Frankenpumpkin [Proză scurtă]

Era miezul unei nopţi cu lună plină şi eu ieşisem să culeg un dovleac, când m-am împiedicat de un cap de om ascuns prin vrej. Un cap de om mult mai mare decât normal, cam cât un pepene. Un cap de om, care părea că moţăie.
Am urlat din străfundul plămânilor şi am fugit în casă.
–Iaaaviii! Iaaaviii! Vino repede!
Iavi stătea tolănit în pijamale în faţa televizorului, bând bere şi regurgitând acelaşi documentar despre supravieţuirea în condiţii extreme din Alaska (bătăi cu urşi şi elani şi popândăi). L-am apucat de mâneci şi l-am târât cu disperare în grădină.
–U-u-u-uite! i-am gesticulat în toate părţile, nemaireuşind să mai articulez ceva mai inteligent.
Lui Iavi îi luă vreo câteva secunde să înregistreze chestia printre ierburi… dar şi când o făcu:
–Sfânt rahat de oaie măsliniu! Tu vezi că a crescut din vrej? Are un rest de floare fix în creştet!
–Vrei să spui că-i viu?!

M-am tras înapoi cu un pas… apoi m-am pus fix în spatele larg al lui Iavi, ascunzându-mă cu totul.
–Să te atace pe tine dacă e viu! am urlat a teroare. Din mine abia mănâncă trei zile. Din tine s-ar sătura şi o săptămână!
–Ei, fâs! Ba să te mănânce pe tine, că eu am carnea mai aţoasă!
Şi Iavi mai înaintă un pas… l-am tras înapoi cu toată forţa de care eram în stare.
–NUUU te duce mai aproape! Cine ştie ce poate să-ţi facă?!
–E un cap de om, Jinzo! Un cap de om! Fără corp! Ce mama naiba face un simplu cap de om, scuipă cu acid?!
–E un cap de om crescut dintr-un vrej peste noapte! Un Frankendovleac! Cu o floare galbenă în creştet. Şi orice cap de om are şi un creier de om înăuntru!
–Şi ce vrei, să-i facem un test de IQ?! Ce te crizezi aşa, ţi se pare că e aşa neobişnuit? Şi tu ai trei mii de ani, şi eu m-am modificat genetic să nu îmbătrânesc, şi copilul nostru se crede narval! De ce te mai miră un dovleac?
Am tăcut, temporar convinsă. Tot ce spusese Iavi era adevărat. Şi în fond, de ce îmi venea să fac pe mine de frică doar din cauza dovleacului uman de la noi din curte? Doar pentru că nu mai văzusem în viaţa mea nimic aşa scârbos? Atâta timp cât îl asociam cu necunoscutul, da, era cât se poate de înspăimântător. Dacă ajungeam să îl cunosc îndeajuns încât să mă asigur că e inofensiv, totuşi…
–Dar nu vreau să-l cunosc! am pufnit în plâns, nemaisuportând. E.un.cap de om! Fără corp omenesc! Singurele capete individuale pe care le-am mai văzut au fost detaşate de restul de ghilotina franceză! Şi încă mai clipeau! Şi nici pe ele n-am vrut să le cunosc! Doar nu m-am dus la ele să le spun „Salut, capetelor, ţineţi-vă tari în aceasă minunată zi!”
–Ssst, calmează-te! mă apucă Iavi de umeri, coborându-şi privirea la nivelul privirii mele, vreo jumate de metru mai jos. Nici măcar nu ştim exact ce e de capul lui! Mă duc să iau o lanternă, să-l putem vedea mai clar! Stai aici!
–Adică mă laşi singură cu el?!
Fusesem eu în multe situaţii bizare şi periculoase de-a lungul a celor trei milenii de existenţă a mea. Odată, spre exemplu, cineva mă uitase pe o stâncă plină cu mufloni hormonali şi agresivi în perioada de împerechere; iar altădată trebuise să culeg mostre de balegă de zimbru într-un ger cumplit, cu bivolii de câteva sute de kile privindu-mă foarte suspicioşi. Şi cu toate astea, chiar nu voiam să adaug statul într-o noapte poetică de vară, cu miros de floarea-soarelui şi cârâit de greieri, alături de un encefal uman de aparentă provenienţă vegetală…
Am fugit într-un suflet să aduc eu lanterna, până să se trezească Iavi.
Când m-am întors, el era cu grebla în mână, ţinând capătul zimţat în sus şi întinzând coada către Frankendovleac. Lumina lunii pline i se revărsa aproape ireal în pijamaua albă cu romburi…
–Luminează, să-i vedem mutra!
Şi împunse căpăţâna în obraz şi pe după ureche.
Şi, ca un cap de om normal, şi căpăţâna strânse din ochi, strâmbă din nas şi se trezi.
Apoi îşi întoarse privirea spre noi:
–Hai salut, mes amis! – ne întâmpină el, pe cel mai cuceritor ton posibil.
Am scos un scâncet de neputinţă; Iavi suspină.
În general, mă pricep să analizez oamenii după chip. În situaţia asta însă, trebuia să analizez un chip după chip. Şi zău că nu-mi venea uşor.
Dovleacul nostru părea despris dintr-un film mafiot cu mult jazz pe fundal. El ar fi jucat rolul anti-eroului care face tot ce vrea, cu un rânjet batjocoritor şi un aer superior, iar în final tot scapă. Dacă ar fi avut şi un trup ataşat de el, atunci sigur că ar fi purtat frac şi papion. Deocamdată însă, trebuia să mă mulţumesc cu o floare galbenă care îi atârna pe sub bărbie. În rest, imaginea farsorului cu stil era completă.
–Ce staţi aşa, cu capul în nori? ne arătă farsorul dinţii cu ironie. Nu am de gând să vă muşc… altul e scopul meu în noaptea asta aici…
–Adică ai apărut cu un scop?
Întrebase Iavi; eu eram încă prea tâmpă de la şoc.
–Dar of course; câţi de teapa mea aţi mai întâlnit până acum? Vi se pare că mă conceptualizez în timp şi spaţiu aşa, din senin?
–Deci chiar eşti aici deliberat? am zis eu fonfănind şi făcându-mi vânt cu mâna în disperare. Nu ştiu cine te-a adus şi ce vrei de la noi… dar valea! Nu ne trebuie capete random în grădina de legume! Iavi, dă cu grebla în el!
Însă dintr-un motiv anume, Iavi nu mă ascultă… şi cum mie îmi era la fel de frică de căpăţână cum mi-ar fi fost de o apocalipsă cu zombie şi gândaci de bucătărie, deocamdată rămâneam numai cu vorbele goale. Halal ameninţare!
Cam asta trebuia să fi gândit şi căpăţâna, pentru că începu să chicotească.
–Hai să o luăm calm şi logic, oamenii mei. Eu sunt un Dovleac Omenesc. Apar numai în nopţile de august cu lună plină, după ce am fost un dovleac normal, udat de mâinile unui nemuritor. Şi ca un bonus, preiau o mare parte din personalitatea acelui nemuritor…
–Ooo, deci de-asta e aşa egocentric şi enervant! Pentru că seamănă cu tine! pocni Iavi din degete, privindu-mă cu cea mai stupidă seninătate posibil.
–Pe cine faci tu enervant? l-am împuns eu în coaste şi am urlat de durere; aparent coastele lui erau mai dure decât pumnul meu.
–Revenind la mine! tuşi Frankendovleacul, nemulţumit.
–Da păi, acum că ne-ai spus tu cum ai apărut, mi se pare corect să îţi spunem şi noi cum o să dispari–
–Bineînţeles că tot la mâinile dumitale! Numai mâinile nemuritoare au harul de a crea şi a distruge Vegetale Omeneşti!
–Adică există mai mulţi de teapa ta? întrebă Iavi, curios.
–Sigur! De la Iarba Omenească, la Laptele-Cucului Omenesc, Sequoia Omenesc, Monstera deliciosa omenească şi multe altele… însă numai eu pot să imit atât de bine capul de om! Până la urmă, dovleacul de pe umeri, dovleacul din grădină, nu-i tot aia–
–NU E TOT AIA! N-am obiceiul să stau de vorbă cu dovleci de grădină groteşti pe care vreau să-i mănânc! am mârâit eu, exasperată.
Urmară câteva clipe de tăcere – întreruptă doar de cri cri de greieri. După care:
–Mi-ar plăcea la nebunie să-ţi studiez ADN-ul şi structura internă – i se adresă Iavi Omenescului, pe acelaşi ton pe care l-ar fi invitat la o bere şi un joc de table. Încă nu pot să-mi dau seama cum de s-au putut amesteca moleculele a două regnuri total diferite în acelaşi produs funcţional…
–Că tot a venit vorba, nu este singurul lucru amestecat la mine – zâmbi căpăţâna a ceva ce aducea enervant de mult a amabilitate. Se pare că în personalitatea mea, se amestecă puţin şi din personalitatea… dumitale.
Şi-i aruncă o privire lui Iavi.
–Te-am recunoscut şi pe tine drept un nemuritor, chit că unul mai… incomplet.
Mi-a luat câteva secunde să procesez ce zisese Dovleacul; după care m-am uitat fix la Iavi; şi el se uita la mine cu acelaşi fel de contrariere în ochi.
–Dar tu nu eşti tocmai un nemurit… – am zis eu, prinzându-l de mână. Tre’ să fie genele ălea manipulate de vină… merii ăia care îţi încetinesc îmbătrânirea…
–Telomerii – mă corectă el.
–Aşa, aşa. Altfel, eşti la fel de muritor ca un fluture de o zi.
–Sunt un om – zise Iavi simplu, ridicând din umeri.
Şi, ca şi cum asta rezolva totul, se întoarse spre Vegetal.
–Pâna la urmă, cu ce scop exişti?
Dovleacul tuşi important; mie îmi mai trecuse din dovleacofobie între timp şi tare-mi venea să-i dau un şut în frunte.
–Eu sunt un element benefic! Echivalez cu un peştişor de aur de basm. Numai că eu nu pot să îndeplinesc decât o singură dorinţă per persoană. Iar acea dorinţă e condiţionată. Aşa că trebuie să o gândiţi cu capul!
Am scos un „hmm” prelung; până acum, nu mai întâlnisem noţiunea de „dorinţă condiţionată”.
–Şi cam care ar fi limitările? m-am preocupat.
–Ahem! Mai întâi şi mai întâi, limitele fizice şi logice. Nu-mi puteţi cere să inversez atracţia gravitaţională sau să mă întorc în timp, spre exemplu.
–Nici să faci să plouă cu cârnaţi?
–Nici să fac să plouă cu cârnaţi.
–Dar cu inovaţii ştiinţifice?
–Nici cu ele.
–Cu lauri? făcu Iavi o ultimă încercare.
–La propriu, nu. Figurat însă, e destul de realizabil.
Undeva, un cosaş sări prin iarbă şi-şi începu concertul.
–Hai să vă explic cum funcţionează dorinţele. Există un criteriu esenţial care îmi permite să le îndeplinesc: dorinţele nu sunt fantezii. Poţi să ai fantezia ca om normal, complet neantrenat, să depăşeşti un nou record în cadrul Jocurilor Olimpice. Aceasta va rămâne însă la stadiul de fantezie. În schimb, poţi să ai dorinţa ca om normal, complet neatrenat, să ajungi un gimnast bun. Trebuie însă să te antrenezi mult şi bine şi să nu renunţi. Iar ce vei face după ce eşti un gimnast bun depinde de tine.
–Adică dorinţele nu pot sări etapele esenţiale? m-am încruntat.
–Nu acesta e criteriul definitoriu. Uite, încă un exemplu: dacă tu ai un talent pe care nu îl ştii şi vrei să te îndrepţi înspre domeniul care foloseşte acel talent, se cheamă în definiţia pe care o folosesc eu în acest context că ai o dorinţă. Dacă însă vrei să faci parte din domeniul ăla cu zero la sută pricepere şi efort, deja ai o fantezie.
M-am strâmbat a frustrare; nu prea prindeam faza.
Se părea însă că Iavi era mai ager.
–Stai aşa – zise el. Ce vrei tu să spui, de fapt, e că dorinţele pe care ni le poţi îndeplini sunt numai dorinţe pe care le-am putea îndeplini noi înşine?
–Exactamente!
–Şi atunci ce nevoie mai e de tine?!
Trebuia să recunosc – era o întrebare cât se poate de îndreptăţită.
–Puteţi să vă gândiţi la mine ca la o asigurare. O confirmare. Un 100% că dorinţele vi se pot îndeplini.
–Dar nimic nu e infailibil – protestă Iavi.
–Nu în condiţiile normale. Eu însă depăşesc normalul.
Mi-am scărpinat bărbia, gânditoare; apoi am lăsat lanterna în jos.
–Haide Iavi, nu avem nevoie de el. Eu zic să-l uităm să putrezească.
–De ce… – începu Iavi, enervat, însă nu l-am lăsat să continue; deja îl târam de mână departe de căpăţână.
–Hei. Heeeei! Nu aţi terminat-o cu mine! urlă Omenescul după noi.
–Chiar aşa! răsună şi protestul lui Iavi. Eu îmi vreau dorinţa împlinită!
–Nu fi ridicol – am mârâit. Poţi să ţi-o îndeplineşti şi singur, n-ai auzit?
–Da, dar… acum era împlinită pe gratis!
–Foarte prost! N-ai fi apreciat cu adevărat efortul depus dacă ştiai 100% că o să reuşeşti!
–Dar eu nu vreau să mai depun efoooort! se plânse el, ca un copil mic.
Mi-am amintit de cum era Iavi acum câţiva ani, permanent cu o ceaşcă de cafea în preajmă, plin tot de cearcăne şi scheletic şi stresat permanent de lucru peste şaisprezece ore pe zi.
Îi înţelegeam reticenţa de a se întoarce la stadiul ăla…
–Veniţi înapooooi! am auzit Frankendovleacul, de undeva din spate.
–Ştii ceva? Nu cred că venim. Şi cum tu nu poţi fi cules decât de mâinile mele, înseamnă că o să rămâi acolo să putrezeşti! N-ai decât!
Silenţium vreo câteva secunde.
–Bine bine, dacă vă întoarceţi, am să vă îndeplinesc ceva ce în mod normal n-aţi fi reuşit să faceţi prin puterile proprii.
Victorie! Se părea că stratagema mea funcţionase.
–Ai auzit ceva, Iavi? am întrebat cu nonşalanţă.
–Ştiu şi eu? Parc-aş fi auzit un greiere.
–Sau să fi fost o lăcustă?
–Poate un huhurez…
–Să vedeţi ce vă huhuresc eu pe voi – spuse căpăţâna; însă nu îşi termină ameninţarea.
Şi eu, şi Iavi ne apropiasem periculos de ea. Eu ţineam lanterna în mână, de parcă urma să pălesc pe cineva pe după ceafă. Iavi ţinea la o distanţă sugestiv de mică vârful ascuţit al greblei.
–Ia ascultă, Frankendovleac – am început eu ofensiva. Ori faci ce îţi cerem–
–Ori o pun pe asta mică pe tine! – continuă Iavi, arătând spre mine. O şi crede-mă, nu o vrei furioasă asupra ta –
–Of, mai tacă-ţi fleanca – am mormăit, enervată la culme. Revenind! Ahem. Căpăţânosule!
–Să înţeleg că mai devreme mi-aţi întins o… capcană?
–Ia uite, capătă curaj leguminosul nostru!
–Sunt capabil să vă fac faţă, să ştiţi!
M-am uitat incredulă, când la Iavi, când la hidoşenia din iarbă.
–Dintre toate părţile, tocmai partea de personalitate a ta care se ocupă de jocuri de cuvinte varză trebuia să i-o transmiţi, nu-i aşa?! Termină tâmpenia asta sau–
–Dar nu am de gând să capitulez–
Poc! I-am apăsat pe vârful greblei, pe care îl aşezase între timp neglijent pe jos; şi, ca în desenele cu Tom şi Jerry, Iavi se trezi cu grebla peste mutră, înjurând de zor, spre hazul total al meu şi al dovleacului.
–Eu conduc aici. Capisci? Poţi să îmi spui Doamna Caporal. Şi acum să trecem la treabă.
Îmi trebuia tot autocontrolul de care eram în stare să-mi înving panica şi sila faţă de dovleac. Era urât cu crăci! Sinistru! Grotesc! Ca o poezie din epoca romantică. (Bleah!)
Şi totuşi, respirând rar şi bâţâindu-mi nervoasă lanterna, m-am aşezat ghemuit în faţa lui, am oftat, am înghiţit în sec şi mi-am adunat toată energia să răstesc autoritar:
–Înainte să trecem la business, spune-mi tot ce ştii despre nemuriţii ca mine.
–No problemo – nu am nimic de pierdut din asta, nu?
Şi Frankendovleacul începu. Şi vorbi. Ne spuse cum nemuriţii sunt oameni care au dat colţul prematur, nu de bătrâneţe – fie în urma bolilor, rănilor, accidentelor, uciderilor, sinuciderilor şi aşa mai departe – şi care au renăscut apoi, în acelaşi stadiu fizic în care erau înainte să-şi dea duhul. Şi care renasc mereu, mereu după ce mor – mereu în acelaşi stadiu, mereu în aceeaşi împotrivire faţă de curgerea timpului.
–Bine bine – am mormăit. Asta o ştiu deja de pe pielea mea. Ce vreau eu să ştu e – există vreo modalitate de a identifica un nemurit? Sau trebuie să procedez ca Bert, şi să strâng tot felul de dovezi circumstanţiale?
Îmi aminteam cum, în urmă cu vreo câţiva ani, Berteliandor adunase în acelaşi loc vreo sută şi ceva de nemuriţi numai în urma consultării unei baze mari de date şi constatării unor anomalii (şi super mult research din partea lui Iavi, care ajunsese la limita răbdării).
–Omoară-l – zumzăi Căpăţânosul, pe acelaşi ton pe care mi-ar fi spus „Dă-i o ciocolată”. Dacă renaşte, e nemurit.
–În afara de asta. Ceva mai puţin intruziv? Mai vizibil? Mai evident?
–Sunt anumite modificări fizice care intervin. De exemplu–
–Raportul volumului creier supra craniu ceva mai mare decât al unui om normal? interveni Iavi.
–Precis. Tocmai pe el voiam să-l dau exemplu!
–Stai puţin, de unde şi până unde? m-am strâmbat.
–Acum câţiva ani, după incidentul de la NemuCon, am făcut o comparaţie între radiografia craniană a ta, a lui Bert şi a celorlalţi nemuriţi raportat la unele ale unor oameni obişnuiţi–
–Dar mie nu mi-ai spus nimic despre asta! Nu cred că ai voie să iei şi să prelucrezi datele pacienţilor fără permisiunea lor clară!
Iavi ridică din umeri, evident simţindu-se cu musca pe căciulă.
–Revenind la subiect! zise el. Restul modificărilor…
–Restul! – aici Dovleacul căscă, şi am putut să-i văd fundul gâtlejului, care se ducea unde? Nicăieri! – sunt tot cele pe care le-ai descoperit tu deja. Eu sunt o reflexie a minţilor şi spiritului celor care m-au creat. Nu pot să gândesc ceva ce nu aţi putea voi să gândiţi.
Pierdeam vremea. Mă pregăteam să plec de acolo – dar se pare că Iavi avea alte planuri.
–Să înţeleg aşa. Că tu eşti o reflexie a mea şi a lui Jinny?
–Exactamente!
–Vasăzică ştii tot ce e în capul ei? Pentru că am să-ţi pun nişte întrebări pe care mi-ar fi frică să i le zic ei direct!
–Heeeeei!
–Sunt totuşi total inofensive, te asigur!
Iavi era încă în picioare, iar eu stăteam ghemuit; aşa că l-am putut pocni foarte lejer cu lanterna peste glezne.
–Uite, tocmai la genul ăsta de manifestări am nelămuriri. De ce cineva care a trăit trei mii de ani, ca Jinny, nu e înţelept şi elegant şi subtil, ci recurge la atacuri verbale dure şi la atacuri fizice de teapa ăstora?
–E vorba de personalitate, de experienţe, şi de o grămadă de complexe–
–Ştii ceva? am zis. Şi eu pot să joc jocul ăsta. Doveacule, lui Iavi îi place cu adevărat mâncarea mea mediteraneană?
–Nu, dar nu îndrăzneşte să recunoască.
–Atunci măcar într-adevăr am reuşit să îl conving că romanii erau mult mai curaţi decât oamenii de la el din provincie?
–Nici vorbă, dar a cedat pentru că nu mai avea chef să continue argumentul.
–Dar de trişat, trişează când jucăm cărţi?
–De fiecare dată!
„Aha!” – mă pregăteam eu să strig; însă Iavi mi-o luă înainte.
–Dar de iubit, o iubesc?
–Mai mult decât orice altceva pe lumea asta – fredonă Dovleacul fericit, de parcă tocmai primise premiul de „Leguma secolului 21”.
–Ei poftim! zise Iavi cu veselie. Dacă a confirmat reflexia sufletului meu asta, atunci aşa tre’ să fie!
–Şi ce dacă – am spus eu repede, pe jumătate înecându-mă de fericire, şi pe jumătate panicată la culme (dacă trebuia să-mi recunosc şi eu sentimentele şi nu erau la fel de intense?!).
–Aştept un „şi eu pe tine”!
–Nu o să vină prea curând; de fapt, nu o să vină niciodată!
–Ei, ce zici despre asta, Mr. Dovleac? Cum să ştiu eu dacă Jinny chiar ţine la mine, din moment ce nu-mi spune!
–Ooo, dar ţine la tine. Mai mult decât a ţinut vreodată la altcineva, cu excepţia poate a primului ei soţ; dar asta a fost acum trei mii de ani şi nu mai ştie sigur!
Am scos un icnet, am scăpat lanterna în iarbă şi am fugit instantaneu în casă.
Ce spusese Dovleacul era adevărul… dar era un adevăr pe care nu l-aş fi admis niciodată în faţa nimănui; nu a cuiva din exterior, nu a lui Iavi şi – în niciun caz! – nu mi-aş fi recunoscut mie însămi aşa ceva – decât, poate, într-o mie de ani (literalmente).
Dar chiar şi aşa…
Iavi mă găsi stând ghemuită pe canapea, cu capul pe genunchi, închisă total faţă de totul din jur.
–Ştiu ce gândeşti – zise el, aşezându-se lângă mine şi cuprinzându-mă cu ambele braţe. Că e o slăbiciune. Un moment de rătăcire, de vulnerabilitate. Chiar şi un moment de jenă enormă. Dar îţi spun eu…
Şi Iavi începu să mă mângâie pe ceafă.
–Pe termen lung, momentul se transformă într-o stare de fericire.
–De fapt – am mormăit eu, scoţându-mi capul suficient de mult cât să se audă ce vorbesc, dar nu cât să pot să mă uit la faţa lui – habar n-ai ce-i în capul meu. Mă gândeam că a trecut o grămadă de timp de când m-am simţit atâ de în viaţă. Şi că e stupid că a trebuit să-mi amintească un dovleac de asta. Şi că eşti fraier. A şi apropo, e un afront faţă de primul meu soţ, pentru că el era mult mai cool decât tine – el mă deghiza în băiat şi mă lua la piese de teatru deocheate, tu nu ai putut decât să mă plimbi de-a lungul bulevardului într-un cărucior de supermarket!
–Aşa aşa – continuă să eviţi subiectul sentimentelor – pentru că tu eşti bătrână şi înţeleaptă şi ‘telectuală, nu ai nevoie de ele.
–Ştii ceva? m-am uitat eu la Iavi, cât mai urât posibil. E un Dovleac Omenesc pe afară şi ne aşteaptă dorinţele. Poate tu nu o mai vrei pe a ta, dar eu la a mea nu renunţ!
Două minute mai târziu, după ce împărţisem în grabă restul de doză de bere a lui Iavi (pentru încurajare), eram ambii în faţa căpăţânii.
–Deci, amigos, ce aţi hotărât? ne făcu Frankendovleacul cu ochiul (ugh!). Vreţi la dorinţe, ai? Vreţi să profitaţi de norocul vostru chior, ai? Toate bune şi frumoase, dar nu uitaţi de regula de aur din poveştile cu peştişori de aur: dorinţele nu se împlinesc dacă sunt dezvăluite altcuiva!
–Şi eu care credeam că aţi scăpat de bugul ăsta – am mormăit cu sarcasm. Hai Iavi, zi tu primul, că eu vreau să mă mai gândesc un pic.
Stăteam pe terasă, la ceva distanţă de dovleacul fermecat. Iavi părea să aibă o conversaţie foarte însufleţită cu el, pentru că gesticula continuu; dar eu nu îi auzeam, pe de o parte fiindcă sunetul era acoperit de cârâit de greieri şi mieunat de cucuvele, pe de altă parte pentru că gândeam intens.
–Rândul tău! zise Iavi vesel, smulgându-şi mohor de pe pijama.
Dovleacul mă aştepta fredonând ceva ce semăna stupid de mult cu o melodie de la One Direction… încercând să fac abstracţie de faptul că melodia asta îi era ştiută pentru că fusese stocată involuntar fie în capul meu, fie al lui Iavi, m-am aşezat ghemuit lângă el.
–Ia ascultă aici, Buruiană Omenească – mi-am început eu ofensiva, înainte ca el să-mi poată zice vreun „pâs”. Vreau să-ţi cer ceva ce aş fi în stare să fac, e fizic posibil aşadar, dar e extrem de improbabil.
–Mmm?
–Uite ce-i. Să ne înţelegem. Sunt în stare să ţin minte multe lucruri despre cineva, nu?
–De acord.
–Dar sunt în stare să ţin minte totul despre acel cineva?
–Slabe şanse. Sau mai bine zis: eşti, dar cu timpul veu distorsiona amintirile. Vei privi cu ochii de acum ce s-a întâmplat în urmă. Şi ar trebui, oricum, să recurgi la alt fel de suporturi suplimentare: însemnări scrise, filmări de zi cu zi, poze… un efort constant.
–Categoric. Şi am de gând să recurg şi la ele, la ajutor suplimentar. Dar vreau să mă folosesc şi de puterile tale.
–Ohoo!
–Vreau aşa. Din moment ce nu pot prelungi momentele mele cu Iavi, vreau măcar să le pot ţine minte pe toate – exact aşa cum au fost ele, nimic distorsionat ulterior – pentru totdeauna. Atât.
Dovleacul mă privi gânditor câteva secunde.
–Eşti în stare să-mi îndeplineşti asta?
–Sunt. Dar nu cred că e o idee bună. Vei ţine minte lucrurile rele în aceeaşi măsură în care le vei ţine minte şi pe cele bune.
–Ştiu.
–Vei ţine minte şi detaliile nesemnificative.
–Bla bla, ce mai contează.
–Şi vei putea ţine minte totul legat de el numai de acum încolo. Nu şi ce a fost înainte. Ce a fost înainte depinde de memoria ta obişnuită.
–M-am gândit şi la asta.
–Vorbeşte acum partea din mine corespunzătoare lui. El nu ar fi vrut ca tu să trăieşti numai din amintiri.
–Şi nu o să o fac. Mă ştiu şi ştiu că nu o să o fac. Apropo, i-ai spus şi lui ce aş fi crezut eu despre dorinţa lui?
–Poate!
–Mă rog. Hai bine, ne-am înţeles? Aş da mâna cu tine, dar din moment ce tu nu ai mâini…
–Mai este o condiţie pentru a se putea îndeplini dorinţa.
–Alta? Santa Lola, de aia urăsc eu contractele. Hai bine, dă-i drumul, ce o fi o fi.
–Pentru a vi se putea îndeplini dorinţele – zise Dovleacul, pe cea mai importantă şi impozantă voce posibilă – trebuie ca şi tu, şi el să mă mâncaţi.
Am scos un strigăt, m-am ridicat din iarbă şi am fugit încotro m-au dus picioarele.
–Scârbos scârbos scârbos!

*

–Hai că nu e aşa rău pretenul nostru, Frankendovleacul – zise Iavi, mestecând zgomotos o bucată de miez colorat.
Se părea că, odată dorinţele spuse, căpăţâna noastră îşi pierduse atributul de Omenesc şi revenise la stadiul de simplă legumă.
Ai fi spus că nimic din ultimele ore nu se întâmplase, de fapt…
–Chiar nu. e. Rău. Deloc! – am zis eu printre dinţi, mâncând cu sălbăticie din felia din faţa mea.
Frankendovleacul chiar merita furia maxilarului meu, după ce toată noaptea nu-mi provocase decât angoase şi frustrări.
–Nu ştiu de tine – vorbeam pe fugă, cu gura plină – dar eu mă duc să dorm. E 3:30. Cred că merit câteva ore de somn; asta dacă nu cumva o să visez numai cucurbitacee .
–Ştii, Jinny, mă gândeam.
Asta nu suna deloc bine. Todeauna, „Ştii, Jinny, mă gândeam” nu ducea decât la dezastre.
–Mdaa?
–Dovleacul ăla era, practic, o combinaţie între mine şi tine, nu?
–Să zicem.
–Ştii ce altceva e o combinaţie între mine şi tine?
L-am privit nedumerită.
–Fiul nostru, Jinny. Şi mă întrebam – dacă ajunge să aibă aceeaşi personalitate cu dovleacul, dacă o să pară şi el la fel de enervant, de atotştiutor, de… de… mafiot italian?
–Muşcă-ţi limba! Spală-ţi gura! Clăteşte-ţi creierul! Ce, te-ai tâmpit? Cum să zici aşa ceva de Relul nostru???

***

Scrisă acum vreo 2 ani într-un caiet şi uitată acolo, până când am făcut ordine prin sertarul cu poveşti astă-vară.

Alte scrieri din seria Jinzo:

Somnoza

Nemurirea în pseudocod

Zmeul zmeelor

Comments

comments