoc am avut când prima persoană care m-a întâmpinat a fost Ciuprina. Cum, de unde şi spre ce scop aflase ea de numirea mea, ich habe keine Idee; dar i s-a potrivit perfect calculelor. Vezi, eu am o carieră politică respectabilă acum; să se afle câte ceva din trecutul meu nu tocmai respectabil –asta n-o puteam risca. Şi şi Ciuprina realiza asta –şi a ştiut să profite la maximum. Iarăşi ajunsesem lacheul ei. Chestia asta nu-mi plăcea, aşa că a fost rândul meu să propun un târg.
–Ce fel de târg? am chestionat suspicios.
–Uzualul „ia ce vrei şi lasă-mă în pace”. Ciuprinei i-a plăcut la nebunie.
–Îmi închipui.
–Aşa că a venit, a văzut –şi a aranjat să se facă secretara mea, să mă poată ţine permanent sub pantoful ei, în perioada critică. A mers atât de departe încât să creeze iluzia că ai fi plecat în Deutschland. Capitala e mare, erau şanse slabe să fie reperată de cineva cunoscut într-o zonă complet opusă.
Vasăzică avusesem dreptate cu intrarul în anonimat.
–Herr Furabie, ştii care e rolul unui ambasador?
–Să reprezinte interesele ţării de origine în ţara în care se află? m-am încruntat mustăcind şi cu impresia că Tortoc tocmai îşi autoacorda ceva importanţă în plus.
–Echt richtig. Într-o ambasadă se poartă relaţii diplomatice. Prin urmare, este un loc de tranziţie, de întâlnire a unor oameni cât mai variaţi –exact ce îi trebuia Ciuprinei. Nimeni nu ar fi găsit nimic suspect în conversaţia ei cu un oarecare domn B, expulzat din propriul stat aici pe motive ce ţin de afara legii. Trebuia numai aranjat un context potrivit.
–Proba de limbă germană! am exclamat, cuprins de extazul revelaţiei.
–Întocmai. Ciuprina s-a înscris pe listă şi la fel s-a înscris şi reprezentantul ilustrului domn B. A apărut însă… neconcordanţa.
–Între ce şi ce, Herr Tortoc?
–Vezi tu, Herr Furabie. Concurenţii la proba de limbă sunt parteneriaţi la oral în funcţie de data înscrierii. Ciuprina însă, într-un exces de zel în noua ei ipostază de secretară (în care se distra teribil, strigându-mă „Herr Boss!” din oră în oră) a rearanjat sistemele de ordonare din calculator fără să-şi dea seama că asta va afecta şi lista curentă. Acum, principalul criteriu de sortare era numele. Urma adresa. Apoi data de naştere.
Tortoc îşi suci puţin gâtul a lehamite; se auziră oase pârâind.
–Te-ai încadrat în toate criteriile imediat după Ciuprina, Herr Furabie. Asemenea coincidenţă mai rar. Ciuprina însăşi a fost încurcată de asta –cum nu îl ştia pe trimisul lui B, (şi nici el nu o ştia pe ea), te-a luat pe tine drept el şi a intrat în vorbă imediat. Faptul că eraţi vecini a grăbit procesul.
–Chiar că –mi-am amintit eu de vorbăria din urmă cu câteva zile. Şi? Mai departe?
–Ciuprina aranjase să-l confirme pe trimis spunându-i o parolă şi observându-i reacţia. Abia atunci a realizat că era ceva în neregulă cu tine. Nu trecuseşi direct la afaceri; erai un impostor. Cu toate astea, erai inofensiv –atâta timp cât nu se întâmpla se menţionezi parola involuntar trimisului, în perioada în care era aici. Trebuia neapărat să-ţi verificăm memoria şi să te ţinem departe de el.
–Bine, bine – am sărit – dar care naiba era codul secret?
–Îl ştii foarte bine, Herr Furabie. Ai reuşit să mi-l redai la perfecţie.
Driiing! Natürlich… Hottentottenbrânza.
Mi-a scăpat un al doilea rând de înjurături, pe care Tortoc îl ascultă respectuos.
–Adică pentru asta! Pentru asta!
–Exactă – mă tăie Tortoc. Nu puteam risca nicidecum ca parola să fie ştiută de cineva din exterior zilele ăstea. Trebuia să te ţinem ocupat şi să te facem să ne-o spui nouă fără să-ţi dai seama ce e de fapt, pentru toată siguranţa, cât timp se clarifica neînţelegerea. Ciuprina a considerat ideea cu crima amuzantă, nimeni n-a crezut că o să mergi tu aşa departe–
–Stai puţin. Stai aşa puţin! Înţeleg necesitatea aflării dacă eu ştiam parola sau nu –chiar dacă nu aprob metodele– dar odată informaţi asupra chestiei ăsteia, mai exact ce aveaţi de gând să faceţi cu mine? am ţâşnit eu de pe scaun, mai-mai să-l apuc pe Tortoc de guler.
Herr Botschafter nici nu se clinti de pe loc.
–Primul pas era schimbarea parolei. Dacă asta nu se putea face la timp–
Şi Tortoc ridică din umeri.
–Ştiu şi eu ce-ar fi trăznit-o pe Ciuprina? Probabil că s-ar fi asigurat că tu nu o să poţi să mai spui şi altcuiva codul. Cum ar fi făcut asta –iarăşi nu ştiu şi nu intră în sfera mea de preocupări. Bine că s-a rezolvat afacerea până la urmă şi am scăpat de nebună! Încă o zi cu ea ca secretară şi cred că adoptam soarta lemingilor ăstora de pe perete.
–Alles gute, Herr Tortic – m-am îndreptat eu brusc spre uşă, din ce în ce mai nemulţumit de felul în care lumea îşi bătuse joc de mine.
–Alles gute – mă salută şi el prompt, cu mâinile în buzunar.
Dragonul de hârtie iar rânjea a ironie.

*

În mod normal, aş fi contemplat morbid ideea eliminării mele de către o fiinţă fusiformă ca Ciuprina, tocmai pentru că ştiam prea multe. Aveam însă altceva mai important de făcut; conspiraţia împotriva mea cuprinsese mai mult de două persoane. Era cazul să-l analizez pe ultimul creier.
Am aşteptat să se facă cinci. Canicula era în toi; era groaznic să resimt în exteriorul meu o temperatură mai mare decât în interior. Mă mai calmasem însă; aşa încât, la cinci şi şaptesprezece minute fix, când am sunat la uşa apartamentului lui Jen, aveam muşchii feţei în perfect control.
–S-a întâmplat ceva, Furabie? Cum se face că mă vizitezi? mă chestionă ea nedumerită.
Era încă în hainele de la serviciu – minus pantofii aruncaţi aleator în mijlocul holului. Ameninţarea veşnicilor pantofi cu toc cui, pe care îi simţisem de atâtea ori călcându-mă când spuneam tâmpenii–
Jen mă conduse în sufragerie – singura cameră spre care nu bătea soarele momentan.
–Stai două minute, să-ţi aduc un frappe – zise ea şi se execută vioi.
Mă sprijinisem gânditor cu bărbia pe mână şi cu braţul pe genunchi; direcţia vizuală îmi era îndreptată spre paharul cu umbreluţă, privirea nu-mi era însă focalizată pe nimic. Şi totuşi, nu am putut să nu spun, pe un ton pierit de recunoştinţă:
–Mersi, Jen. Ce-ai ţinut tu minte că-mi place frappeul.
Ajunsesem la partea cea mai grea…
–Da’ ce-i cu tine, Furabie? Arăţi de parcă ai avea o bombă de neoprit în gât, gata să explodeze din clipă în clipă. Faţa mai sus, hai, şi ia un rânjet din ăla stupid când vorbeşti cu mine, că doar ai în faţă însăşi Inteligenţa!
–Dacă aşa arată inteligenţa pură, înseamnă că am supraestimat conceptul ei întreaga mea viaţă – am comentat cu sarcasm.
–E însăşi o formă de inteligenţă să nu le arăţi celor mai blegi decât tine întregul tău potenţial intelectual – veni răspunsul instant.
–Asta se poate aplica şi de la mine la tine, nu doar invers. Dar mă rog. Decât inteligenţa, mai bine aş avea în faţa mea intuiţia.
–De ce? făcu Jen ochii mari. Nu mi se pare rentabil.
–Rentabil, nerentabil, ce mai contează? Jen – m-am aplecat puţin spre ea, având încă frappeul în mână – aş vrea să-mi poţi intui starea de spirit cu mai mare acurateţe.
–Nu pari diferit de obicei. Şi oricum, ce sunt eu, pisicolog? Urania? Cum oi fi vrând să-mi dau seama? se încruntă ea, evident preocupată totuşi de problemă.
Am început să bat uşor cu degetul în pahar.
–Sunt foarte supărat pe tine, Jen. Dezamăgit chiar – am trecut eu simplu şi direct la subiect.
Necesita în mod normal un efort supraomenesc să o aduc pe Jen într-o stare serioasă; de data asta însă reuşisem. Luând umbreluţa din pahar, am îndreptat-o ca pe o armă fix spre faţa ei, trecând în instanţa acuzării.
–Te-ai înţeles cu Tortoc şi cu Ciuprina în tot timpul ăsta să vă bateţi joc de mine. Ai fost pionul lor de încredere. Le-ai furnizat tot ce aveau nevoie să ştie despre mine… nici nu mă mir că nu erai gata să cooperezi în rezolvarea a ceea ce eu credeam că e o crimă. Doar erai conştientă că e o risipă de timp, nu? Ia spune-mi, Jen, a fost amuzant să râzi cu ăia doi pe la spatele meu? Te-ai distrat? După atîţia ani de când ne ştim, te-ai gândit că ar fi haios să-mi tragi o ţeapă? Ai?
–Stai aşa puţin, Furabie, nu mai fi aşa melodramatic, vorbeşti de parcă cine ştie ce secrete milenare ai fi avut – îmi smulse ea umbreluţa. Să o luăm treptat.
–Dă-i drumul – m-am încruntat nemulţumit.
–Aşa. Păi în primul rând, sunt de acord cu tine la partea cu dezvăluitul, ceea ce nu a fost prea frumos din partea mea, recunosc. Dar nicio secundă nu m-am amuzat pe seama ta. Dacă ţii minte, am şi încercat să te fac să-ţi dai seama de caracterul fals al situaţiei.
–Când şi cum, Fraulein Jen?
–Cu poliţia, nu mai ştii? Ţi-am şi atras atenţia asupra legitimaţiilor. Şi ţi l-am şi menţionat pe văru-meo poliţistul.
–Ah! El m-a vizitat, atunci?
–El şi cu un coleg, da. Puşi la cale de Tortoc.
–Şi plătiţi de el, nu… – am oftat.
Jen se uită la mine spăşită; cât îşi susţinea ea inocenţa, şi tot i se putea observa o oarecare vină interioară.
–Ştii – am mai luat o gură de frappe – am ajuns la concluzia că totul nu a fost decât o schemă elaborată împotriva mea, un impostor involuntar. O înţeleg pe Ciuprina, de ce avea nevoia să o pună în aplicaţie. Îl înţeleg pe Tortoc, de ce voia să scape de Ciuprina. Dar nu te înţeleg pe tine, Jen. Tu ce ai obţinut din toată treaba asta? Nu te văd un om ahtiat după bani. Aşa că trebuie să fie altceva! Dar ce naiba, că nu îmi dau seama…
Jen se ridică deodată din fotoliul în care stătuse până atunci şi începu să se plimbe prin sufragerie, jucându-se cu mâna dreaptă cu o brichetă care – am putut observa cu acurateţe – era eminamente stricată.
O urmăream relativ curios şi înciudat; rareori Jen mi se dezvăluise în ipostaza de om cu slăbiciuni.
–Aş vrea, Furabie, ştii, să nu trebuiască să-ţi răspund la întrebare, fiindcă o să fii şi mai dezamăgit –de mine, de tot– sparse ea a frustrare bricheta între degete.
–Insist să ştiu, şi insistenţa mea e mai mare ca dorinţa ta – m-am menţinut băţos pe poziţie.
–Dacă zici tu – spuse ea şi, fără ca ei să o fi invitat, se aşeză alături, cu spatele în direcţia mea, aşa că nu-i puteam citi expresiile şi cu atât mai puţin interpreta.
I-am acceptat însă dreptul la privaţiune.
–Întâi de toate, să ştii că am încredere în tine, Furabie. Te ştiu de mult timp şi ştiu ce poţi. Uneori însă în viaţă nu contează abilităţile, ci influenţele. Când ţi-am zis de post, eram absolut sigură că o să-l obţii, dacă e să te evalueze cineva în mod corect. De curând am aflat însă că jobul e căutat şi de cineva cu –mmm– rude mai bogate social. Şi –nu mi-o lua în nume de rău– dar Ciuprina era o persoană extrem de cunoscută în companie, mai ales datorită relaţiei ei cu Miss Boss. Când s-a oferit să intervină cu o vorbă pe la mai mari pentru tine, să iei postul în schimbul unei favori din partea mea– mi s-a părut că o şansă ca asta nici că o să mai fie. Şi ea, şi Tortoc sunt oameni influenţi. Dacă s-ar fi rezolvat prin ei totul–
–Am înţeles, am înţeles, gata.
M-am ridicat – aşa cum prezisese Jen – şi mai dezamăgit, mai bătrân şi mai resemnat.
–M-ai făcut să pierd atâta timp pentru un post pe care nu-l puteam obţine. O lună, o lună în care puteam face atâtea altele!
–Dar îl poţi obţine, Furabie, îl poţi, zău!
Deja eram la uşă, grăbindu-mă să descui, însă cu o Jen care îmi bara calea.
–Dacă cineva a fost făcut pentru postul ăla, atunci tu eşti acel cineva, Furabie. O să îl capeţi, îţi garantez eu, te ştiu că poţi!
–Mulţumesc pentru încredere, Jen. După atâţia ani de amiciţie, o apreciez nespus.
Jen se uită descumpănită la mine; pentru o secundă mi-am imaginat că o să recurgă la metoda feminină clasică – plânsul – să mă convingă de bunele ei intenţii, aşa că m-am ferit de ea involuntar. Jen însă se dădu la o parte din calea mea, să-mi permită să ies, şi-mi zise doar atât:
–Mi-am dorit doar din tot sufletul să fim din nou colegi, cum am fost pe vremuri.
Am asigurat-o că vom fi, după care într-adevăr am scăpat.

*

Am găsit-o pe Ritsu pe spate în pat, tolănită cu cartea pe burtă şi nu invers. Cum nu mai aveam răbdare să mai am de-a face şi cu ea acum, după tot sentimentalismul lui Jen, i-am întins nepoată-mii portofelul şi i-am făcut un semn de expediere.
–Fugi şi tu prin oraş pe undeva şi plimbă-te, că gata, m-am convins că ţi-ai învăţat destul.
Ritsu avu o expresie de parcă se îndoia de deplina funcţionabilitate a creierului meu; dar, fiind din fire mult prea preocupată să-şi urmărească propriul interes, nu numai că nu comentă, ci îmi şi zâmbi fermecător şi se tiră.

Eram obosit, sictirit şi lehamitos. Adoptând metoda ingenioasă a nepoată-mii, mă întinsesem şi eu pe spate, cu cartea deasupra; era un volum din Pagini Arămii. Căutasem prin el oferte de angajare, dar nimic nu-mi suna atractiv momentan; până şi fostul meu post de ajutor de bucătar păruse mai consistent decât ăstea. Plus că, probabil, toate anunţurile erau învechite; iarăşi rămăsesem în urmă faţă de restul lumii; aveam nevoie de internet. Îmi venea, din nou, să îmi promit că voi rezolva asta cu primul salariu; dar deja primul salariu se redusese la o entitate utopică, o noţiune abstractă şi fericită în timp, spaţiu şi valoare. Eram obosit, fleaşcă…
La un moment dat, sună cineva la uşă.
M-am ridicat greoi, cu sentimentul straniu de deja vecu. În atmosfera creată de creierul meu acum, persoana de dincolo nu putea asuma decât o singură identitate: Tortoc. Ştiam că e el fără măcar să-l fi recunoscut după paşi, după felul în care sunase sau după faptul că venise să apeleze la mine; pur şi simplu eram conştient de prezenţa lui de dincolo de apartament.
Şi, într-adevăr, intuiţia mea îşi dovedi precizia: vizitatorul era Tortoc. Un Tortoc schimbat însă.
Din câte mi se pare mie, în viaţă e atât de la îndemână să distrugi ceva încât, dacă nu te învaţă societatea să nu o faci, atunci sigur găseşte conştinţa o metodă să ţi-o spună. Prima ta reacţie ca om în faţa a ceva distrus complet este să simţi nevoia să te fereşti de lucrul ăla, cum te-ai feri de ceva complet necunoscut. Este răspunsul logic la o cauză concretă.
Aşadar – n-am putut decât să mă dau un pas înapoi recunoscându-l pe Tortoc în ipostaza de om distrus.
Ce anume mă făcea să aplic ideea distrugerii asupra lui? Dacă stăteam să-l analizez, întreaga lui alură – de la umerii căzuţi, faţa blegită, pumnii strânşi – evidenţia asta. Şi totuşi, puteam să văd şi dincolo; nu suprafaţa lui Tortoc era distrusă, ci nucleul lui – psihicul lui.
Dar de ce…
–Ciuprina a murit – îmi murmură el simplu.
Mi-a trebuit toată capacitatea de autostăpânire să realizez că, de data asta, era implicat adevărul.

*

Pentru mine, afirmaţia picase drept un şoc; pentru Tortoc, era durere. Nu mi-am pierdut firea fără să acţionez; din contră, l-am tras pe Tortoc înăuntru – era nevoie de forţă pentru asta, îmi închipuisem; însă Tortoc se dovedise teribil de moale şi maleabil – şi l-am făcut să stea jos.
–Zi-mi cum s-a-ntâmplat – l-am îndemnat autoritar.
Cu cât dădea drumul la poveste mai repede, cu atât scăpa de povară mai repede.
Îngropându-şi faţa în mâini, Tortoc Ama, ilustru reprezentat al neamului ama, ambasadorul Germaniei aici – acum redus la un simplu om resimţind pierderea cuiva important din viaţa lui – zise incoerent:
–Aeroport… greva funcţionarilor publici… învălmăşeală – prea multă învălmăşeală – a degenerat în ameninţări şi violenţe faţă de autorităţi şi faţă de pasageri… a fost singura victimă.
Tortoc îşi lăsă capul pe spate, privind înspre tavan cu gura semideschisă; brusc însă îşi reveni la normal – o normalitate aparentă numai – şi sări la mine, de parcă eu aş fi fost vinovat:
–A fost singura victimă, verstehst du mich? Singura victimă!
L-am lăsat să mă şi apuce de haine, din moment ce asta părea să-i uşureze suferinţa; el însă, buimac de lipsa mea de reacţie, luă o expresie de parcă regreta că îşi vărsase sentimentele pe mine; şi reveni la starea letargică dinainte, cu holbatul la lustră.
Era de datoria mea să-l bat înţelegător pe spate şi am făcut-o; era natural ca şi eu ca om să mă contopesc cu durerea lui.
–Îţi era chiar amică bună, nu? Cu toate că te plângeai mereu de ea cum te-ai plâns azi-dimineaţă. Dar asta era în aparenţă, nu? Doar se vede că ţineai la ea!
Mi-am închipuit numai cum ar fi fost dacă Jen s-ar fi dus, mai ales după discuţia de mai devreme; trebuia neapărat să o sun să îi spun că o iert.
–Ciuprina nu îmi era amică.
Vocea lui Tortoc, venind din capul dat pe spate, suna straniu de artificială.
–Nu?… Eu aşa am presupus.
–Nu. O iubeam.
Vasăzică Ritsu avusese dreptate încă de la început.
–… sau cel puţin asta am crezut mult timp. Dar cred că o iubeam numai în sensul că mereu simţeam nevoia să o înving, dar niciodată nu putusem. Acum am ratat şansa definitiv.
Stranie relaţie.
–Ce-o să se întâmple cu tine acum? am întrebat.
–Adică?
–Din moment ce Ciuprina nu mai e, afacerile ei or să iasă la suprafaţă. Asta te implică şi pe tine direct.
Distrugerea încă persistentă pe chipul lui Tortoc mă făcu să înţeleg că asta nu mai avea importanţă.
–Voi fi dat afară din politică, nu ştiu. Probabil că voi avea şi o grămadă de probleme legele. În fine.
Tortoc se ridică să plece.
–Hei. Poţi conta pe mine dacă e ceva – i-am zis, realizând că nici el nu era, totuşi, o persoană aşa rea.
–Danke, mein Freund.
Am dat noroc cu el şi l-am privind dispărând în întunecimea de pe scara blocului…

*

–Furaaabie! Fu-raaa-bi-eeeee!
Jen alergă agitată spre mine, aparent înfrigurată de vântul prematur de început de septembrie.
–Cum a fost? Ce ţi-au zis? Ai jobul?
Mi-am luat un aer tipic mie, identic cu cel rezultat din scrierea caracterelor două puncte şi mai mare în această succesiune.
–Cum adică l-am luat? Of course că l-am luat! Bate palma, colega!
Mi-am întins, într-adevăr, palma spre ea; însă o rafală bruscă îi acoperi lui Jen întreaga faţă cu părul creţ şi plin de volum; aşa că, deraiată, palma ei mă nimeri fix pe piept.
–Ţi-am zis eu că poţi, colegu’! îşi eliberă ea chipul, râzând.
Am început să ne plimbăm braţ la braţ, ambii extra mulţumiţi.
–Nu e ca şi acum nu am avut ajutor – am proclamat eu, teatral şi gesticulând cu mâna liberă.
–Aşa-i că acu’ te bucuri că am avut ideea să intervin? îşi aranjă Jen geanta pe umăr, cu pompoşenie şi alint. Fără mine ce te făceai!
–Fără tine? Ce, de parcă datorită ţie am eu servici acu’?
–Dar datorită cui dacă nu mie, creier unineuronal?
–Nu ţi-am zis? Când am fost la interviu acum câteva zile, era şi Missa Bossa în comisie şi mi-a făcut cu ochiul. Cred că i-am căzut cu tronc. Mi-am dat atunci seama că sigur o să –aaau!
Durere acută în piciorul drept!
–Fi-le-ar naţia de pantofi cu toc! nu m-am putut abţine. Dacă nu o să ţi-i iau şi o să ţi-i arunc cât colo!
–Şi să mă laşi desculţă în mijlocul drumului?!
–Păi ce, nu meriţi?
Jen îşi petrecu următoarele zece minute evidenţiind cum partea cu desculţul era necesară unuia ca mine – „Plin de defecte şi de silă de roşii şi total nerecunoscător!” – şi nicidecum unei persoane distinse de teapa ei.
O auzeam, dar deja nu prea o mai ascultam. Eram mult prea împăcat cu lumea ca să mai caut vreun punct de ceartă. Ultima lună decursese magnific şi sublim; Ritsu luase examenul cu brio, eu obţinusem postul, iar toată treaba cu Ciuprina se încheiase. Tortoc plecase imediat în Germania; la un moment dat primisem şi o scrisoare de la el, prin care ne anunţa că, odată ajuns dincolo, fusese condamnat la jumătate de an de muncă în folosul comunităţii. Aparent trebuia să planteze şi să aibă grijă de legume pline de hormoni şi modificate genetic, în sere veşnic verzi. Viel Glück, Herr Tortoc. Toi toi toi!
–Şi cu ce îmi faci cinste pâna la urmă din primul tău salariu? se aplecă Jen periculos de aproape în direcţia mea.
–Cu nimic, Jenny. Primul meu salariu se duce pe taxele universitare ale nepoată-mii, hai sictir.
–Pfuu, ce matur şi părintesc – pufni ea, oarecum admirativ.
Iar se punea vântul ăsta, brr…
–Apropos – m-am oprit eu brusc, oprind-o şi pe Jen odată cu mine. Ştii ce scrie în contractul meu?
–Randif ama Furabie, doctorat în blegologie? veni sugestia.
–Nein, nein. Scrie…
Şi i-am zis la ureche datele secrete.
–Asta înseamnă că o să fiu şeful departamentului şi, automat, şeful tău.
Urmară trei secunde de tăcere. Apoi Jen izbunci, cât o ţineau plămânii – şi speriind un stol de porumbei leneşi care-şi luară zborul – exact cu expresia învăţată de la Ciuprina:
–Fraieraaaaaaabie ce eşti!
Şi-n fond, ce era rău în asta?

=SFÂRŞIT=

 

***

Una dintre poveştile mai lungi din seria Furabie Creier de Vrabie, scrisă în urmă cu câţiva ani, după ce m-am dus la Bucureşti să susţin examenul de Cambridge CAE şi am constatat că nu îl recunoşteam pe colegul din dreapta mea (care era cu mine în liceu, la clasa paralelă, şi părea să mă ştie). 😀

Multe dintre denumirile personajelor sunt un soi de private jokes. Numele de Ciuprina se pare că există, totuşi, oricât de incredibil ar părea.

Deşi e ultima dintre cele 4 poveşti lungi din serie scrise (celelalte fiind MiroSeny, Senynătate şi Cotitura – pe care încă nu le-am postat pe blog), cronologic are loc prima.

La sfărşitul fiecăreia dintre poveştile lungi aveam obiceiul să scriu şi una scurtă extra. Extra de la Fraierabie este Fureclerul.

P.S. Germana probabil că e mare parte incorectă sau sună nefiresc. Din păcate, nimeni as în germană nu mi-a citit povestea până acum.

P.P.S. Leck mich im Arsch, de Mozart 😀

 

Comments

comments