Furzăpada [Proză scurtă]

Furzăpada [Proză scurtă]

Scris cu vreo 6-7 ani în urmă. Din seria “Furabie, Creier de Vrabie”. Extra de la Cotitura

***

Ningea cu nişte fulgi imenşi în dimineaţa de 6 ianuarie, şi era ger, întuneric şi pustiu; deja, holul era mult mai rece decât restul casei, şi cred că aveam o faţă relativ tragicomică privind pe geam şi gândindu-mă cu o tristeţe profund descurajantă la cum o să fie drumul spre şcoală după o vacanţă întreagă.

În spatele meu, Odeiton îşi îndesa bocancii cu şireturile legate, în timp ce Rheea, cu burta mai imensă ca niciodată, aştepta să-i dea mănuşile; erau amândoi adormiţi, dar cu un potenţial energic de luminiţe ascuns în ochi.
–Pa, Rei! zise el şi o pupă pe obraz; apoi deschise uşa şi ieşirăm împreună în mini-Antarctica de afară.
–Pa, soro! i-am zis şi eu şi i-am făcut cu mâna; deja îngheţasem.
–Stai puţin – Toni, nu ţi-ai luat fularul, aşteaptă aici să ţi-l aduc de sus!
Şi Rheea dispăru înauntrul casei, mişcându-se cu greutate; Odeiton sărea de pe un picior pe altul, scoţând din când în când câte un “huu!” şi privind aburii cum urcă straturile de aer.
–Fraaate, ce-i cu gerul ăsta! se plânse el tremurând şi cu mâinile în buzunare; părea gata să prindă ţurţuri din clipă-n clipă.
Îmi era prea frig ca să-i răspund; în plus, mă apucasem să dau o tură în jurul casei, să mă mai dezmorţesc puţin.
Auzeam zăpada cum îmi scârţâia pe sub picioare; dedesubtul stratului proaspăt şi moale era încă unul îngheţat, dur – şi era totul liniştit, rece şi întins, aşa că am rămas surprins să mai percep o mişcare.
Era o pisică neagră – crezusem că numai oamenii ar putea fi destul de anormali cât să iasă în toiul dimineţii, când nici nu se luminase încă, din adăpostul lor în gerul ăsta ucigaş; şi totuşi, naiba ştie din ce motve, era şi ea pe acolo – lăsând nişte urme minuscule în albul proaspăt uniformizat pe jos.
M-am aplecat, am zis “pis pis”, mi-am scos mănuşa şi am început s-o mângâi pe sub bărbie; era caldă şi torcea.
–Unde-i Randi? mi-am auzit sora de pe undeva, dinspre latura cealaltă a casei. Nici nu am apucat să-i zic succes la şcoală!
–Îi transmit eu, îi transmit eu! îi răspunse Toni, după care i-am auzit paşii, în timp ce venea încoace.
Scârţ, scârţ! Pisica se sperie de zgomot şi dispăru în întuneric; m-am ridicat şi mi-am scuturat zăpada de pe geacă şi de pe ghiozdan.
–Ce faci aici? mă întrebă Odeiton, nepricepându-mi poziţia ciudată. E târziu, hai să mergem –
Vreo câteva minute din drum n-am vorbit de nimic altceva, decât de vreme, temperaturi şi gerul năprasnic.
–Rei e supărată că n-o las să meargă la serviciu; dar cum aş putea, pe frigu’ ăsta? Ea zice că e bine, dar copilul – brrr!
–Lasă, faci foarte bine că nu-i dai voie să se ducă! l-am asigurat hotărât; chiar şi eu îi spuneam asta soră-mii.
–Oricum – zise el meditativ – nu mai e mult; două-trei săptămâni şi gata –
Nu prea ştiam ce să-i răspund, perspectiva mi se părea încă prea îndepărtată şi neclară.
–Că tot veni vorba, Randi – aici Odeiton răsuflă greu şi un guguloi mai mare de abur se estompă în sus – tu câţi ani mai ai?
–Împlinesc treişpe în primăvară – de ce mă întrebi, când ştii?
–Ha, ha, ha, constatam şi eu aşa – o să fii un unchi la treişpe ani!
–Uuunchi?
La asta nu mă mai gândisem.
–La fel ca unchiu’ Lennor?
–Cam aşa – doar că mai unchicios ca el –
Ajunsesem la intersecţie; eu am luat-o spre stânga, şi el spre dreapta.
–Pa, pa, unchiule Randi, şi succes la şcoală din partea lui Rei! îmi strigă el, după care ne continuarăm drumul, fiecare în direcţia lui.
Nu mai treceau odată orele azi; Jeghi era foarte prost-dispus când ne preda radicalii, şi colegele mă disperau când mă dădeau la o parte de pe locul meu în fiecare pauză, să stea şi ele lângă calorifer –
Când am ajuns înapoi în curte, Odeiton era deja acolo, deşi probabil că doar de câteva minute; mângâia vesel pisica pe după urechi şi undeva mai în spate era o cutie cu smântână desfăcută, din care era clar că lipăise ea cu mustăţile.
–Ai terminat aşa repede? l-am întrebat, aruncându-mi ghiozdanul cât colo şi aşezându-mă şi eu lângă el.
–Da, păi – majoritatea animalelor hibernează sau dorm, nu-i mare lucru de făcut, scap şi eu mai devreme –
Pisica începuse să se frece de genunchii mei.
–Ăăm, nu cred că Rheea o să ne lase cu creatura asta pe-aici…
–Ce vorbeşti, domnule? Auzi; creatura asta! Şi doar tu te jucai de dimineaţă cu ea!
–Cine se juca de dimineaţă cu cine? auzirăm amăndoi o voce din spate şi tresărirăm – era de rău.
Rheea apăru lângă, cu ditamai paltonul peste ditamai burta; semăna cu un fel de superveizer la inspecţie.
–Nu cred că e cazul să stai afară pe vremea asta, Rei – zise Odeiton defensiv, ridicându-se. Nu face bine copilului –
–Buu, dar s-a oprit din nins! protestă ea şi îi ignoră total sfatul; apoi se apropie.
–Aaaşa, deci! Mâţa asta a intrus pe teritoriul nostru, şi noi am primit-o cu smântână! declară autoritar, cu mâinile în şold.
–Nu eu i-am dat-o! am strigat agitat şi am fost surprins – nemernicul de Odeiton zisese acelaşi lucru.
Trebuia să mă apăr.
–Dar când am venit de la şcoală, te-am văzut cum o mângâiai şi smântâna era acolo!
–Păi, am crezut că tu i-ai dat-o de dimineaţă!
–Când să i-o dau – doar m-ai văzut când am ieşit!
–Găseai tu o metodă, nu ştiu; dar smântâna era aici când am ajuns eu de la zoo–
–O-ho-ho! râse Rheea; – sunteţi amândoi nişte blegi, nu-i aşa Richitipichiti?
Şi, sprijinindu-se de Odeiton, se aşeză în zăpadă, lângă mine; el scoase un sunet dezaprobator, după care zise “Rei, stai măcar pe geaca mea!” şi i-o întinse pe jos pe post de pătură.
–Buu, Toni, ai prea multă grijă de mine! pufni ea, acceptându-i, totuşi, şi grija, şi geaca.
–De voi, adică – o corectă el, dar Rheea nu îl mai asculta.
–Diavol mic şi împieliţat ce eşti! i se adresă pisicii, luând-o în braţe. Diavol mic, mic, mic şi rău, nu-i aşa, Richi?
–De ce-i zici Richi? am întrebat-o eu curios.
–Pentru că e de-a noastră, nu vezi? Ochii verzi, părul negru, clar o ama! Furabie Richitipichiti!
–Da, dar de ce Richi–?
–A fost singurul nume cu “R” care mi-a venit pe moment – na, ce vrei şi tu?
–De ce neapărat cu “R”?
–Păi – interveni Odeiton – e tradiţional, nu – pe fetele ama să le cheme cu “R” sau “F”, şi pe băieţi cu “O” sau “L”!
–Haa? am pufnit eu sceptic. Atunci pe mine de ce mă cheamă Randif?
–Asta m-am întrebat şi eu – chicoti el – doar nu eşti fată şi eu nu ştiu –
–De fapt – zise Rheea, nedezlipindu-şi ochii de pe pisică – a mai fost o soră înaintea ta cu vreo şase ani, Randia – dar a murit când era foarte mică, aşa că ţi-am dat ţie numele ei – mă rog, trebuia să schimbăm ultima silabă, aşa că într-o zi, tata mi-a zis să zic o literă, şi eu i-am spus “F” de la “fungi” pentru că tocmai mâncasem ciuperci şi îmi plăceau –
–”F”-ul meu vine de la fungi? am ţipat eu incredul (Richi scuipă înspre mine şi Odeiton încercă să nu râdă). Adică, dintre toate lucrurile de pe lume, de ce tocmai fungi?
–Mie mi se pare că te caracterizează – nu Toni?
–Păi, sigur adaugă o tentă fungicidă!
Se distrau amândoi pe seama mea; foarte frumos, n-am ce zice.
–Că tot am ajuns la subiect, Rei – Odeiton iar sărea de pe un picior pe altul, ca de dimineaţă – noi ce nume îi punem copilului?
–Of, Toni – am mai discutat asta de mii de ori, doar ştii –
–Da, dar vreau să audă şi Randi, să vedem ce zice –
–Bine, bine! spuse ea exasperată şi se întoarse spre mine – Randi, dacă e băiat îi zicem Ororufim, şi dacă e fată, Ritsu…
–Ritsu? Doar atât? Nu sună prea feminin!
–Crezi? făcu Odeiton preocupat, suflându-şi în mâini; se vedea că îngheaţă numai în pulovăr, fără geacă.
–Da normal! Adică, nu se termină în “a”! Mai adăugaţi şi voi o silabă, să iasă, să zicem, Ritsuna!
–Îmi place cum suna Ritsuna – nu-i aşa Rei?
–Păi, cred că Randi are dreptul să-mi plătească pentru “f”-ul lui cu un “na”!
–Nu vreau să-ţi plătesc! am strigat eu repede, dar strigătul mi-a fost acoperit – Odeiton strănutase.
–În casă, toată lumea, acum! ne grăbi el şi o ajută pe Rheea – care îmi dăduse mie pisica – să se ridice.
–Da, pentru că nouă ne e frig! comentă ea dându-şi ochii peste cap şi recuperând-o pe Richi din braţele mele.
–Aducem animalul în casă? Nu mă aşteptam –
–Nu e animal, e Richitipichiti Furabie! protestă Rheea, după care se apucă să fredoneze ceva gen “Richitipichiti Furabie, Orofurim Furabie, Ritsuna Furabie, Furaaabiee!”.
–Creier de vraaabiee! completă Odeiton pe aceeaşi melodie.
–Ce să-ţi spun! De parcă nu te-ar chema şi pe tine Furabie acum, după ce-ai luat numele nostru!
–Păi, într-un balamuc nu poţi decât să devii şi tu nebun!
Se ciondăniră tot holul, apoi Rheea plecă să-i găsească un loc pisicii.
Am intrat în bucătărie; acolo era mult mai cald şi mai bine.
–Frate – Odeiton îş luase geaca înapoi pe el – sper că o să semene cu mine cuăpchilu’, voi sunteţi un neam otrăvit! Se vede chiar şi în nume – Randif, Rheea – r de la răutate, răzbunare, rebeliune! Pe când o – o vine de la onestitate, onoare, de la –
–O tigaie în cap a la soră-mea! i-am zis el, ca să-l fac să tacă.
El se uită cu groază în spate, dar nu era nimeni acolo.
Nu mai glumi cu asta, o să rămân traumatizat! îmi răspunse, apoi ieşi din bucătărie, ca să mai pună lemne în soba principală, eram sigur.
Pe măsuţa pătrată erau nişte foi alandala, scrisoarea săptămânală de la tata. Am trecut pe lângă ele fără să le dau vreo atenţie specială şi m-am dus la calorifer, sub geam; probabil că Rheea se apucase să citească, dar i se făcuse frig, aşa că venise şi ea acolo să se încălzească şi observase pisica afară. Am zâmbit imaginându-mi-o ieşind cu smântâna şi distrându-se cu gândul la reacţia noastră de la întoarcere.
Nu mai era nimeni în jur; am deschis geamul, am luat un pumn de zăpadă de pe pervaz şi l-am îndesat în gură; adoram senzaţia.
În drum înapoi am aruncat o privire pe foaia cu cel mai puţin scris (sfârşitul epopeii) şi m-am înecat citind asta:

Să aveţi grijă de voi toţi (mai ales tu, Rheea) şi să nu uitaţi să-mi daţi si mie cât mai repede chiar şi cea mai mică veste.

Vă iubeşte tata.

P.S. Nu-l lăsaţi pe Randi să mănânce zăpadă – ştiţi doar că o adoră.

Comments

comments