MiroSeny [Proză lungă]

04/11/2015 · by Raluca Daniela · in .Ceva mai serios, +Scrieri, Furabie creier de vrabie, Jinzo, Serii originale

–Fiiii-ţi-aaaar naaaa-ţiii-aa de teeee-leee-fooon!
Înjurasem prelung, melodios şi, evident, cu o disconcentrare violentă; aşa încât rămăsesem oarecum surprins că, după atâţia ani, păstram încă muzicalitate artistică în voce. Oarecum mândru, mi-am dus mâna la gât, tuşind de parcă aş fi avut vreo oarecare funcţie importantă aici, în apartament, şi ceream atenţiune maximală; dar apartamentul era gol, mie nu-mi auzea nimeni vocalizele şi, în plus, pe fundul receptorului scria „Made in Germany” – fir-ar ei să fie de nemţăloi îmbuibaţi. Clar, eram fleaşcă de oboseală.
Şi era şi normal; trei luni pe vapor, juma de zi cu avionu’ şi încă o oră pe afurisitele de drumuri ale capitalei – es war ein Wunder, că îmi mai păstram cât de cât stabilitatea perpendiculară şi nu aveam tendinţe de mers răţoiesc. Şi toate ca să ce? Să ajung acasă – pardon, la fosta acasă – şi să găsesc apartamentul complet gol; nu tu Ritsu, nu tu chiriaşii pe care încă nu-i cunoscusem ai lui Ritsu, nu tu bagaje, nu tu vreo explicaţie a lipsei lor; na poftim întâmpinare!

Sigur, venisem cu patru zile mai devreme (dată care coincisese cu începutul vacanţei, în mod tragicomic) şi nu avusesem încă ocazia să anunţ pe nimeni de asta, ceea ce ar elucida misterul absenţei lui Ritsu de acasă (deşi nu şi din afara oraşului…). Dar de ce, de unde şi până unde, dincotro şi către unde naiba se estompaseră în eter cele două valize imense de pe balcon, împreună cu vreo câteva obiecte casnice de natură suspectă (solniţa, o şipcă de la jaluzea, clanţa dinspre bucătărie…) – dass kann ich nicht erklären, meine Liebe. Nervos, mi-am trecut cu mâna prin păr.
Puteam să pun pariu 91% că atunci când aveam să-mi revăd iresponsabila şi minunata nepoată, vina asupra întregii situaţii urma s-o am tot eu; şi asta cu toate că eram unschuldig. Dar Ritsu avea o oarecare abilitate extrasenzorială, extradăunătoare, extra– în general de a suci tot argumentul în favoarea ai – şi nu numai atât, de a-mi crea mie imaginea mintală că în buletinul meu scrie Fraierabie în loc de Furabie. Aş fi putut eu să nu fi făcut absolut nimic în relaţie cu cauza; sentimentul de „Randi prostul, căţeluşul nostru” era, de obicei, invers proporţional cu vina acumulată.
Şi doar aşa era şi de data asta; cu ce puteam fi eu vinovat că, în timp ce pe mine mă puneau străinezii la muncă până la epuizare, Ritsu umbla hai-hui făcând naiba ştie ce pe naiba ştie unde, probabil împreună cu ceilalţi chiriaşi? Eu doar îi sugerasem ei, după ce mă mutasem de aici ca să fiu mai aproape de serviciu, să ia pe cineva care să stea în apartament cu chirie, dacă voia; ea îşi alesese singură colegii de locuinţă, eu nici măcar nu fusesem în ţară când se instalaseră ei. Logic că aveam încredere în acţiunile nepoată-mii; dar uneori făcea chestii de-a dreptul îngrijorătoare.
Ca acum, de exemplu; raporturile pe care le primisem la telefon referitoare la cei doi chiriaşi mă băgaseră în dubii existenţiale…sunau aşa:
Seny Eprinozuka, o fată care, din motive încă neelucidate ale geneticii non-mendeliene, albise complet (şi nici măcar nu se vopsise după!) până în 24 de ani. Bea cafea cu paiul, strănută după fiecare sughiţ, scrie cu verde sau portocaliu când face integrame şi vrea să devină profă de mate (pentru asta a învăţat primele 30 de zecimale ale lui pi încă din copilărie.)
Relniazis Irivai, văru-so, 22, viitor arhitect şi comentator politic. Se uită la ştiri, are amaxofobie (oroare de mersul cu maşina, cică), mănâncă fistic şi alune, cântă la bas şi, în mare, e foarte înalt şi blond.
Păreau inofensivi, ştiu; dar parcă eu nu fusesem odată la vârsta lor şi nu eram conştient de ce tâmpenii puteau să facă! D’aia voiam să dau cât mai repede de Ritsu; nu-mi plăcea s-o ştiu în compania unor tineri bengoşi şi fără habar de scopul existenţei umanităţii, fie că erau ei capabili să redea o înşiruire a cifrelor numărului trigonometric (performanţă în faţa căreia nu puteam decât să mă înclin în pură admiraţie.)
Prima dată sunasem la informaţii să aflu numărul de acasă al fetei (loc unde era mai plauzibil să se afle Ritsu); locuia în […], numai că atunci când întrebasem de familia Eprinozuka din […], mi se răspunsese foarte prompt: es gibt keine Eprinozukas. Foarte convenabil, extreeeeem de convenabil, Ritsu; ori auzisei prost, ori îmi comunicasei prost, ori ţi se spusese ţie prost; dar în orice caz, tot prost era. [O să am eu grijă să am o discuţie cu tine pe tema asta. Discuţie dominată de mine, preferabil.] Întrebasem apoi de Irivai, familie tot din […]; mi se răspunsese că se găsise o oarecare Jinzo şi, în lipsă de altceva, notasem numărul ei… problema era că atunci când începusem să sun, driiing!, dispăruse tonul.
De-aia tot boscorodeam eu telefonul; şi nu, se părea că nu era din cauza naţiunii care îl produsese; la o analiză mai atentă, observasem că mă întinsesem prea tare examinând gaura post-mortem a clanţei din bucătărie şi scosesem mufa după ce formasem numărul… încercând să nu-mi imaginez cum aş arăta din exterior cu un semn de Fraierabie: atât de conservativ încât dă vina pe nemţi postat pe spate, am pufnit autoexasperat şi am ridicat (din nou!) receptorul.
La primul „alo” primit ca răspuns am detectat o voce tânără, vioaie, total opusul celei de la informaţii.
–Familia Irivai? am zis – măcar să fi nimerit bine.
–Dap, Seny la telefon. Cine sunteţi?
Aşa deci, am gândit relativ surprins – tot am dat de unul dintre căutaţi, deşi în mod neaşteptat.
–Mă numesc Furabie Randif.
Fata îmi vorbise pe un ton relativ politicos, deşi ceva cam autoritar; nu voiam să mă las mai prejos în faţa nimănui, aşa că-i răspunsesem în aceeaşi manieră.
–Ah, dar sunteţi unchiul Ritsunei, nu?
–Sunt unchiul lui Ritsu, da; – ai cumva idee pe unde – ?
–O chem imediat, o chem imediat!
Vasăzică, nepoată-mea era acolo; sumbru, dom’le, sumbru. Să auzi acum discuţie.
–Randi, ce – eram convins că Ritsu ar fi înjurat aici, dar îi era ruşine în casa unor oameni străini – ce cauţi în ţară de azi? De unde mă suni?
–Nu mă lua pe mine cu ce caut eu, mai bine zii tu ce cauţi pe-acolo, don’şoară. De ce nu am fost şi eu anunţat de această – această mini incursiune a dumitale prin părţile exterioare capitalei?
Voiam să par dur, dar nu prea-mi ieşea; bine măcar că rămăsesem cu urma aia de autoritate în voce, ajustată de fata de dinainte.
–Îmi dai şi mie o explicaţie, Ritsu?
Acum erau două variante: ori începea să ţipe la mine (puţin probabil; lui Ritsu nu-i plăcea să se dea în spectacol) – ori se resemna şi îmi ceda mie victoria momentană.
–s’mntrc pân’ veneai tu…
–Ai?
–Voiam să mă întorc până veneai tu! izbucni ea, evident nervoasă.
Gata – întrecuse măsura.
–Vin să te iau – i-am zis, de data asta chiar dur.
–Cee? Nuu –
–Vin să te iau.
Şi i-am închis telefonul (eram sigur că auzisem un „rahat tridimensional cu pălărie franţuzească!” înainte să dispară tonul.)
Ştiam că Ritsu n-o să îndrăznească să sune înapoi să-mi schimb hotărârea; avea un fel de frică instinctuală (complet nejustificată, de altfel) de mine, când eram supărat. Problema era, totuşi, următoarea; drumul până în […] dura vreo trei ore cu maşina, eu eram murdar, netuns, neras şi obosit până în vârful degetului mic de la piciorul stâng; nu puteam merge aşa. În lipsă de altă soluţie mai bună, mi-am luat bagajul, mi-am căutat prin portofel un bilet de tramvai şi am plecat spre apartamentul meu.

*
Am pierdut trei sferturi de oră cu nenorocitul de tramvai cu mers spasmatic, o jumate cât să mă spăl şi să mă aduc la normele non-neandertaliene ale feţei umane contemporane, şi două şi un sfert dormind – se făcuse deja patru când am băgat cheile în maşină, hotărât să nu fac nicio oprire până nu ajungeam în […]. Încă eram teribil de obosit, dar mă simţeam fresh conducând la propriul vehicul, într-o cămaşă curată – deşi, în străfundul sufletului, aş fi fost de o mie ics ori mai fericit să-mi fi prelungit somnul cu încă de cinci ori pe atâta.
Şi totuşi – uneori sunt atât de tâmpit şi fac nişte chestii atât de ilogice, încât îmi vine să mă dau cu capu’ de volan. […] era, dacă îmi aminteam eu, ditamai regiunea montană – şi eu, în marea-mi inteligenţă, nu luasem şi eu o adresă! Măcar numele exact al satului să-l fi ştiut, dar nuuu – hăhăhă, domnule Furabie, da’ explicaţi-mi şi mie cum vreţi să ajungeţi unde vreţi să ajungeţi, domnule Furabie!
Ei, uite-aşa, la naiba; am luat toate satele la rând, pierzând încă vreo oră întrebând de Irivai; şi bineînţeles că trebuia să fie în satul băgat cel mai mult în fund! Şi fireşte că trebuia să se termine drumul asfaltat! Şi desigur că trebuia să fie şi-o curcă bezmetică unde voiam să parchez!
M-am dat jos de la volan bombănind. Începuse să mă doară capul, şi era târziu, şi-aveam să mă întorc cu Ritsu pe întuneric…
În curtea familiei Irivai mă aştepta o mică surpriză.
Mică, pentru că nu cred că depăşea un metru jumate.
Surpriză, pentru că era total contradictorie cu ce credeam eu că o să găsesc.
Şi, în sfârşit, mă aştepta pentru că, aşa cum a ţinut să precizeze în timp ce dădea noroc cu mine rânjind larg şi nefeminin, scopul aflării ei în grădină în acel moment era (pe lângă udatul muşcatelor curgătoare şi a petuniilor bătute) să-mi acorde mie o întâmpinare oficială.
–Jinzo Irivai. Mama lui Relniazis şi a lui Liri, mătuşa lui Seny. Un metru patruzeci şi nouă de centimetri după noile unităţi ale sistemului internaţional. Nici n-ai idee ce bine îmi pare să te ştiu, Randi.
Jinzo era una dintre acele fiinţe mitice şi atemporale asupra cărora trecerea anilor lasă nişte urma nedefinite. Nu părea tânără, asta clar, dar nici bătrână nu era. Îmi amintea de o oarecare pictură imensă a unei femei necunoscute din vechiul conac Furabie – asta pentru că şi ea, şi subiectul artistic erau scunde, blond-roşcate şi ironizante. Trebuia, totuşi, să fi avut măcar patruzeci de ani – de-aia mi s-a părut relativ nepoliticos că mi s-a adresat pe numele mic (prescurtat chiar!).
–Pe-aici, pe-aici – îmi zise Jinzo, conducându-mă în bucătărie şi sprijinindu-se apoi de marginea blatului cu chiuveta cu spatele (pantalonii săi negri contrastau cu faianţa albă). Ai o nepoată foarte interesantă, Randi – a ştiut cu exactitate să-mi spună că o să ajungi aici în şapte ore jumate de la telefonul pe care l-ai dat. Asta întâlneşti rar. Apropo, vrei o îngheţată?
Şi se duse înspre congelator, – dar eu mă simţeam şi aşa destul de ridicol, aşa că am refuzat-o categoric – repezind-o în schimb cu întrebări referitoare la locul unde se afla Ritsu.
–Ajungem noi şi-acolo, ajungem noi şi-acolo – de unde atâta grabă? Nu se schimbă deloc firea umană… Eşti un om interesant, Randi – asta se vede pe faţa ta, ştiu să apreciez oamenii după feţe şi tu ai clar un aer de interesantime pe ea – şi ştii, mie-mi place la nebunie să vorbesc cu oamenii interesanţi – dar revenind – semeni foarte mult cu un alt om interesant pe care l-am ştiut – ah, lasă asta –
Se tot foia încolo şi încoace într-un mod enervant, foarte agitat, vorbind incoerent, de parcă tocmai câştigase un premiu la tv ceva – până la urmă m-am trezit că se opreşte în faţa mea brusc, bate din palme, mă priveşte hotărâtă şi zice:
–Hai să te duc să-ţi vezi nepoata.
Era şi cazul; am urmat-o până într-un fel de sufragerie.
Toate capetele s-au întors înspre noi când s-a deschis uşa. Erau patru persoane stând pe podea, în jurul unei pancarte şi cu o grămadă de bani falşi împrăştiaţi în jur – mi-am dat seama că jucau monopoly. Am recunoscut-o întâi pe Ritsu, care mă privea relativ spăşit şi furios în acelaşi timp; în dreapta ei era un blond mătăhălos, cu părul prins în coadă şi arătând de parcă ar da dracului toate grijile de pe lume, acel anume Relniazis. Mai departe, în dreapta lui, se afla o fată foarte draguţă (zău că-mi plăcea) încremenită cu zarurile în mână, cu o expresie mirată accentuată de părul alb, prins în coadă – Seny; şi, în sfârşit, în dreapta ei era o versiune încă netestată de greutăţile vieţii a lui Jinzo – Liri, am presupus.
M-am simţit brusc foarte oficial, foarte adult şi foarte prost (nu, nu în privinţa inteligenţei – de asta nu mă îndoiam niciodata); – ci pentru că eu venisem în misiunea de a o colecta pe Ritsu din casa unor oameni total opuşi imaginii mele mintale. Îmi închipuisem că o să nimeresc indecenţă, băutură şi alte mai cele (elemente nelipsite când plecam eu de acasă la vârsta lor…) – dar ete na, Fraierabie, nepoată-ta se pricepe totuşi la oameni – cel puţin dă peste unii care includ în planul lor de afaceri şi Boardwalku’. Pentru o clipă, mi s-a părut chiar că eram nedrept faţă de Ritsu – dar plecase, totuşi, de acasă fără să mă anunţe.
Jinzo nu se lăsă până nu-mi prezentă ambii ei copii plus Seny; îmi făcură toţi trei cu mâna (Relniazis rânjind în felul caracteristic al mamei sale, Liri salutând foarte copilăreşte şi Seny scăpând zarurile încurcată); după care se aşeză şi Jinzo pe podea, privindu-mă de parcă îi insultam ospitalitatea dacă nu făceam şi eu acelaşi lucru. Trecură câteva momente; nu ştiam cum să ajung direct la subiect fără să încalc nişte reguli elementare ale societăţii.
–De fapt – am zis – eu am două-trei vorbe de schimbat cu Ritsu, aşa că…
Aşa că Ritsu se ridică de pe podea şi mă urmării în hol, în timp ce Irivaii ne priveau relativ miraţi.
–Explicaţie, Ritsuna ama Furabie.
–Voiam să mă întorc până veneai tu! Stăteam trei zile aici – şi după trei zile mă duceam înapoi în capitală – şi tu n-aveai cum să ştii că am plecat! Da’ a trebuit tu să vii mai – mai devreme!
Ritsu avea faţa chinuită de furie şi nervi a oamenilor care ţipă în şoaptă de jenă.
–Aşa, deci n-aveai de gând să-mi zici. N-aveai de gând să-mi zici, Ritsuna! Foaaarte bineee!
Şi m-am făcut că aplaud scurt, ceea ce ştiam că o s-o roadă în suflet şi mândrie mai mult decât orice.
–Normal că n-aveam de gând să-ţi zic – adică ce, dacă îţi ziceam, m-ai fi lăsat? Nu m-ai fi lăsat!
–Nu – i-am zis după o oarecare pauză de gândire. Nu te-aş fi lăsat.
–Normal, normal – tu niciodată nu mă laşi nicăieri, niciodată!
–Pentru că sunt tot felul de indivizi pe lume – am justificat calm.
–Totfeluldeindivizipelume! pufni Ritsu, piţigăiat. Oamenii ăştia – oamenii ăştia (făcu un semn cu mâna înspre uşă) – ţi se par ţie a fi indivizi d’ăia?
–Nu, dar asta nu înseamnă –
–Şi în plus –(ştiam că-şi începuse contraofensiva şi că, dacă nu ziceam ceva dur rapid, era clar că o să pierd)– de ce naiba trebuie să-ţi zic ţie tot ce fac şi dreg eu?! Am 23 de ani, sunt un adult, cred că ştiu şi eu ce e bine pentru mine, am habar pe ce lume trăiesc, mersi!
–Nu, n-ai habar! (Deja îmi pierdeam răbdarea.) Eşti doar o mucoasă mică şi aiurită care nu-şi dă seama ce –
–Mama m-a avut pe mine la 23 de ani! Ce, ea era mică?
–Scuză-mă că-ţi zic, dar tu nu eşti nici pe sfert la fel de – de matură pe cât era Rheea pe vremea aia!
Asta o scoase din sărite pe Ritsu – şi cred că era în stare în momentul ăla ori să înceapă să plângă, ori să urle, ori să sară la gâtul meu – dar ghidată de vreo inspiraţie divină (sau poate că ascultase conversaţia noastră), Jinzo deschise uşa şi pătrunse în hol.
–Es-te o-ra opt – declară ea, jonglând cu silabele. Ştii ce înseamnă asta, nu Randi?
În timp ce eu o priveam confuz, Ritsu îşi recăpătă calmul şi păru chiar oarecum indignată că Jinzo n-o băgase în vorbă.
–Îţi zic eu. Înseamnă că e târziu. Înseamnă că o să te întorci în capitală pe întuneric. Înseamnă că o să fii ex-te-nu-at. Şi mai înseamnă şi că – aici o privi cu coada ochiului pe Ritsu – n-o să ai parte de o întâmpinare prea plăcută odată ajuns, nu?
Am mârâit enervat – avea dreptate în tot ce spusese.
–Ergo, uite ce-ţi propun eu – continuă Jinzo, luând un aer de business-womană în inspecţie. Rămâi aici pentru o vreme – avem spaţiu destul, ne place compania şi, din câte am înţeles de la nepoata dumitale –(făcu un semn cu mâna către numita nepoată)– momentan eşti în concediu, cu nimic altceva mai bun de făcut. [Ah, Ritsu, fir-ai tu să fii – o să te dezmoştenesc dacă mai dai informaţii d’ăstea la străini!]. Nu-ţi face griji pentru haine – o să-ţi dau câteva de la fii-meo, cu toate că o să-ţi fie mari –(aici Jinzo păru extraordinar de satisfăcută)– şi, în plus, avem şi un set întreg de periuţe de dinţi de rezervă – de la roz bombon cu elefănţei până la turcoaz azuriu cu foci şi morse. Ce zici?
Tocmai mă pregăteam să deschid gura să zic un refuz politicos – chiar nu aveam chef de persoane blonde, complexate de înălţime, şi de periuţele lor căcănii în dungi cu mamifere marine (puteau să şi le bage undeva), – dar am fost prea încet.
–Rămâne, rămâne! sări Ritsu, luându-mă cu o mână pe după gât şi cu cealaltă bătându-mă pe cap de parcă aş fi fost un pudel de expoziţie. Sigur că rămâne, mulţumim frumos de găzduire, ne place foarte mult aici!
Ştiam că Ritsu sărise aşa să accepte numai ca să mă enerveze pe mine; dar nu gestul ăsta mă enerva de fapt, ci faptul că eu chiar îmi făcusem griji pentru ea şi ea nu mă lua în serios deloc. Era datoria şi responsaibilitatea mea să văd tot ce face Ritsu; cu toate că (îmi dădeam şi eu seama) eram puţin cam prea protector faţă de ea (ridicol chiar). Dar măcar atât puteam şi eu să fac ca mulţumire pentru soră-mea, care mă crescuse pe mine.
Şi, în timp ce Jinzo îşi reabordă rânjetul jumate amuzat, jumate batjocoritor şi ne repofti în sufragerie, am avut grijă să mimez pe la spatele ei, în aşa fel încât să nu mă vadă decât nepoată-mea (dar să mă vadă chiar prea bine), cea mai autentică ghilotină de pe vremea Revoluţiei Franceze (am însoţit-o chiar şi de onomatopeea corespunzătoare.)
Era plin de râsete în sufragerie. Se părea că se întâmplase ceva major.
–Liri a dat faliment, aşa că echipa noastră pierde! strigă Relniazis, făcându-i cu mâna lui Ritsu (…ceva cam prea prietenos, aş zice. Mmhm.) Aţi câştigat, tu şi Seny!
Şi îşi luă apoi o faţă tragică, fiind acoperit de protestele surorii lui („N-am dat faliment! Dacă ipotechez toate proprietăţile, pot să continui jocul!”). Seny şi Ritsu bătură palma victorioase.
–Da’ oricum, nu mai am chef să jucăm tot aşa, facem alte echipe. M-am săturat de tine, pierzi în prostie! Nu ştii nimic! – declară marele blond, punându-şi mâinile la ceafă şi lăsându-se pe spate. (Liri scoase un ţipăt ascuţit şi se uită în ajutor înspre mama ei, dar Jinzo păru prea preocupată cu rearanjarea banilor ca să observe.) Hei Randi, ştii să joci?
Unu: Eşti un mucos mare şi tâmpit care nu valorează nici cât degetul meu mic de la piciorul stâng. Nu-ţi permit să mi te adresezi aşa.
Doi: Fă ceva cu atitudinea aia şi cu coada de cal. Mă scot din sărite.
Trei: Nu-i mai tot arunca ocheade lui Ritsu. Nu eşti de nasul ei.
… i le-aş fi zis pe toate, dar zău că asta ar fi însemnat dezastru mondial.
–Nu ştiu să joc. Chiar trebuie?…
Nu cred că sunetul întrebării mele s-a propagat cu destui decibelui încât să fie perceptibil; izbucniseră mai multe voci în acelaşi timp, de la toţi Irivaii. Se părea că fiecare încerca să-mi explice regulile (deşi aveam vaga impresie că fiecare juca după alt set contradictoriu cu precedentul.)
–Trebuie să cumperi cât mai multe proprietăţi, să te îmbogăţeşti! Proprietăţile de aceeaşi culoare înseamnă cartier!
–Ai cartier, dublă chiria. Ai case, poa’ să fie şi triplă sau cvadruplă!
–La hotel plăteşti o grăăămadă de bani. Odata am dat faliment picând pe hotelul lui Rel de pe cea mai ieftină proprietate!
–Dacă eşti o varză mică şi nu ştii să joci!
–Varză eşti tu!
Mă durea capul şi nu pricepeam de ce şi un adult în toată firea ca Jinzo îşi pierdea vremea ciondănindu-se cu jocuri tâmpite de copii… disperat, am căutat în jur cu privirea după ajutor. Ritsu îşi aranjă gulerul, se uită superior şi sigur şi nu zise nici pâs; de la ea nu mă aşteptam la nimic. În schimb…
–Gata, ajunge! Aţi zăpăcit bietul om cu prostiile voastre! interveni Seny, cu aceeaşi voce autoritară de la telefon.
Spre mirarea mea, toţi trei Irivaii se aliniară în poziţie de drepţi.
–Explică-i tu, soro, dacă eşti aşa de… nezăpăcitoare! mustăci Relniazis, întinzând mâna către Seny ca şi cum ar fi invitat-o la dans.
–Aşa, păi… – începu ea, încurcată. (Îşi cam pierduse autoritatea.) La început, jucătorul primeşte 2000 de dolari. De fiecare dată când trece prin GO…
N-am putut să nu observ că era singura care nu mi se adresase cu numele mic sau persoana a doua singular.
–… dar cel mai bine ar fi să se citească regulamentul. Ăăă… poftiţi.
Şi-mi întinse ditamai epopeea. Ritsu chicoti, teribil de amuzată de excesul de formalitate; Relniazis i se alătură aproape instant, de parcă ar fi cucerit-o astfel.
Părea un joc interminabil şi plicticos dincolo de limite… de ce naiba nu stătusem eu acasă să dorm?
–Păi – am zis – cred că am înțeles cât de cât. Mai văd eu pe parcurs.
Dac-aş fi putut să oftez în interiorul fiinţei mele, zău că aş fi făcut-o…
–Echipele, cum facem echipele! Tre să hotărâm! strigă Ritsu, încercând să-mi acopere reacţia nu tocmai favorabilă. Suntem şase acum, facem echipe de câte trei sau câte doi?
Se hotărî a doua variantă… şi în mare forfotă, Liri trase la sorţi membrii. Ea cu Jinzo. Relniazis cu Seny. Ritsu cu mine. Era totul OK, din punctul meu…
–Nu vreau să joc cu tine!
Ritsu mă privea de parcă aş fi fost bubonica-n persoană.
–O să pierzi sigur! Nu vreau să pierd!
Am scrâşnit din dinţi, mai ales că, de undeva din lateral, şi Relniazis protestă „Nu vreau cu Seny!”.
–Nici eu nu mai vreau cu Seny, am mai jucat o dată aşa! zise nepoată-mea.
–Şi ne-aţi bătut!
–Nu contează! Vreau altă echipă!
Până la urmă temerile mele s-au adeverit… Ritsu se alie cu blondul (care se uită la mine fluierând, ca şi cum ar fi vrut să spună „Nu-i vina mea!”).
–Asta înseamnă că noi suntem a treia echipă – zâmbi Seny, aşezându-se lângă mine. Încântată.
Se anunţa o seară lungă, dar măcar nu mai era atât de neagră cât mi se păruse la început…

Când Jinzo mă invitase să stau o vreme, fusesem convins că o să mă pot sustrage subtil din contextul casei ei cel târziu a doua zi pe la prânz; din nefericire profundă însă, mă lovisem de o grămadă de impedimente, manifestete în principal de protestele non-verbale ale lui Ritsu (care învăţase mişcarea cu ghilotina şi mi-o mima în faţă din jumătate în jumătate de oră), de faptul că spărsesem un cauciuc încercând să parchez într-un loc mai lipsit de curci (nu sunt fatalist, dar zău că asta nu mi se putea întâmpla decât mie) şi, în sfârşit, de o oarecare atmosferă atrăgătoare dintr-un motiv inexplicabil.
Era ceva extraordinar de fascinant la Jinzo; mi-am dat seama de asta din primul sfert de oră de vorbit serios cu ea. Sunt un om deştept (chiar prea, aş zice) şi am trecut prin multe, aşa că, dacă-mi pun mintea, pot să joc pe degete pe cineva obişnuit într-o discuţie extrem de uşor; Jinzo însă mă încuia din două vorbe. Nici măcar nu sunt în stare să redau dialogurile mele cu ea; nu cred că mai întâlnisem vreodată un om care să mă pună în aşa inferioritate intelectuală. Dar Jinzo nu era ea însăşi o pseundo-intelectuală modernă, din moment ce nu folosea cuvinte pompoase sau noţiuni sofisticate; nu, Jinzo prezenta toate ideile drept simplele ei păreri sau deducţii, însă avea o gândire impresionant de raţională. În plus, aşa cum observasem de prima dată, avea o anume tendinţă autoironizantă şi nu scăpa nicio ocazie să se critice pe sine.
–De fapt – îmi zisese ea la un moment dat – eu nici măcar nu vorbesc aşa de obicei, dar nu mă pot abţine când dau de cineva atât de interesant ca tine, Randi. Trebuie să mă dau puţin mare.
Poate că într-adevăr se dădea mare (deşi nu mă deranja din moment ce ştia să-mi distingă adevărata valoare); dar asta oricum nu schimba faptul că era un om superior. Am început să-i port un fel de respect; şi doar rareori chiar respectam pe cineva.
Se părea însă că nu eram singurul care îi aprecia natura; Jinzo era, din câte am descoperit pe parcurs, un fel de figură omniscientă a […]-ului. De-a lungul întregii săptămâni în care am stat (mdap, am rămas o săptămână – şi am folosit chiar o periuţă cu narvali pe ea în timpul ăsta), casa Irivailor a fost de mai multe ori asaltată de diverse persoane de categorii relativ suspecte (de la moşi excentrici revoluţionari până la un puşti vagabond ceva cam prea bronzat), fiecare venind – hopa! – numai ca să-i pună lui Jinzo vreo întrebare sau să-i ceară o părere.
–Mă distrează teribil, mai ales că majoritatea vor doar să se afle în treabă sau să încerce – măi să fie! – să mă păcălească – îmi declară ea satisfacută.
Şi lui Jinzo chiar îi plăcea să se distreze. Găsea în absolut orice un motiv de distracţie – uneori infantil, alteori cinic, de cele mai multe ori semi-batjocoritor – dar oricum. Nu cred să fi existat subiect la care să nu adauge o tentă rizibilă – uneori făcea haz chiar şi de crime sau de altele mai rele.
–Păi, dacă tot trebuie să trăieşti, măcar fă din asta un lucru plăcut, nu dramatizat, – îmi zisese ea într-una din zile, explicându-mi cum, deşi soţul ei fusese ucis în urmă cu vreo zece ani în confictele din sud-vest, ea tot nu se lăsese doborâtă. Ce să-i fac, dacă a sărit ca deşteptu’ ce-a fost cranţ în mijlocul gloanţelor. A vrut război, a luat război. Acu suportă toate plângerile mele fără să protesteze. Merită!
Şi totuşi, Jinzo nu se plângea niciodată – decât poate când vreunul din copiii ei (în special Liri, care era numai cu patru centimetri mai mare) aducea vorba de înălţime. Asta era una dintre glumele specifice jinzoniene – cealaltă fiind, aşa cum am descoperit pe parcurs – legată de vârstă.
Era un fel de anecdotă arhicunoscută în casa Irivailor… Jinzo era o fiinţă nemuritoare, venită din negura trecutului să ilumineze străzile nepavate ale […]-ului cu experienţa sa superioară a umanităţii.
–Am 3052 de ani! Ce, nu mă crezi? N-ai decât să nu mă crezi, dar de demonstrat, n-ai cum să demonstrezi că nu e aşa! Probatio diabolica! 3052, ai auzit?
Ocazional, la replica asta, Liri începea să cânte un refren cu „N-ai cum să deeemoooonstreeezi”, în timp ce Relniazis îi ţinea isonul ţopăind ca o majoretă şi strigând „3!0!5!2! Nimeni n-are mamă bătrână ca noi!”.
Şi apropo de Relniazis.
Puştiul ăsta mă călca rău de tot pe nervi. Era genu’ care se dădea mare şi se umfla în pene până ajungeau ăia din jur să crape din lipsă de spaţiu – cum să zic eu, era convins că în parcarea de care aparţinea maşina egoului lui nu exista nimeni mai breaz şi mai tare nici măcar cu o oglindă retrovizoare mai lucioasă. Poate pentru că eram singurul bărbat printre atâtea persoane de sex feminin; dar Relniazis părea să mă fi inclus instant în cercul lui de „băieţi cu care trebuie să se compare”; aşa că mă trata ca pe unul de aceeaşi teapă, privindu-mă uneori chiar semi-superior în timp ce-şi afişa rânjetul moştenit de la Jnzo. Îmi venea să-l snopesc în bătaie şi nu alta; merita merita merita, mai ales fiindcă nu-şi dezlipea ochii de pe Ritsu.
–Nepoata ta e foarte frumoasă – zisese el visător într-o zi la prânz, oftând în timp ce amesteca absent cu o lingură de lemn în farfuria cu ciorbă şi spaghete. (Ritsu se afla în capătul opus al mesei, discutând foarte aprins cu Seny despre drepturile dihorilor cu labe negre. El o sorbea din priviri.) I-am zis asta, dar nu cred că m-a înţeles. E şi foarte densă, dacă-mi dau eu bine seama.
L-am privit ca pe un fel de limbric supradimensionat ieşit din fundul unui elefant constipat după patru zile de chinuri supreme.
–Să nu îndrăzneşti –
–Nu îndrăznesc, asta e şi chestia. Prefer s-o privesc de la distanţă; e prea frumoasă pentru mine.
Comentariul ăsta mi s-a părut relativ deplasat, având în vedere că venea de la cineva care se credea cireaşa din buricul pământului – de la numele ultra-împopoţonat până la coada blondină de păr creţ. Am vrut să insist asupra chesiunii; dar mai mult n-am putut scoate de la el.
Relniazis era egoist, lăudăros şi abuziv verbal; şi cel mai mult avea de suferit de pe urma întregului său abuz Liri.
Îmi era şi milă de Liri; cu două capete tari precum ale fratelui ei şi al lui Jinzo, normal că primea atacuri non-stop… poate d’aia devenise şi extrem de băieţoasă, gălăgioasă şi atletică. Cu părul scurt şi salopetă gri, Liri dispărea mereu pe sub braţul lui Relniazis când el încerca s-o bată în cap; îşi formase de mult timp reflexul salvator. Lui Jinzo îi răspunsea pe acelaşi ton pe care îi fusese vorbit; era clar, ajunsese la stadiul în care îşi contesta poziţia ierarhică de omega a haitei Irivai. Păcat că eu nu prea aveam de a face cu ea; era o fată foarte simpatică, dar ne despărţea o generaţie întreagă, aşa că nu prea găseam subiecte de discuţie în comun.
Şi dacă tot am ajuns în punctul în care i-am descris pe toţi Irivaii, cred că e cazul să descriu şi elementul care aducea pace şi ordine în casa lor; Seny Eprinozuka.
Seny era un chiriaş permanent acolo; de ce, habar n-am. Din câte am aflat de la Jinzo, era o vară de gradul doi cu Relniazis şi cu Liri; deci nici măcar aşa apropiată. Erau o grămadă de chestii intrigante despre Seny (principala fiind culoarea părului ei); dar Ritsu mă prevenise ameninţător să nu mă apropii de ea, altfel urma să fiu ghilotinat de trei ori la rând fără pauze între execuţii. De frica lui Ritsu, m-am abţinut; zău totuşi că-mi era greu.
În primul rând, Seny era extrem de timidă, sau politicoasă, sau oficială; aşa că nu-şi permitea să mi se adreseze ca unui egal. Pentru a evita totuşi o scenă asemănătoare cu cea din prima seară, în care se râsese de ea, Seny inventase un fel de sistem extrem de complicat în care sau vorbea cu mine la persoana a treia generalizată sau nu vorbea deloc. La început, chestia asta m-a intrigat, apoi m-a exasperat şi, în sfârşit, a ajuns să mă amuze. Era chiar fascinant s-o aud cum se chinuie să găsească echivalente la propoziţii simple gen „ţie cum ţi se pare?”, invocând o grămadă de subterfugii şi tertipuri gramaticale şi schimbând subiectul de zeci de ori până să nimerească bine. De fiecare dată când începea ea să mi se adreseze, îmi luam o faţă contemplativă şi îmi puneam mâinile sub bărbie, ascultând cu interes maximal; urma ceva tare plăcut.
În al doilea rând – după cum observasem mai devreme – Seny părea să fie singura în stare să restabilească echilibrul dezechilibraţilor de Irivai; o ascultau ca pe un fel de emisar divin, toţi trei, fără excepţie. Relniazis şi Liri i se adresau cu „soro”; şi chiar ea îi spunea lui Jinzo, în mod extrem de ironic, „Marea Mamă”. („Marea Mamă, nu mama mare, ai auzit?”, îmi ţipase Jinzo în faţă, fiind extrem de mândră.)
În al treilea rând,… dar asta îmi e foarte greu să descriu. O fi fost datorită şamponului, sau a culorii, sau nu ştiu, dar încă din prima seară când am stat lângă ea la monopoly, am observat că Seny are un miros distinctiv la păr. Era un miros pe care îl cunoscusem din primul meu stadiu de viaţă; şi era specific primului meu stadiu de viaţă numai. Aşa că simţindu-l, nu puteam să nu-l asociez cu Farcras, cu o oarecare siguranţă. Ştiam că aparţinea unei anumite flori din grădina de atunci şi ştiam şi cum arăta floarea, creaţă, portocalie, măruntă; dar nu-mi aminteam sub nicio formă cum se cheamă. Cuiva, probabil soră-mii, îi plăcuse; iar eu, neavând încă, la vârsta aia, capacitatea de a avea preferinţe decisive, o preluasem în subconştient ca fiind ceva de la sine înţeles din fondul lucrurilor care făceau bine sufletului. În desele cazuri din viaţă în care avusesem mirosenii, ăsta fusese unul dintre izurile simţite cel mai frecvent; de când mă mutasem în capitală însă (acum şaptesprezece ani), nu cred că-l mai percepusem niciodată pe viu. Aşa încât mă neliniştea oarecum.
Mă neliniştea ca Seny să stea prea aproape de mine, însă în acelaşi timp mă calma. Era… cum să zic eu? Ca şi cum redescoperisem o parte din mine în altceva. Îmi părea bine de reîntâlnirea a ceea ce fusesem odată, dar sesizam diferenţa enormă dintre cel de atunci şi cel de acum; aşa că-mi era groază de cât de mult putusem să mă degradez. Decăderea era inevitabilă, ştiam; era şocat totuşi de viteza ei enormă şi forţa vectorială de neoprit. Când Seny era în preajmă, aveam o agitaţie interioară combinată cu un oarecare triumf asigurant; nu mă mai săturam de miros. Când Seny pleca, tânjeam după el; când Seny se întorcea, nu voiam la început nici să-mi imaginez măcar cum l-aş putea percepe. Era derutant; şi speram din tot sufletul ca nimeni, nu Ritsu, şi în special nu Seny însăşi, să afle vreodată de asta (nu cred că ar fi avut totuşi cum, dacă nu cumva erau capabile de telepatie). Nu de alta, dar mirosul ăsta era pentru mine ceva mai personal chiar şi decât primele gânduri într-o dimineaţă obişnuită în patul de acasă; ălea mai puteau fi acceptate cât de cât ca standard uman, dar asta – în niciun caz.
Şi, în sfârşit, în al patrulea rând, se întâmpla ca Seny să-mi împărtăşească oarecare gusturi elitiste. Cam prin a patra zi, ne-am trezit cu ea coborând de-abia pe la prânz (de obicei stătea sus să-şi înveţe pentru examene sau să lucreze la proiecte), foarte morocănoasă, foarte încercănată şi foarte ciufulită. La fiecare întrebare de-a lui Ritsu sau de-a lui Relniazis (reprezentantul spiritului Irivaicesc, din moment ce Jinzo şi Liri plantau buruieni în grădină), răspundea monosilabic şi mârâit, rozându-şi capătul de pai în timp ce bea cafeaua; era clar, stătuse până noaptea târziu trează şi cu simţurile active. Urmăream scena relativ interesat de deasupra cănii cu ciocolată caldă (Jinzo aproape se înecase de râs mai devreme când îi zisesem că nu suport cofeina puternică – „Exact ca un copil mic!”); când deodată ceva mi-a captat senzorul Maximum Attention Incorporated.
–Ştiu io de ce arăţi aşa, soro! strigase Relniazis omniscient. Ai stat iar azi-noapte să-ţi citeşti brontozauru’ simandicos!
–Pterodactilul meu sofisticat, Rel, de câte ori trebuie să-ţi spun! se aprinse Seny, o şuviţă albă desprinzându-i-se din coadă şi căzându-i în formă de L pe frunte. Zi-i şi tu măcar o dată cum trebuie!
Driing! – senzorul se activă.
–Citeşti PteroSofi? – am întrebat eu incredul (nu ştiu de ce naiba toată lumea de la masă a făcut linişte totală când m-a auzit pe mine vorbind.) Al câtelea volum?
–Aaa, păi, le-am citit pe toate câte au apărut, acuma le reciteam–
–Pentru a pi ori pi-a oară – preciză Relniazis –
–E numai a patra oară! protestă Seny –
–Oricum, tot brânza aia e, tot mult–
–Şi – i-am întrerupt eu, adresându-mă numai lui Seny – cine crezi că o să ajungă la colonie primul, Jill sau Edgar–
–Edgar, logic! Jill n-are nicio şansă, în halul în care zboară–
–Haa! Da’ ce, Edgar n-are defectul ăla la coloana vertebrală şi la membrană–
–Zece defecte de-ale lui Edgar nu fac nici pe jumate cât încetineala lui Jill–
–Asta pentru că Jill e precaută când pescuieşte–
–Precaută, pe naiba! N-a fost deloc precaută când l-a mâncat pe bondarul otrăvit Ben–
–Da, dar nici Edgar n-a fost mai breaz când s-a înecat cu oul de triceratops–
–Oricine s-ar îneca cu un ou de triceratops!
–De două ori la rând? Nu prea cred–
–De două ori, de trei, de cinci ori dacă vrea! Oricum Edgar e mult mai tare, o s-o facă praf pe varza de Jill–
–Asta s-o crezi tu! Stai să vezi când apare volumul şase, Edgar al tău o să fie înghiţit probabil de strămoşul lui Nessie–
–TIMEOUT, TIMEOUT! tună Ritsu, făcându-ne şi pe mine, şi pe Seny să ne potolim din argumentul verbal, transferându-l la nivelul privirilor dispreţuitoare numai. Randi, termină cu porcăriile ăstea–
–NU sunt porcării! am urlat şi eu, şi Seny, simultan.
–Mda, mă rog, ce-or fi–
–Presupun că asta-i faza, nu? interveni Relniazis, înainte ca altcineva să mai poată să trântească o replică neproductivă. În fiecare familie trebuie să fie cineva mai lulu, care să citească – îşi piţigăie vocea – PteroooSoofiii~
–Doar pentru că tu n-ai citit–
–Şi nici n-am de gând să citesc vreodată! Ce ouă te triceratops, ce Jilli şi Edgari (sunt nobilime britanică, sau ce?), ce monstru din Loch Ness–
–Nu e monstrul din Loch Ness, e doar strămoşul lui Nessie, – un leuplerudon–
–Aceeaşi mică-mare brânză! Nu ne luăm acum cu detalii tehnice! Oricum, ideea de bază e că nu-mi pierd vremea cu sofistichenia aia–
–Habar n-ai ce pierzi, atunci! – i-am zis eu încruntându-mă. Sunt chiar nişte cărţi foarte complexe, foarte reuşite–
–Nu zic că nu sunt reuşite, dar sunt reuşite numai pentru – aici Relniazis făcu un semn atotcuprinzător către mine şi Seny – oameni rafinaţi ca voi.
Am tăcut şi, pentru o vreme, n-a mai zis nici altcineva nimic. Mă simţeam relativ ridicol după ce fusesem făcut drept un om „rafinat”; doar nu mă vedeam pe mine drept un lord englez cu pălărie de magician mâncând chestii indiene condimentate şi rotind din baston în timp ce cântam Greensleeves. Cred că cel mai tare din cuvântul „rafinat” mă deranja partea cu „fin”; nu mă considerasem niciodată un om fin şi, în plus, îmi amintea de Prinuţ-Finuţ, un politician fără pic de dicţie, care căştigase susţinerea prostimii făcând pe intelectualul – cel mai degradant standard la care putea să ajungă un om vreodată, brr. Da, eram ofensat de termenul folosit; dar nici pe sfertul sfertului cât era Seny, care părea că e-n stare să-l transforme pe Relniazis în ulei din priviri şi să-l treacă prin procesul de rafinare de două ori consecutiv.
–Zici ce-oi zice tu, Rel, da’ să ştii că mie tot îmi place PteroSofi şi o să mă duc la lansarea volumului şase – spuse ea din senin.
Asta sunase ca un fel de concluzie şi nimeni nu părea c-ar mai vrea să mai comenteze nimic; dar pe mine m-a mâncat în fund să continui discuţia de dinainte.
–Ai idee pe cât e lansarea, atunci? am întrebat inocent şi, aparent, cu foarte mare interes (deşi ştiam clar data).
–Weekendul următor… pe 8 mai.
–Foarte bine, mă duc şi eu!
Şi am bătut uşor cu pumnul în masă, de parcă dăsusem o sentinţă finală.
–Duce-ţi-vă amândoi – sugeră Relniazis mustăcind.
Am ridicat din umeri, forţându-mă să par nonşalant.
–Ne ducem! Vreo problemă, Seny?
–Mi-e absolut indiferent – zise ea, abordând o atitudine de parcă tocmai aflase de existenţa unui acarian urât care îi trăise in gene toată viaţa, dar nu-i făcuse nimic. Cartea oricum se lansează, ori cu cine m-aş duce.
Se rezolvase totul foarte frumos – cel puţin până acum.
–Vrei să vii şi tu, Ritsu? am întrebat calculat, întorcându-mă către obstacolul final.
Am primit un pufnit şi o privire dezaprobatoare.
–Nu mă lua pe mine la schingiuiala aia – zise Ritsu, rotindu-şi ochii exagerat şi fiind susţinută, de undeva din fundal, de aceeaşi rotire de ochi din partea blondului ăluia enervant.
Cel puţin nu comentase nimic de faptul că mergeam cu Seny… încă.
–Păi, atunci aşa rămâne – am confirmat, ridicându-mă de pe scaun şi ducându-mă cu cana golită de ciocolată caldă spre chiuvetă, s-o clătesc – mergem sâmbăta viitoare, pe 8 – am bătut-o prieteneşte pe Seny pe umăr – mă rog, ne mai interesăm noi până atunci.
Ea dădu din cap, rozând paiul în continuare şi nedezlipindu-şi direcţia vizuală dinspre el.
Ei, ce-ţi era şi cu Seny.

Către sfărşitul săptămânii, pe Ritsu a mâncat-o limba să-i spună lui Jinzo că e ziua mea de 36 de ani; şi Jinzo, râzând de parcă într-adevăr trăise 3052 de ani şi 36 i se păreau o glumă bună, şi neavând (bineînţeles!) altceva mai bun de făcut, m-a luat frumuşel de mânuţă şi m-a dus în subsolul casei ei, în cea mai faină cramă pe care o văzusem vreodată.
–Am vinuri de până acu’ vreo cin’ji de ani, înainte doar le beam, dar acu’ de curând m-a apucat şi boala asta cu făcutul – îmi zise ea mândră şi cu o satisfacţie enormă pe chip la vederea reacţiei mele. În fiecare an le etichetez…
Şi, într-adevăr, am putut să observ: fiecare sticlă avea pe ea un bilet cu cifre elegante, care ar fi fost extrem de nepotrivite pentru scrisul lui Jinzo.
–Dar tre’ să fie o avere! O avere – toate vinurile ăstea de aici! am zis eu năucit, observând o sticlă cu „fetească regală – demisec – 46 de ani”.
–Mda, dar ce contează? Mie doar îmi place să le fac şi să le beau; n-aş suporta să le vând unor babalâci care vorbesc în termeni elevaţi despre ele – profunzimea culorii, delicateţea aromei, savoarea texturii – se maimuţări ea. Hai, vreau să găsim raftul cu 36…
Erau patru soiuri la categoria 36… unul roşu sec şi trei albe – sec, demisec şi demidulce.
–Na – zise Jinzo, punându-mi în braţe securile şi luând şi ea restul – nu prea îmi place roşul, aşa că trebuie să te mulţumeşti cu atâta…
–Dar n-aş putea – am început eu, îngrozit –
–Aiurea! Eu d’aia am făcut vinu’ ăsta, ca să-l beau cu lumea care îmi place – ia vino încoace, să-ţi arăt ceva!
Câteva rafturi mai încolo, am observat o discrepanţă – 23, 23, 25.
–Rel nu bea că e slab în faţa alcoolului şi pe Liri nu prea o interesează, dar măcar cu Seny pot să mă distrez, le-a terminat pe toate ale ei – râse Jinzo mulţumită.
Am încercat să-mi alung imaginea mintală a unei Seny roşie în obraji şi spunând prostii, în timp ce strănuta după fiecare sughiţ… nu prea am reuşit.
–Şi uite – continuă Jinzo, conducându-mă în direcţia opusă, la vinurile mai vechi – mai încoace sunt o grămadă de lipsuri, le beam cu Iavi pe când trăia…
Încremeni câteva secunde acolo, cu sticlele în braţe, de parcă ar fi cântărit ceva în adâncul conştientului– după care se întoarse înspre mine cu acceaşi expresie de mulţumire generală, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
–Hai, hopa sus! strigă ea energic, zorindu-mă spre ieşire. Avem patru sticle de băut, la naiba!

–Şi, Randi, am auzit c-ai fost căpitan de vapor – zise Jinzo, umplându-mi paharul pentru a treia oară cu 36-le roşu.
Mă ameţisem de-a binelea, deşi nu băusem cine ştie ce; dar era un soi extrem de puternic, extrem de vechi şi, deşi eram de acord cu Jinzo că a folosi cuvinte simandicoase să descrii o băutură e superfluu şi stupid, nu-mi venea vreun termen mai potrivit pe care să-l asociez cu ce beam decât divin, sublim şi maxim.
–Am fost o vreme, până mai acum vreo cinci ani – i-am răspuns vag.
–Şi-apoi?
–Şi-apoi ce?
–De ce n-ai mai fost?
–Aaa – probleme de sănătate – i-am zis în doi peri.
–Nimic grav, sper – murmură Jinzo oarecum în expectativă, de parcă ar fi vrut să urmeze ceva dur şi dramatic, care mi-ar fi triplat gradul de interesantime.
–Nu, doar o chestie la plămâni…
De fapt, era aceeaşi chestie pe care o avusese şi soră-mea, numai că un stadiu mult mai puţin avansat – renunţasem totuşi eu singur la postul de căpitan, pentru a nu o agrava.
–Şi-acuma unde lucrezi?
–La PTSF, o firmă particulară. De obicei am muncă la birou, din când în când mă trimit şi în afară, la supravegheat lucrări – acum, de exemplu, am fost plecat trei luni în Luluhono…
–Impresionant – declară Jinzo relativ batjocoritor. Ai renunţat la cariera de marinar ca să stai zece ore pe zi în faţa unui laptop.
–Păi, alţii au renunţat la cariera de marinar ca să intre în politică – şi le-a mers bine.
–Aveau dicţie şi tărie – Jinzo se ridică de la masă şi făcu o oarecare plecăciune, după care se îndepărtă în fugă către un telefon sunând.

Era mare zarvă-varză în casa Irivailor în seara aia. Se părea că Relniazis era vizitat de două personaje obscure care ar intre în categoria de childhood friends; era vorba de un frate şi-o soră, Naurel şi Mazuca, el cu părul lins şi gelat, gât scurt şi foarte pompos, ea cu părul ţepos, curcubeatic în culori şi tricou galben cu buric gol; ambii extrem de vorbăreţi, ambii extrem de duşmănoşi unul faţă de celălalt. În mod absolut convenabil, ea, Mazuca, studia în aceeaşi grupă cu Relniazis la facultate; şi el, Naurel, era coleg cu Ritsu.
Exista totuşi o diferenţă. În timp ce Mazuca era înnebunită după Relniazis (spre totala lui oroare şi marea mea satisfacţie interioară), Naurel părea să o considere pe Ritsu un fel de obiect plasat aiurea în societate, fără funcţie definită şi total atemporal.
–Furabie, nu mă aşteptam să te văd aici – îi zisese el drept salut, după care n-o mai băgase în seamă aproape toată seara.
Asta o enervase pe Ritsu până peste limite.
–Cin’ se crede – mi se plânse ea nervoasă, jucându-se cu dopul de sticlă. E doar invidios că am luat mai mult decât el la naţionala de [p?].
–Zăăău? Pe ce loc ai fost?
–Pe şapte.
–Din opt?
–Nu din opt, deşteptule, din treişpe! se aprinse Ritsu.
–Adică ai fost la jumate.
–Da, am fost la jumate. Felicită-mă!
Cred că aveam reflexele ceva cam duse de la vin… i-am zis un „Bravo, Ritsupichi!” ceva cam diminuat.
–Dacă tot am adus vorba, Randi – Ritsu intrase în business mode – ştii ce? Ia-mi şi mie un laptop.
Ete scârţa.
–La ce-ţi trebuie ţie un laptop, don’şoară? m-am încruntat eu.
–La [p?], chestii, las’ că-i găsesc eu destule funcţii odată ce-l am.
–Ăsta nu e un motiv destul de puternic.
–Ia mai lasă-mă! Ce, tu n-ai laptop?
–E de la firmă, lucrez pe el –
–Nu contează! Uite! Şi Seny şi Rel au un laptop –
–Unul fiecare sau unul amândoi?
–Amândoi, cred –
–Şi lor la ce le trebuie?
–Eu îl folosesc la desenat şi la proiectare tridimensională – sări Relniazis, bucuros că găsise o scuză să se ţină departe de insistenţele Mazucăi (care se căţărase pe el şi aproape îl sugrumase între timp). E foarte util –
–Daaa, chiar e util pentru oamenii ca noi – zise Mazuca irezistibil, de parcă asta ar fi creat o legătură indestructibilă între ei doi.
–Aaargh – dă-te jos de pe mine, mă distrugi! urlă Relniazis scuturându-se fără succes de ea. Naurele, spune-i lu’ soră-ta să se dea jos –
–Da’ ce treabă am eu? Să se dea singură, doar d’aia are mâini şi picioare –
–Revenind la laptop! tuşi Ritsu nemulţumită.
–Aşa – am reluat eu – lui Seny la ce-i trebuie?
–Seny – răspunse Relniazis, scuturându-se iar – nu face altceva decât să se joace minesweeper şi pinball toată ziua.
–Ce plictisitor – comentă Mazuca.
–Dar are scoruri foarte mari, extreem de mari, exageraaat de mari! – Relniazis gesticulă convingător în aer, aproape nimerind-o pe Mazuca în nas – chiar, unde-i Seny? SEEENYYY!
Urlase ca nebunu’, de se clătinase toată casa (Ritsu scăpase şi dopul din mână, şi Mazuca se desprinsese de suportul ei material şi moral şi făcuse o piruetă involuntară în aer, gen trei mămăligi din Împărate luminate); de undeva din capul scărilor, o voce la fel de răsunătoare urlă la loc:
–CE NAIBA VREI, HOO TÂMPITULE?
–Vino încoace!
–De ce?
–D’aia şi d’ailaltă!
–Gggraaaghghgar! mârâi Seny, trompănind nervoasă câte două trepte deodată.
–Ce făceai acolo sus?
–Eram cu Liri şi e treaba mea ce făceam! De ce m-ai chemat?
–Ce scor ai la pinball?
–Două sute şaptişpe milioane, o sută cin’ji trei de mii patru sute nouăzeci şi cinci – recită ea cu promptitudine.
–Ăsta e noul tău pi, sau ce? chicoti Mazuca.
Seny se strâmbă şi se holbă la ea insistent. Era clar; nu se suportau reciproc.
–Altceva? zise ea, punându-şi mâinile în şold şi fixându-şi privirea înspre Relniazis.
–Rămâi şi tu aici, şi cheam-o şi pe Liri, şi vezi pe unde e mama!
–Liri nu vine pentru că a rămas cu traume de când a legat-o Naurel cu scotch de uşa frigiderului şi mama a plecat pe lună. Altceva?
Se iscă o discuţie referitoare la simbolismul plecării lui Jinzo pe lună… şi Ritsu mă fixă vizual tânguitor şi începu să mi se miorlăie.
–Hai măi Randi, ia-mi şi mie un laptop –
–Mă mai gândesc. Să văd de acum înainte ce rezultate mai ai.
Ritsu mă luă pe după gât şi mă pupă pe ambii obraji. „Mă mai gândesc” echivala, clar, cu un „da”.
–La mulți ani, Randi!
–Mersi, mersi, hai fugi de-aci, Ritsupichi–
Mă ciufuli în creştet, îmi zise să nu mai beau mult, după care dispăru în hol, oprind-o pe Seny exact când era pe cale să urce scările înspre etaj – şi aducând-o lângă mine.
–Stai jos, stai jos – îi ordonă Ritsu de parcă ea ar fi fost gazda; Seny se conformă, aşezându-se faţă în faţă cu mine şi fiind oarecum contrariată.
–Ce-i? De ce… aah! Un 36 roşu!
Întotdeauna mă amuzase expresia aia cu holbatul ochilor cât cepele… se potrivea pafekuto în cazul lui Seny.
–Mama nu scoate vinurile vechi decât în cazuri excepţionale, la persoane excepţionale! Chiar nu văd motivul pentru care… – începu ea, dar îşi dădu seama de greşeală, se fâstâci şi încercă să o redreseze. Adică – nu vreau să sune ca şi cum nu ştiu să apreciez oamenii din jur, cum să zic eu – se întoarse înspre Ritsu – unchiul tău chiar e o persoană excepţională.
Am râs cu poftă împreună cu Ritsu, încurcând-o şi mai tare se Seny – care încercă şi ea să râdă, dar se înroşi şi cedă. Se părea că încă nu era în stare să mi se adreseze direct.
–Nu numai că e o persoană excepţională – reîncepu nepoată-mea – dar e şi într-un caz excepţional! E ziua lui azi!
Am văzut cum, într-o simplă secundă, Seny se lumină de la o revelaţie divină…
–Aha! Ziua de 36! La mulţi ani!
–Ţi se pare ţie că arăt de 36? am întrebat-o amuzat.
–Nu… mă pricep să apreciez vărstele – se eschivă ea.
–Atunci cum de eşti aşa sigură că e de 36? Ar putea fi de 35, sau, eu ştiu, de 30…
–Mama nu dă niciodată vin mai vechi decât omul! E o blasfemie, aşa zice – dar bineînţeles, ea a trăit 3052 de ani şi le poate bea pe toate – aşa că asta s-ar putea să fie o scuză numai ca să le acapareze…
Am râs din nou… eram cu chef.
–Seny! strigă Ritsu brusc.
–Ce-i?
–Mai zi-i o dată lui Randi „la mulţi ani!”!
–De ce?
–D’aia! Hai zi-i!
–Da’ de ce…?
–Zi-i odată!
–OK…
Seny se întoarse înspre mine, mă privi serioasă şi rosti replica:
–La mulţi ani!
–Aşa… acum pupă-l!
–?! Poftim?
Seny tuşi şocată, Ritsu o privi viclean şi continuă îndemnul… începeam să mă prind. Ăsta era modul nepoată-mii de a-mi mulţumi pentru faza cu laptopu’.
–Ritsupichi, nu-i poţi forţa pe oameni să mă pupe, nu mai sunt aşa arătos cum eram în tinereţe… – am tuşit eu neconvingător.
–Aiurea! Seny nu crede deloc că eşti nearătos, nu-i aşa Seny?
–Eu nu cred nimic! se apără acuzata, dând din mâini energic de parcă eu şi Ritsu am fi fost muşte şi ea ar fi încercat să ne alunge.
–Atunci nu-i nicio problemă dacă-l pupi, nu? Aşa de ziua lui…
Până la urmă Seny cedă, ocoli jumătatea mesei şi ajunse lângă mine. I-am simţit din nou mirosul părului când s-a aplecat asupra mea şi m-a atins pe obraz.
–Ooooooo!
Se părea că scena fusese foarte bine înregistrată de Relniazis & Co. – toţi începură să râdă de Seny de parcă cine ştie ce infracţiune ridicolă comisese.
–Deci e adevărat ce se zice! sări Mazuca triumfătoare. Chiar îţi plac tipii mai în vârstă!
–De unde şi până unde ai auzit tu asta? intră Seny în defensivă, ştergându-se la gură (… m-am abţinut să nu iau asta drept ceva ofensator), pefect calmă şi total în contrast faţă de cum fusese când se apărase de Ritsu.
–Era toată povestea aia cu profu’ de analiză, boşorogu’ ăla de Jeghi…
–Complet neadevărată, de altfel!
Urmă o oarecare ceartă… şi în timp ce ascultam distrat, cu mâna pe obraz în locul unde mă pupase Seny, Ritsu veni la mine, îmi puse mâna ei pe umăr şi-mi şopti la ureche:
–Îmi rămâi dator.
După care se alătură şi ea certei, neuitând să-mi zâmbească vampiric înainte.

–Ce bine e să fii înconjurat de tinereţe – oftă Jinzo relaxată, punându-şi mâinile pe după ceafă şi întinzându-se pe spate pe scaun.
Venise cam pe când terminasem eu al treilea pahar – şi toată lumea din sufragerie (inclusiv Liri, care coborâse între timp) sărise pe ea să o întrebe cum decursese aselenizarea. Neavând altceva mai bun de făcut, Jinzo se apucase să zică „Houston, we have a problem” pe tonuri cât mai variate, fiind acompaniată de background efectele speciale ale lui Relniazis – până când, în sfârşit, sărise pe o canapea şi declarase triumfătoare „Un pas mic pentru Jinzo, un pas mare pentru Marea Mamă!” în aplauzele tuturor.
–Chiar mi-ar fi plăcut să merg pe lună, să ştii… – zise ea contemplând tavanul în aşa fel, încât într-adevăr părea serioasă. Deşi nu cred că m-ar fi lăsat să intru în programul special de antrenare din cauza înălţimii – mă rog, las’ că până la urmă tot ajung eu şi acolo, deşi probabil în câteva sute de ani…
Am încuviinţat vag – nici eu nu ştiam ce.
–Scuze c-am dispărut atâta – m-am lungit la taclale cu frati-meo la telefon. Mereu mă sună în ultima zi a lunii, şi-a făcut obicei din asta –
–Ai un frate? am întrebat-o eu şocat; dintre toţi oamenii posibil şi imposibili din lume, mi se părea cel mai puţin probabil ca Jinzo să apare în ipostaza de soră. Mai mare, mai mic?
–Mai mare, logic! râse ea. De fapt, mai am doi fraţi şi o soră – toţi mai mari, toţi mai tari – dacă nu îi aveam, cred că ajungeam şi eu un om responsabil şi de acceptat în societate –
–Deci ei tre să aibă vreo patru mii şi ceva de ani, nu? am întrerupt-o pe un ton relativ cinic.
Jinzo râse iar, cu poftă şi sincer. Mă aşteptasem să-mi răspundă cu acelaşi cinism; nu cred că o mai văzusem vreodată fără atitudinea aia a ei de luat în derâdere. Eram contrariat.
–Mai am, mai au până la patru mii, săracii – Bert mi-e destul de apropiat ca vârstă, da’ Hezka şi Rab sunt ceva mai bătrâni… uăăăf, uite ce tâmpenii mă faci tu să spun – oftă Jinzo.
Era profund nostalgică – deşi nu ştiu cât la sută natural şi cât forţat.
–Ştii, suntem fraţi vitregi toţi între noi, mai puţin Hezka şi Rab, ei sunt gemeni, tot ca Mazuca şi Naurel.
Şi Jinzo îşi spijini obrazul în pumn, scoţând un nou oftat atât de şuierător, încât ar fi fost bun pe post de audio într-o casă bântuită.
–Continuă – i-am zis.
–Să continui cu ce? Îţi plac poveştile cu fraţi?
Poate doar mi se păruse mie – dar Jinzo se luminase brusc. Am încuviinţat docil şi curios.
–Să vedem… eu cu fraţii mei ne tachinăm în tâmpenie, doar n-am fi fraţi dacă n-am face-o – rosti ea închizând ochii, de parcă îşi amintea ceva preţios. Dar – să ştii tu de la mine – aici Jinzi îi deschise – numai ei m-ajută dacă am vreodată nevoide de ceva.
–Asta aşa e – am confirmat eu.
Jinzo chicoti.
–M-am moleşit de tooot de la vinu’ ăsta – zise, întinzându-şi degetele (diimensionate cam jumate cât ale mele) şi pocnindu-le – da’ că tot veni vorba, Ritsu e fata lu’ frati-to sau a lu’ soră-ta?
–A lu’ soră-mea…
Şi mi-a venit în minte imaginea Rheei – trebuia urgent să pun capăt subiectului, acum că se întorsese împotriva mea.
–Heeei, nu-i corect, vrem şi noi să bem ceva şpriţ!
Căzuse colivia divină din cer şi se rezolvase totul – am expirat uşurat. Grupul tinerilor se strânsese în jurul mesei şi cerea alcool.
–Ăsta pare bun – sări Mazuca, întinzându-şi mâna ca un prădător preistoric către 36-le roşu – cred că e chiar per… aaau!
Ceva – sau, mai exact, cineva o pocnise peste încheietură –cineva care îmi părea tare simpatică cu faţa indignată pe sub zulufii albi.
–N-ai voie d-ăla! vociferă Seny categorică, acompaniată de un val de râs – nu ştiu de ce l-am putut distinge şi pe al meu atât de clar şi de spart ptrintre atâtea.
–Lovitură directă de la soră-mea, marea maestră di vin!
–Jap peste mână, cu o tehnică divină!
Relniazis şi Liri se distrau de minune mustăcind. Jinzo îi privi reprobator.
–Seny – zise ea – fii drăguţă şi adu-le şi ăstora nişte ce haş trei ce haş doi o haş. Şi dacă tot te duci, ia-ţi şi ţie un 25 – mai e fix fix o jumate de an până la ziua ta, da’ cred că putem să-ţi aproximăm vârsta…
Seny plecă ţopăind înspre cramă şi se întoarse cântând cu sticlele în braţe. O urmăream cu coada ochiului, încercând să nu scap de sub control conversaţia din jur în caz de împrejurare critică; la un moment dat mi-am întors raza vizuală către masă şi am încremenit sub expresia dezaprobatoare a lui Ritsu – atât de asemănătoare cu a Rheei când mă privea făcând prostii în copilărie.
–Randi, cred că-ţi ajunge – îmi spuse nepoată-mea luându-mi sticla din faţă; (nu i-am comentat nimic). Ştii doar că n-ai voie cu alcool mult. Şi cred că-ţi ajunge şi cu – (Ritsu se aplecă şi-mi şopti la ureche următoatele cuvinte) – uitătura aia hămesită înspre Seny. Altfel – (aici îmi dădu cu latul palmei peste gât) – ghilotina te paşte, domnule.
Din nou, nu i-am comentat nimic nepoată-mii; cu toate că aş fi avut o grămadă să-i spun (doar nu ea o pusese pe Seny să mă pupe de ziua mea?). Şi, în fond, ce era aşa rău în privitul lui Seny; recunosc că îmi plăcea oarecum de ea, pentru că-mi era simpatică; dar nu mai mult decât mi-ar fi plăcut de orice altă studentă relativ mai diferită faţă de normă într-o perioadă plictisită a vieţii mele. Era material bun pentru a pierde vremea şi a mă distra temporar, eventual chiar şi pentru ceva mai indecent, dar nimic mai mult; nu merita vreun efort special sau vreo grijă mai deosebită.
Ritsu continuă să mă observe pentru o vreme; am încercat să creez o diversiune verbală.
–Cum se face că voi doi sunteţi gemeni? am întrebat, ori pe Mazuca, ori pe Naurel, nu ştiu pe care, amintindu-mi de vorbele lui Jinzo. Adică nu sunteţi în acelaşi an; nu v-a lăsat doar pe unul dintre voi repetent, nu?
–Santa Lola, nuuuu! ţipară toţi trei Irivaii, plus Seny; mi-am dat seama că atinsesem un subiect tabu, dar, în necunoştinţă de cauză, n-am putut decât să le cer scuze şi să-mi ridic din umeri nedumerit, înţelegându-mă din priviri cu Ritsu – care avea aceeaşi expresie contrariată.
–Ceee-aaai făcut, ai declanşat apocalipsa vorbitoare! urlă îngrozit Relniazis.
–Şi nici măcar nu e mică, nu e sexy, n-are şase picioare! fredonă Liri.
–Fugi cât mai poţi, fugi cât mai poţi! mă îndemnă şi Jinzo; după care ea şi Seny dispărură undeva, dincolo de uşa care dădea în curte.
Mă simţeam relativ stupid în faţa acestei wunderschöne performanţe artistice; şi-mi închipuiam că Mazuca, cea la care se făcuseră toate referinţele, ar fi trebuit să fie indignată până în vârful ultimului ţep din cap; dar nici pe departe. Abandonată de Naurel (care se retrăsese ceva mai în spate cu Relniazis să discute despre businessuri importante) şi captând cu forţa o Liri disperată în audienţă, Mazuca se umflă ca broasca fabulatică şi-şi începu prelegerea:
–Într-o toamnă aurie, acum şaisprezece ani…
Liri scoase un sunet jalnic, ca un aspirator vechi cu oprirea gradată; Ritsu începu să fluiere nevinovat şi să facă paşi laterali.
–Eram cu dragul de Rel şi cu idiotu’ de frati-meo şi ne jucam aici, în spate, pituluşu’; aveam vreo şapte ani. Încă nu începuse şcoala…
Ritsu se îndepărtase acum de-a binelea de noi şi fugea către uşă; Liri bocea încet şi încerca să iasă de sub strânsoarea Mazucăi.
–Stai aici, Li, tre’ să ştii cum a fost, din moment ce tu n-ai fost de faţă – nici n-aveai cum, de-abia te născusei…
–Am auzit-o de cel puţin douăzeci de ori, dă-mi drumu’, te rooog–
Nu înţelegeam ce era aşa de rău în povestea Mazucăi, sub nicio formă.
–Aşa… trebuie să aduc la cunoştinţă faptul că eu sunt geamăna cea mare, năcută în data de 20 iunie la ora 22:53, în timp ce deşteptu’ de frati-meo e născut la 23:00 fix–
Poc! Ritsu alergase către uşă, numai că uşa fusese blocată între timp de silueta masivă a lui Relniazis; rezultase o coliziune directă, în urma căreia nepoată-mea nimerise exact în braţele blondului. Urmaseră nişte înjurături metaforice bazate pe sintagma „rahat cu ochi deshidratat”; după care Ritsu renunţase complet să mai încerce să mai iasă din cameră şi începuse o discuţie despre naţionala de [programare?] cu Naurel, lăsându-l pe Relniazis total pe dinafară. Am mârâit a frustrare.
–Randi, eşti atent? După cum spuneam, era o toamnă aurie, acum şaisprezece ani…
M-am uitat la ceas. Ei, dacă tot ai început, hai măcar să te cronometrăm, Fraulein Mazuca.

Douăzeci de minute mai târziu, eram complet conştient de semnificaţia apelativului „apocalipsă vorbitoare”; reprezenta un sfârşit treptat al umanităţii din mine, la care se ajungea pe cale auditivă, lent, dureros şi secător în suflet; putea fi caracterizat, de asemenea, şi ca un proces ireversibil, de neîntrerupt şi cu rata de reuşită 196,5%. Mă simţeam absolut distrus; mai avusesem eu zile de naştere plicticoase, dar parcă nici chiar în halu’ ăla…
Adică, nu că ar fi fost povestea în sine neinteresantă, nici pe departe; problema era felul în care era redată. Nu c-aş vrea s-o jignesc pe Mazuca; dar unii oameni pur şi simplu nu au darul istorisirii, şi-ar trebui să-şi ţină gura şi să stea cuminţi şi fără de minţi în banca lor, să-i asculte pe alţii mai talentoşi. Dar nuu; Mazuca trebuia să se trezească să spună ea totu’, într-un mod incoerent, neordonat cronologic şi – ce mă scârţâia pe mine pe creier cel mai mult, – cu nişte descrieri alte timpului, spaţiului şi personajelor total irelevante şi lungi ca vertebrele de girafă. Subiectul era totalmente simplu: ea, Mazuca, se căţărase într-un copac să nu fie găsită; căzuse şi se lovise; trebuise să amâne şcoala un an din cauza piciorului în ghips. Scuuurt, nu? Atunci de ce mama mă-sii îi luase douăji de minute să-l redea?
Nu mai puteam; eram terminat. Invocând o durere de cap crescendo, m-am ridicat de la masă brusc şi am tulit-o cât am putut de repede la aer.
Afară am dat peste Jinzo şi Seny, stând pe jos pe verandă şi absorbite într-o conversaţie aparent foarte vioaie, cu sticlele de vin şapte optimi goale lângă ele. De-abia ieşisem, că au şi trecut pe funcţia mute; nu ştiu de ce aveam impresia distinctă că eu fusesem tematica discuţiei lor.
–Deja ai scăpat, măi Randi măi? Tre’ să-i spun lu’ Mazuca – mă dezamăgeşte, i-a scăzut rata performanţei! rânji Jinzo.
–Fraaate, voi vreţi să mă omorâţi cu zilele! am dramatizat, dându-mi cu mâinile peste faţă şi apoi prin păr; râsera amândouă, sincronizându-se cu durerea mea de tâmple.
–Fiinţa aia e de-a dreptul îngrozitoare! îmi ţinu Seny isonul cu întârziere. E o minune să se scape de ea aşa repede, e aşa insistentă…
Un om normal ar fi zis „să scapi de ea aşa repede”, dar mă obişnuisem deja cu modul anormal de vorbit al lui Seny atunci când mi se adresa ea mie; pe de altă parte, fusesem convins că numai eu observasem asta – dar un chicot al lui Jinzo mă convinse de contrariu. Omului ăluia chiar nu-i scăpa nimic.
–Şi eu care credeam că devenisem imun de la atâta ascultat al şefului la servici – am pufnit sarcastic. E un fel de variantă masculină a apocalipsei; un Mazuc, ca să-i zic aşa…
Iarăşi râseră amândouă, ceva cam tare faţă de cum ar fi trebuit la ceva atât de neamuzant; după care Jinzo se dădu puţin mai încolo şi îmi făcu loc între ele, îmbiindu-mă cu un “Stai jos, măi Randi măi, oi fi fiind şi tu obosit!”.
M-am conformat; şi m-am trezit cu ele punându-şi fiecare braţele pe câte un umăr de-al meu şi sprijinindu-se de mine ca de tejghea.
–Ce-i cu asta? am întrebat, amuzat; mi se părea ciudat să mi se arate brusc atâta afecţiune.
–Un experiment, un testing, domnule Furabie! răspunse Jinzo, răspândind în aer un iz puternic de alcool; chiar şi stând jos, nivelul umărului ei era la o distanţă enormă faţă de nivelul umărului meu.
–Testing pentru?
În multitudinea de mirosuri ale serii, ale aerului şi ale vinului, distinsesem şi mirosul părului lui Seny; simţeam un punct de acumulare în gât.
Jinzo mustăci.
–Pentru ce vrei tu! Test de IQ, test de bărbăţie, test de alcoolemie, test de energii paranormale, ce mai contează?! Test să fie!
Fu rândul lui Seny să mustăcească.
–Poate să fie şi test retrospectiv de analizare a viaţii de până acum? zise ea.
–Test de caaare?
Mă întorsesem să o privesc; atâta cât distingeam în întunericul de afară şi în puţina lumină a lunii şi a felinarelor, nu puteam să-mi dau seama dacă era serioasă la culme sau mă lua peste picior.
–Test 1, 2, 3 test. Cum se vede viaţa la 36 de ani? Mai am o grămadă până atunci, aşa că nu ştiu şi nici n-am cum să-mi dau seama singură…
Poate era din cauză că luasem ceva la bord; dar mi-a luat ceva timp până când sinapsele au realizat conexiunea şi au perceput sensul frazei.
–Hai măi Randi măi, spune-ne! – Jinzo mă ciufuli în creştet cu mâna disponibilă – adică, e interesant, pe când aveam eu 36 de ani…
–În urmă cu peste trei milenii! se auzi o voce din spate.
Am tresărit toţi ca prinşi în flagrant; de data asta m-am trezit, spre dezamăgirea mea, lăsat complet în pace.
–Mama, – Liri se sprijinea în tocul uşii întredeschise – au agăţat din greşeală faţa de masă şi au spart şi vărsat tot ce era pe ea, Rel şi Naurel – vii să ne ajuţi şi pe noi să strângem? Te rooog!
Jinzo se ridică greu şi plecă bombănind; am auzit foarte clar expresia arhicunoscută „şi să mai zici că mai vrei copii”. Liri o urmă.
Rămăsesem numai eu cu Seny.
–Vrei? îmi zise ea, întinzându-mi sticla de vin de parcă ar fi fost de bere; am clătinat din cap ca un câine care-şi scutură apa.
–Nu, nu cred că mai fac faţă –
–Păcat, păcat, e un soi bun.
Seny oftă de parcă nu ştiam să apreciez adevărata calitate.
Tăcere.
–Şi totuşi, cum e viaţa la 36 de ani? persistă ea cu întrebarea.
–Şi totuşi, chiar trebuie să răspund? am insistat, la rândul meu, cu refuzul.
–Nu… e obligatoriu.
Am pufnit. Părul lui Seny chiar strălucea ciudat în lumina lunii şi a felinarilor din curtea Irivailor.
–Păi, hai să zicem aşa. E la fel ca la 35, sau 34, sau 33, după o vreme chiar nu prea mai contează. Nu mai faci nicio distincţie – lumea merge mai departe, tu rămâi cu carpe diem–ul tău, şi asta-i tot. Mulţumită?
A durat ceva până am primit răspunsul.
–Mmm, nu. Mă aşteptasem la ceva mai personalizat, nu o generalitate.
Puncte puncte.
–Personalizat, ai? Vrei personalizat? Bine, îţi zic eu personalizat atunci. Dimineaţa mă trezesc, mănânc, mă duc la servici. Acolo încerc cât de cât să întreţin o atmosferă în timp ce muncesc, pentru că, dacă n-aş şi eu, şi o colegă ceva mai vorbăreaţă şi nebună, toţi ăilalţi ar tăcea ca morţii. La prânz beau în pauză ciocolată caldă; seara, când mă întorc, de obicei rămân blocat în trafic. Înainte, când stăteam cu Ritsu, cum ajungeam acasă stăteam la taclale cu ea până târziu; acum o sun, dar nu ne mai întindem chiar atâta. Uneori mai ies seara cu câte o secretară ceva de la altă firmă, ne facem de cap, şi mă întorc noaptea târziu. În weekend îmi place să mă relaxez citind, uitându-mă la filme, făcând sporturi sau ducându-mă la tot felul de expoziţii şi prostii; în vacanţele mai lungi plec merez cu Ritsu în străinătate. Acum e destul de personalizat?
Era clar; nu mai eram stăpân pe toţi neuronii mei; altfel nu mi-aş şi povestit viaţa atâta. Cum Seny nu zicea nimic, am întrebat-o din nou, acuzator: „Mulţumită?”.
–Eu, da. Tu?
–Eu? De ce să fiu mulţumit?
–De viaţa ta, cum de ce? N-ai vrea să fie mai frumoasă?
„Aha!!!”, am gândit, observând schimbarea pe persoană şi de ton. „Acuma renunţaşi la politeţe, don’şoară.”
–Unele lucruri trebuie acceptate aşa cum sunt; nu pot fi mai frumoase – am zis, sprijinindu-mi bărbia în mână.
–Nuu prea cred! sări ea. Poate nu încerci tu să înfrumuseţezi, dar aproape orice situaţie, atâta timp cât nu e ceva rău, de nerefăcut, poate fi îmbunătăţită!
–Seriooos? am şuierat. Eu îţi zic că există şi situaţii de neînfrumuseţat!
–Şi eu îţi zic să-mi dai un exemplu de o astfel de situaţie. Dă-mi un exemplu!
–Exemplu? Bine. Uite exemplu: situaţia de acum. Ce faci s-o îndrepţi?
Speram s-o pot încuia cu asta.
–Acum, acum – recită Seny. Cum acum?
–Adică acum, aici, în momentul ăsta, în locul ăsta. 30 aprilie, ora 22:17. Seară, condiţii meteorologice favorabile. Eu, Furabie Randif, mă aflu pe veranda Irivailor. Ce fac?
–Păi – începu ea.
–Păi?
–Ai putea să mai bei nişte vin.
–Nu vreau; mă doare capul.
–Ai putea atunci să te duci înăuntru.
–Şi să dau de Mazuca?
–Nuuu… bun atunci. Ai putea s-o aduci pe Ritsuna aici.
–Ca să aud preţuri la laptopuri?
–Aaah, nimic nu-ţi convine!
–Nimic nu-mi prieşte.
–Nu prea cred. Poate nu am privit problema de unde trebuie…
Am căscat.
–Să recapitulăm! – nu se lăsă ea. Deci tu eşti acum, aici. Presupun că n-ai cum să pleci din locul ăsta la ora asta – aşa că excludem posibilitatea. OK. Mai departe. Din câte am înţeles, te doare şi capul, dar n-ai cum să iei vreo pastilă din moment ce ai băut. Asta e un inconvenient. Zici că nu vrei nici înăuntru; deci nu vrei companie? (Am încuviinţat.) Păi şi-atunci ce naiba ai putea face, ce ai putea face…
Mă distra teribil insistenţa ei.
–Nu înteleg; am enumerat totul? E ceva ce am omis?
–Ar fi un element.. – am surâs eu superior.
–Daaa? Care?
Murea de curiozitate.
–Nu-ţi zic; gândeşte-te şi singură.
–Nu ştiu, nu ştiu; hai zi-mi! Zi-mi!
Seny se apropiase destul cât să-i simt mirosul părului la 15 cm distanţă.
–Îmi zici? întrebă ea, oarecum nervoasă.
–Eşti sigură că vrei să ştii?
–Normal, altfel la ce te-aş fi întrebat! Ziiii!
–Îţi zic atunci. Tuuu – am rostit, pe un ton cuceritor.
–Eeeeu?
–Da, tu.
Seny scoase un „argh!”; după care-şi încrucişă mâinile peste piept şi se îndepărtă de mine.
–Am înţeles – rosti ea indignată.
–Ce-ai înţeles? am întrebat-o rânjind.
–Am înţeles… te dai la mine.
–De unde şi până unde ai ajuns tu la concluzia asta?
Aproape-mi şi dispăruse durerea de cap. Seny mârâi nehotărâtă.
–Ritsuna a zis că o să te dai la mine.
–A naiba de Ritsu, da’ multe prostii mai zice ea! Ia să nu-i mai iau eu nimic.
–Deci e adevărat sau nu?
Am rostit un hî-hî-hî în trepte.
–Şi de când vorbeşti cu mine cu „tu”, măi Seny măi?
–Uah! Credeam că n-o să-ţi dai seama! zise ea încolţită de-a dreptul.
–Păi mă gândeam şi eu…, dacă tu ai făcut pasul către mai puţin formal, poate aş putea şi eu să fac pasul către şi mai puţin formal.
Îmi era cald; şi mă obişnuisem acum cu întunericul şi eram în stare să-i disting trăsăturile şi ochii gri şi părul alb creţ – şi-mi plăceau.
–Te gândeai prea mult! Să ştii că vorbesc aşa numai pentru că îs beată!
–A~o~leu~
–Şi – mâine – n-o – să-ţi – mai – zic – tu! tună ea.
–Sunt convins – am aprobat eu omniscient.
–Aşa că nu te mai hlizi la mine aşa!
–Te admir doar.
–Nu mă mai admira!
–Dacă eşti frumoasă.
Uneori puteam să fiu şi eu extraordinar de călcător pe nervi.
Seny se uită la mine ca Godzila la o maşină de teren supărătoare.
–Termină!
–Să înţeleg că şi tu faci parte din categoria fetelor care nu ştiu să accepte un compliment?
–Nu era un compliment, râdeai de mine!
–Ştii, erai mai drăguţă de la distanţă, până să mă nimeresc singur cu tine şi să te aud cum vorbeşti de fapt.
Asta ar fi trebui să fie o replică de încheiere – dar nici pe departe.
–Şi tu erai mai interesant până să-ţi povesteşti viaţa de neînfrumuseţat!
–Zăăău? Şi care parte te-a deranjat mai exact? Aia cu secretara? Să ştii că ies şi cu studentele.
–Vaai de mine, ar trebui să mă păzesc! – chiţăi ea sarcastic.
–Stai liniştită, te-am tăiat deja de pe listă!
–Adică eram înainte?
–Mdaa, până să aud că ţii cu…Edgar cel snob!
–Haa! Decât să ţin cu dezorientata de Jill–
–Ştii cum mi se par mie oamenii care ţin cu Edgar? am întrerupt-o.
–Hai să te aud! Cum?
M-am apropiat de ea foarte mult, până când ochii mei au ajuns faţă în faţă cu ai ei şi la acelaşi nivel; după care am tras aer în piept şi am zis pe cea mai tătăgănată voce posibilă:
–Meeeeees~chiiiniii~
M-am trezit împins destul de puternic în spate; Seny pufnise „haaaaa!” incredulă şi se ridicase să plece.
–Ştii ce? – în fiecare silabă de-a ei se simţea patimă şi indignare – te iert numai pentru că e ziua ta!
–Vaaai mersiii, mă simt norocooos –
–Câh!
Seny mârâi şi deschise uşa către hol.
–Apropozuri – am strigat-o eu – la mulţi ani şi ţie!
–Mie?
–Mdaa… faci fix 24 jumate azi, nu? Am auzi de la Jinzo…
Se scutură ca un bizon de ploaie, mă mai privi o dată şi trânti uşa după ea.

Conversaţia cu Seny mă lăsase într-o stare de autoapreciere a mea drept o fiinţă evoluată cu o treapă mai sus decât norma; mă simţeam extraordinar de superior, satisfăcut şi dur. Eram foarte tare, ştiam; doar o învinsesem complet în argumente, în atitudine şi în experienţă. În plus de asta, reuşisem să o aduc într-o stare în care îmi plăcea la nebunie să-i văd expresiile feţei: când nervoasă, când indignată, când sarcastică, când curioasă; zău că era drăguţă foc.
Am rămas încâ vreo cinci-zece minute pe verandă, reflectând asupra a ceea ce vorbisem cu Seny; târziu, mi-am dat seama că, poate, totuşi, fusesem nedrept cu ea. Şi poate şi nesimţit. Adică nu de alta, dar în ultimul timp principalul meu partener de discuţii fusese Jinzo, care mă domina una-două; presupun că mi se păruse de-a dreptul la îndemână să-mi vărs neputinţa pe cineva mult mai tânăr şi mai neştiutor. Eh, asta este, Fraierabie; n-ai decât să te duci înăuntru şi să-i ceri scuze, să-i spui c-ai fost un dobitoc.
M-am ridicat clătindându-mă; presupun că erau destul de afectaţi centrii mei nervoşi ai echilibrului, din moment ce oricum îmi ţiuiau urechile. O clipă m-am gândit că poate aveam să înrăutăţesc situaţia, da’ dă-o naiba de treabă, dacă nu mă duceam atunci, n-aveam să am pace toată seara…
Intrând în sufragerie, mi-am dat seama că sufăr de sindromul worst timing possible.
Cei doi Reli improvizaseră un fel de scenă în centru, sus pe masă; probabil că d-aia dăduseră ei jos toate paharele, farfuriile şi alte cele. Arătau straniu de înalţi şi stupizi căţăraţi acolo, în special comparaţi cu Jinzo şi Liri (care şi aşa erau pitice în general); noroc că era tavanul foarte sus. Mai departe, se auzea un zgomot total afon de chitară; şocat, mi-am dat seama că, în aplauzele tuturor fetelor strânse în jurul mesei într-o audienţă uşor de prostit, Relniazis şi Naurel făceau pe vedetele rock. Primul, cu părul lung şi blond, mai semăna cât de cât a ceva; al doilea durea auditiv ca o cărămidă căzută pe degetul mic de la piciorul stâng.
Cum îmi distinse prezenţa, Ritsu sări de gâtul meu încântată şi mă aduse imediat lângă, să pot observa mai bine; în drum am trecut şi pe lângă Seny, care păru, dintr-un motiv anume, extrem de absorbită de spectacol.
–Sunt foarte tari, nu-i aşa, Randi? îmi ţipă nepoată-mea în ureche, agitată şi fericită.
–Sunat mai varză decât Brassica oleracea!
–Îmi amintesc de tine, când erai şi tu într-o trupă, ţii minte?
Cum era să nu mai ţin minte; doar eu cântasem! Dar cel puţin trupa mea ştia să facă distincţia între sunet, zgomot şi abominaţie audio.
–Rel, Rel, dă-i chitara şi lui Randi să cânte ceva! sări Ritsu la blond, călcând-o de-a dreptul pe Mazuca în picioare. (Care se ridică lejer, îţi trecu mâna prin ţepi şi-şi regăsi poziţia iniţială ca într-o reclamă de la Pepsi.)
–Sigur, Ritsutsu! îi răspunse el irezistibil, întinzându-i instrumentul; nepoată-mea veni cu el direct la mine.
–Uite ce e, Ritsupichi – am început eu, accentuând distinctiv apelativul pentru a-l face să contrasteze cu felul în care fusese ea adresată înainte – chiar nu cred că e cazu’, n-am mai cântat de ani întregi…
–Dai înapoi, Randi bătrâne?
Relniazis coborâse de pe masă (având grijă să aleagă latura pe care nu era Mazuca) şi-mi zâmbea aparent binevoitor, în esenţă tachinant. Curând şi Jinzo, şi Liri, şi Naurel se strânseră în jurul meu, curioşi şi aşteptându-se să mă exploateze la maximum ca o sursă de divertisment; toate ăstea mă făceau şi mai mult să fiu împotriva ideii de a-mi etala talentele muzicale.
–Haide, Randi, cântă-ne! Zi-o p’aia cu Ale naiba de roşii! – mă îmbie Ritsu, făcând referinţă la melodia cu care îmi căştigasem eu popularitatea în facultate şi de care niciodată, sub nicio formă, nu voiam să-mi mai amintesc acum că-mi trecuse febra tinereţii.
–Cum adică, Ale naiba de roşii? întrebă Liri, cu naivitate; îmi venea să-mi dau cu palma în cap de frustrare în faţa a ceea ce avea să urmeze.
Ritsu tuşi importantă, luă un aer impozant, ceru distanţă şi începu să fredoneze pe un ton imposibil:
Ale naiba de roşii
Le mănâncă toţi proştii
Vai de neuronii noş–
–Taaaci! am urlat, punându-mi mâna pe gura ei, jenat până peste urechi, ca s-o fac să înceteze; deja ajunsesem de răsul curcilor însă. Curci care se ţineau chiar cu mâinile de abdomen de atâtea hohote.
–Deci chestia asta e prea tare! Prea tare! comentă Relniazis cu greutate; în jurul lui, toţi încuviinţară violent din cap.
–Cine ar fi crezut – mustăci Jinzo pe un ton de parcă ar fi fost evidentă, totuşi, natura mea de la bun început; – Funcţionarul Furabie, fost tânăr căpitan, şi mai fost tânăr student teribilist! Excellente, mon fratello! Aşa te vreau! Revoltă! Rebeliune! Răscoală!
–Păi Randi chiar a fost un student rebel – confirmă nepoată-mea înainte ca eu să mă mai pot apăra în vreun fel; deja, reputaţia mea fusese distrusă complet. (Până şi Naurel, pompos de felul lui, chicotea.)
–Crezi c-o să ne cânte până la urmă ceva? întrebă Mazuca într-o doară pe cea mai apropiată fiinţă de ea, Seny; aceasta însă pufni dispreţuitoare:
–Dacă ne cântă, ne cântă; dacă nu, nu şi gata. Doar n-o să stăm toată noaptea să-l rugăm.
„Vasăzică aşa, domnişoară Seny Eprinozuka”, am gândit eu, relativ ofticat în sinea mea; chitara rămăsese tot la mine, aşa că mi-am aranjat-o corespunzător (era chiar un model de calitate), după care m-am apucat să ciupesc corzile, dar nu pe melodia roşiilor, ci pe ceva ce auzisem de curând pe la tv:
E frumoasă foc
Îmi poartă noroc
Nu ştie ea prea multe, dar
E frumoasă foc!
Voiam ca asta să sune ca un fel de dedicaţie subtilă, dar nu prea îmi ieşise; unu, pentru că nu exista absolut nicio conexiune între Seny şi norocul meu (şi oricum, nici măcar nu ştiam dacă un concept aşa de abstract precum norocul chiar există); doi, pentru că Seny nu era proastă; şi trei, pentru că, văzând-o cum aplaudă şi ea încântată odată cu toţi ceilalţi, simţeam cum îmi treceau toate gândurile negative contra ei.
–Tu chiar ai voce, omule! îmi zise Naurel, bătându-mă pe umăr; Ritsu însă nu păru prea fericită.
–Cântă de-al tău, nu de-al altora! îmi zise ea clar prin murmurul micii audienţe.
Dacă tot ajunsesem în halul în care eram, măcar să mă conformez.
–Când am trecut pe lângă oraşul tău
Am respirat greu, mi-a fost rău–
–Oho, o melodie de dragoste! vociferă Jinzo; am ignorat-o complet, continuând:
–În relativitatea timpului m-am oprit
Căci aerul e dens, centrul e părăsit–
–Nu-mi plac chestiile triste… – continuă Jinzo; însă şi Relniazis, şi Liri, se uitară urât la ea, zicându-i „Ssst, mama!”.
–Politicienii tot pun statul să mă impoziteze
Tu oftezi în faţa oricui vine să te viziteze–
–Ce naiba e porcăria asta? – Jinzo îşi ignorase complet rugămintea copiilor.
M-am oprit, fără chef; melodia asta, deşi total lipsită de succes, îmi plăcea mie mult, pentru că era despre Farcras, oraşul unde trăisem până să se construiască afurisitul de combinat; soră-mea îmi ceruse s-o creez, cu mulţi ani în urmă. Presupun că, fiind într-o stare aşa de nelalocul meu în seara asta, fusese inevitabil să nu mi-o reamintesc.
–Hai să vă cânt roşiile – am pufnit eu ca să schimb subiectul.
După care am tras chitara mai aproape de mine şi nu m-am oprit din cântat cel puţin o jumătate de oră.

Roşiile mă câştigaseră total de partea Irivailor şi a musafirilor lor; de unde nu fusesem la început decât, simplu, unchiu’ lu’ Ritsu (sau al Ritsunei, după gradul de pseundo-apropiere psihică faţă de nepoată-mea), statutul meu se săltase sus câteva trepte bune, ajungând la Nice Young Man Inc.
Venise însă vremea să plecăm, şi eu şi Ritsu; toată lumea (inclusiv Naurel şi Mazuca, ambii care rămăseseră peste noapte) se strânsese în faţa maşinii noastre.
–Sigur nu vreţi să vă luăm cu noi pe drum înspre capitală? – am întrebat, pentru a mia oară, grupul studenţilor; Relniazis, cel mai impunător dintre ei, îmi negă vehement cu mâna:
–Nu rezist nici zece minute în maşină fără să dau p’afară. Vin cu trenul, my God!
„La vârsta asta?”, am gândit eu vag, întorcându-mă către gemeni, să le ofer şi lor serviciile mele.
–Eu vin cu Rel – zise Naurel.
–Eu vin cu Relii – adăugă Mazuca.
I-am lăsat să-l tachineze pe Relniazis („Vai ce important ești, măi omule!) şi m-am uitat către Seny.
–Poate altădată, acum merg şi eu cu ei – se scuză ea, gesticulând puternic cu mâna dreaptă şi evitându-mi privirea.
Mi-am oprit un oftat intern; o parte din mine sperase până în ultima clipă că avea să ne însoţească şi ea.
–Dar – dar ne vedem sâmbătă la PteroSofi! Abia aştept să ne ducem!
Şi Seny îmi făcu cu mâna energic, spre mirarea mea; i-am răspuns şi eu în acelaşi fel la salut.
–Să mai treci pe aici, Randi – zise Jinzo, dând noroc cu mine; avea nişte degete minuscule.
Ritsu pufni pe ascuns, aparent nemulţumită de faptul că ea nu fusese menţionată.
–Să mai treceţi pe aici – repară Seny, accentuând verbul.
I-am surprins privirea timp de o secundă. Poate era numai imaginaţia mea – dar aveam o oarecare idee că subiectul neprecizat al lui treceţi e dumneavoastră, şi nu tu. Asigurându-mă că sunt într-un unghi cât mai puţin vizibil pentru ceilalţi, (lucru relativ greu de făcut, având în vedere că eram centrul atenţiei), i-am făcut lui Seny cu ochiul stâng.
–Pa, pa, Ritsuna, pa, pa, Randi! ne salută şi Liri.
M-am întors voios către nepoată-mea şi am pornit motoarele.
–Să mergem, Ritsupichi, avem drum lung şi vreau să trecem şi pe la un depozit ceva să găsim o clanţă nouă!
Se auzi un „aaargh!” în spate.
–În legătură cu clanţa!
Relniazis mă privi oarecum încurcat.
–Eu am dat-o jos, deşi n-am vrut… problema a fost că am avut nevoie să fac nişte studii de feronerie şi mi-a trebuit un model bun… sorry, o s-o pun la loc.
N-am ştiut dacă să-l privesc amuzat sau enervat – era atât de înalt şi de fâstâcit.
–Să înţeleg că tot la tine a dispărut şi solniţa?
–Aaa, nu, solniţa am luat-o eu – sări Seny pe neaştaptate. Îmi place… ăăă… micul dejun la pat. (Am chicotit.) De-acum încolo o s-o duc înapoi, promit!
Toate misterele erau rezolvate – mai puţin unul.
–Ritsupichi, cum ai distrus şipca de la jaluzea, mai exact? mi-am întrebat eu nepoata.
–Vezi că eşti nedrept, Randi! – evită ea răspunsul. Am fost trei în apartament, oricine ar fi putut-o distruge, e discriminare să presupui că eu am făcut-o!
–Să vezi ce discriminare o să fie la laptopuri – i-am dat eu replica adecvată, urcându-mă în maşină lângă ea şi făcându-le, pentru ultima dată, cu mâna celor de afară.
Gata, plecasem; i-am mai văzut o vreme pe gemeni şi pe Irivai în oglinda retrovizoare (Relniazis îşi luase mama în cârcă, părând amândoi un hibrid de extraterestru combinat cu o omidă; Liri deja nu se mai distingea decât ca un punct la orizont.). Înspre capitală cu noi!
–Ştii, Randi – îmi zise Ritsu pe la kilometrul 37 – chiar am fost eu aia care a distrus jaluzeaua. Nu de alta, dar făcusem pariu cu Seny şi cu Rel că sunt în stare să iau în mână păianjenul de deasupra geamului, şi când să cobor de pe scaunu’ pe care mă căţărasem, am alunecat şi m-am prins de şipcă. Aşa că… – îşi luă un aer super spăşit la plăcuţa cu 36 – să-mi iei, totuşi, laptopu’. OK?
Şi mă pupă în mod materialist pe obrazul drept.
Mda, ce să mai zic? Mereu aveam încredere în judecata nepoată-mii…

–Furabie, Furabie, tre’ să ne faci cinste sâmbăta viitoare, aşa de ziua ta! îmi urlă atotprezenta Jen în ureche luni în pauza de la servici, înmânându-mi drept cadou o corabie într-o sticlă.
Mi-am luat un aer oficial, aranjându-mi cămaşa pe umeri mai bine şi ignorând mesajul fără vocale de FRB, CPTN D CRB C CRR D VRB de pe punte.
–Entschuldigen Sie, domnişoară Jen, nu pot. Am o întâlnire cu o studentă.
După care am ieşit din birou rânjind, înainte să mă ia la întrebări.

Vineri seara m-am trezit cu Ritsu pe la mine să-mi ţină o prelegere despre cum să nu mă ating de Seny.
–Fii atent, Randi, dacă pui mâna şi pe o moleculă din aerul pe care îl respiră ea, pe cuvânt că o să te –
–Am înţeles, Ritsupichi. O să port o mască de gaze să n-am contact cu nimic – am încercat eu o glumă.
–Vorbesc foarte serios, Randi. N-aş vrea să i se întâmple ceva lui Seny – momentan cred că e singurul om de bază pe care îl ştiu şi care-mi e şi prieten.
La o asemenea confesiune, n-am putut decât să mă conformez indicaţiilor.

Sâmbătă dimineaţa m-am întâlnit cu Seny la ora zece; îmi comunicase Ritsu să o aştept cuminte în maşină, fără să mai urc în apartament, şi să o duc fără incidente, să o aduc fără incidente, altfel mă aşteptau zece litri de picătură chinezească.
Seny coborî voioasă din scara blocului şi privi dezorientată prin parcare, încercând să mă zărească; m-am dat jos de la volan şi i-am făcut cu mâna.
–Uuh, hello! zise ea apropiindu-se şi părând semi-exasperată la vederea ochelarilor mei de soare şmecheri; m-am dat un pas înapoi pentru a avea o privire de ansamblu.
Era chiar drăguţă foc (clar, pe gustul meu); purta nişte blugi albaştri deschis (dar un albastru ciudat de curat, nu un bleu spălăcit), relativ strâmţi, care-i făceau formele să iasă în evidenţă (într-un fel care avea să-mi rămână fixat în minte o bună bucată de timp); sus avea un tricou violet şi violent cu „The LeekERS”, care-i contrasta puternic cu părul alb, lăsat pentru prima oară liber, şi ochii gri. Nu purta tocuri şi nu avea nici geantă.
–Păi, mergem? mă întrebă ea deschizând portiera şi intrând fără să-mi mai aştepte răspunsul.
–Mergem, mergem – i-am replicat eu, răsucind cheile.

Tot drumul n-am vorbit decât de PteroSofi… am descoperit repede că Seny era un fan mult mai mare decât aş fi putut eu să fiu vreodată.
–Sper să nu fie aşa naşpa cum a fost volumul cinci, ăla nu mi-a plăcut sub nicio formă! declară ea pasional la un moment dat, izbindu-şi cu pumnul în picior. O grămadă de personaje inutile, de chestii repetitive şi baborniţa aia de stegozaur mi s-a părut absolut ridicolă!
Eram prea absorbit de condus şi de atitudinea ei ca să mai fiu atent la esenţa vorbelor.
–Şi nu numa’ ridicolă, da’ şi oribilă! Oribilă oribilă oribilă! Dacă mai apare şi-acuma o să… brrr! – Seny mimă esenţa dezgustului.
Am crezut că e cazul să intervin.
–Mie mi-a plăcut, să ştii, stegozauroaia. Adică, era genul de personaj pe care adori să-l urăşti. Cu cât e mai neplăcut, cu atât devine mai interesant. Te întrebi mereu ce trăsnăi o să mai facă să stea în calea moralităţii – şi mereu reuşeşte să te surprindă. Sunt o grămadă de oameni de felu’ ăsta prin lume – majoritatea au precăderea să ajungă şefi mai neimportanţi pe la firme mari.
Seny se uită la mine de parcă nu eram în toate minţile.
–Mdaa – zise ea după ceva timp de gândire – presupun că pot să înţeleg de ce i-ar plăcea cuiva asta, deşi – scutură din cap – nu pot să accept sub nicio formă. Baborniţa tot naşpa rămână, orice i-ai face.
N-am mai vorbit – niciunul dintre noi – o vreme.
–Citisem o teorie pe net – reîncepu Seny brusc (se vedea că e prea agitată ca să poată să tacă) – cum că volumul patru e un fel de oglindă şi le reflectă pe ălea dinaintea lui în ălea de după. 3 în 5, 2 în 6 şi 1 o să fie în 7 (când apare)… dacă e aşa, ar fi chiar super. Poate o să-l mai vedem în 6 pe Caudipteryxul din 2 – era personajul meu preferat, atât de complex…
–Slabe şanse – i-am zis cu profundă tristeţe (şi mie îmi plăcuse de Caudipteryx) – n-a trăit decât pe la începutul Cretacicului, mă îndoiesc că o să se întoarcă în timp cu acţiunea.

Clădirea unde se ţinea lansarea fusese închiriată pe două etaje – am urcat amândoi relativ emoţionaţi, căci auzisem un zvon cum că urma să participe şi Sir A, autorul lui PteroSofi, sosit la întrunire în incognito – singurul om pe care l-aş fi pus într-un chestionar gen „Dacă ai putea să te întâlneşti cu o celebritate, pe cine ai alege?”. Seny era roşie şi tot încerca să se uite peste capetele celor din faţă; eu devenisem şi eu destul de prins de moment şi trăiam agitaţia din jur. Era aglomerat; îmi era cald; dar aveam un feeling că urma să se întâmple ceva bun.
Am pierdut-o pe Seny în mulţime după o vreme; şi probabil că n-aş mai fi regăsit-o dacă nu avea culoarea ei distinctivă la păr.
–Am auzit că au o expoziţie de dinozauri sus! îmi strigă ea încântată, apucându-mă de încheietură şi târându-mă înspre etajul doi.
Mă amuza cum făcea întotdeauna numai ce voia, fără discuţii – aşa că nu m-am opus.
Chiar era o expoziţie deasupra; şi, după ce ne-am învârtit vreo douăzeci de minute printre solzi, colţi, cozi şi ţepi, ne-am trezit în faţa unui fel de fântână a norocului – genul în care tre’ să pui bani şi dorinţe şi care se găsesc de obicei la mănăstiri sau în locuri turistice – numai că nu avea apă şi era în forma unui dinozaur cioc-de-raţă.
–Haha, nu prea are farmec dacă nu clipoceşte şi nici nu prea văd cam pe unde ar trebui să arunc monedele – am comentat eu distrat, amuzat de ingeniozitatea ideii.
–Presupun că, pentru probabilitate maximală de îndeplinire a dorinţei, trebuie să se ia o sumă cât mai mare şi să se înfigă drept în cioc – conchise Seny cu seriozitate extremă.
M-am uitat lung la ea.
–Ce-i? Nu-mi place să… ăăă – ezită – să fiu privită aşa.
–Măi Seny măi, tu iar ai început să mi te adresezi în felu’ ăla! – am zis, dându-mi ochelarii jos şi privind-o direct.
Pe lângă noi trecu un grup de tineri zgomotoşi.
–În care fel? întrebă ea aparent neştiutoare.
–Ştii tu – să eviţi să mi te adresezi cu totul! De ce nu foloseşti persoana a II-a şi recurgi la diateza pasivă? E ceva specific ţie în general asta sau mi-e rezervat numai mie?
Ce-mi plăcea s-o tachinez.
–Nu… prea am întâlnit oameni de genul ăsta la viaţa mea. Nu ştiu cam cum ar fi adecvat să mă adresez – îmi răspunse, gesticulând defensiv – aşa cum făcea ea mereu! – cu mâinile.
Nu ştiam la ce gen de oameni se referă, deci am cerut lămuriri.
–Oameni cu jumate de generaţie mai mari decât mine. Nu-mi dau seama dacă ar fi indicat să le spun „dumneavoastră” sau „tu”.
Roşise. Eu am izbucnit într-un râs convulsiv. Câţiva dintre tinerii zgomotoşi mă priviră de parcă se întrebau unde mi-e cămaşa de forţă.
–Fii atentă aici.
Mi-am scos portofelul din care am extras cea mai mare bancnotă pe care o aveam (şi chiar era mare ca valoare), după care am pus-o, conform indicaţiilor, exact în ciocul dinozaurului.
–Ooo, mare hadrozaurid, fie să-mi îndeplineşti dorinţa ca de acum încolo Seny să mi se adreseze cu „tu, Randi, mare voievod” – m-am rugat, pe cea mai pioasă voce posibilă.
Fu rândul ei să râdă.
–Foarte bine! Tu, Randi, mare voievod – ştii ce-mi plac ochelarii tăi, tu, Randi, mare voievod?
–Şi ce anume îţi place la ei, ţie, Seny, mică pterodactilă? i-am replicat, pe acelaşi ton plin de inflexiuni.
Ea şi-i puse la ochi şi abordă o expresie dură.
–Vezi lumea prin cu totul altă perspectivă prin ei, tu, Randi, mare voievod. Parcă zău c-am fi în Cretacic.
Nici măcar eu nu ştiusem că am nişte ochelari aşa înteligenţi.
–Şi totuşi – continuă Seny pe aceeaşi voce jucăuşă – de ce-i porţi chiar şi înăuntru, tu, Randi, mare voievod?
–Sunt extrem de popular, atrag privirile–
Şi, zicând asta, am pozat irezistibil.
–Pentru că eşti un nobil? Un ama?
–Mdap, pentru că sunt un ama–
–Şi eu atrag privirile – mă întrerupse Seny gânditoare. Presupun că e de la păr!
–De ce nu ţi-l vopseşti atunci?
–E mai interesant aşa–
–Aha! Înseamnă că-ţi place să atragi privirile! – vocea îmi era triumfătoare.
–… nu neapărat. Dar e pur şi simplu prea multă bătaie de cap. Vezi tu, Randi, mare voievod, şi tu ai putea să porţi lentile de contact să nu-ţi mai vadă lumea ochii verzi, ceea ce ar fi mult mai la îndemână, decât să te chinui cu ochelarii ăia–
–Parcă ziceai că-ţi plac, nu că sunt un chin.
–Chiar îmi plac, să ştii. Speram să te pot convinge că sunt naşpa ca să mi-i laşi mie un timp.
–…haha. Dacă vrei, ţi-i dau ţie de tot.
Replică la care Seny păru foarte încurcată.
–Nuuu trebuie să mi-i dai mie de tot. Doar azi, aşa, că-mi plac–
–Şi dacă eu vreau să ţi-i dau de tot?
Seny era fâstâcită. Eu mă amuzam la culme.
–Nu! exclamă ea după o vreme, găsind răspunsul salvator. Ritsuna ar observa şi ar intra la bănuieli–
–Ooof, întotdeauna există impedimentul nepoatei controlor, care intervine şi înceţoşează judecata personajelor – m-am făcut eu că par extrem de afectat.
Seny era însă foarte serioasă.
–Ritsuna chiar e de treabă cu mine, să ştii–
–Exact, Ritsu e de treabă – mai puţin că probabil ţi-a împuiat capul cu o grămadă de prostii despre mine, nu-i aşa?
Ea tăcu pentru o vreme.
–Alo! Pământul către Seny Eprinozuka! Recepţionaţi semnalul?
–Termină! zise ea, pentru prima dată relativ scoasă din sărite. Te-am auzit de la început, nu-i nevoie să insişti–
Redevenise la fel ca în seara în care fusese beată – mai puţin că acum era complet stăpână pe funcţiile organismului ei şi nu mai constituia o sursă de amuzament pentru mine – nici pe departe.
–Sorry dacă te-am supărat – i-am spus eu, defensiv.
Dar Seny nu-mi răspunde şi nici nu-mi mai vorbi o perioadă; învârtea absentă ramele ochelarilor, părând profund preocupată de un Zudiceratops. Am privit-o oarecum sictirit; nu ştiam cu ce greşisem, nici nu voiam să ştiu şi, în fond, parcă prea se trezise să facă pe prinţesa cu mine când nu era altceva decât o studentă cu un potenţial de atragere a mea excepţional.
Şi totuşi, era ceva la atitudinea lui Seny ce mă deranja şi nu mă lăsa în pace; nu puteam să nu o privesc cu coada ochiului pe când observam un grup de ultrafani îmbrăcaţi în costume de alozaur. La un moment dat, se aglomerase rău de tot şi credeam că iar o s-o pierd în mulţime; dar m-am trezit cu ea lângă mine – şi cu tot cu ochelarii pe care şi-i pusese acum pe ochi, mi-am dat seama că era încruntată.
–M-am mai gândit – începu ea.
Habar nu aveam la ce se mai gândise; probabil trebuia să-mi ceară scuze. Printre altele.
–Şi? am întrebat-o oarecum ofensat.
–Şi – vreau să mănânc o îngheţată.
M-am trezit – din nou! – târât de încheietură pe scări. De data asta îmi venea să-i zic vreo două, dar m-am abţinut.
Seny mă târî până peste stradă la o cofetărie – unde comandă câte trei cupe de ciocolată pentru fiecare. Nu mai ştiam efectiv ce să mai deduc din comportamentul ei bizar.
–Poftim – zise ea după ce ne instalarăm comod pe scaune – ia-ţi ochelarii.
Asta sunase ca un fel de refuz definitiv. Am privit-o sceptic.
–Eu nu am nevoie de ei, pentru că nu sunt un ama; dar tu ai – se justifică.
I-am refuzat oferta mâinii întinse.
–Nici eu n-am chiar atât de mare nevoie de ei, să ştii – i-am vorbit, pe un ton categoric şi malicios – nu constituie altceva decât un pretext. Nu mă deranjează ca lumea să vadă că sunt nobil.
–Pretext pentru?
Nu i-am zis nimic. Seny îşi înfipse linguriţa destul de forţos în îngheţată.
–Uite ce e, Randi – iar era autoritară, ca atunci când voibea cu Irivaii. Cred că n-ai înţeles ceva.
Am pufnit sec; probabil că avea să-mi explice motivul pentru atitudinea ei schimbată brusc cu 180 de grade ceva mai înainte.
–Eu cred – (Seny luă o gură mare de îngheţată; am privit-o lung, cu gânduri nu tocmai curate, cum linge linguriţa) – că sunt în stare să apreciez un om la adevărata lui valoare bazându-mă mult mai mult pe propria mea judecată, decât pe vorbele auzite de la alţii, fie ele… adevărate.
–Poftim? am întrebat-o incredul. (Nu pricepusem nimic; nici nu încercasem.)
–Adică, indiferent de ce-mi zice Ritsuna, eu o să rămân tot cu părerea mea despre tine, părere pe care mi-am format-o dinainte.
Deci asta era; am început să râd.
–Şi eu care credeam că te-ai supărat că am râs de Ritsu – am chicotit eu.
–Ceee? Nu – şi mie îmi place să râd de rude! se alătură ea chicotitului.
Ne împăcasem; eram din nou cei mai buni prieteni.
–Ştii că eşti imposibilă? Faci numai ce vrei tu–
–Ce să-ţi spun, domnul Randi, mare voievod! Eu nu ţi-am cerut să mi te adresezi aşa sugestiv–
–Nu m-ar deranja–
Râserăm amândoi.
–Şi? am revenit eu la subiect. Cam care ar fi acea ilustră părere preconcepută pe care şi-a format-o domnişoara despre mine iniţial?
Seny-mi zâmbi jumate şmechereşte, jumate încurcată.
–Asta – excuser-moi – dar nu pot să ţi-o spun.

Am mai rămas o vreme la cofetărie, discutând însă numai despre PteroSofi; nu puteam să nu mă pierd în esenţa trăsăturilor lui Seny, având-o aşa faţă în faţă. La un moment dat nu ştiu ce-a vrut să-mi arate din buzunar, că m-am apropiat mai mult; a fost scurt, numai cât mi-a defilat brelocul ei cu un Apatozaur prin faţa ochilor, dar pentru câteva clipe, am putut iarăşi să-i percep mirosul specific al părului. Ce să mai, mă captase de tot; nu puteam să nu-i trec cu vederea micile perioade de irascibilitate, egoism sau ignorare totală, când o vedeam aşa senină şi încântată.
–Heeei, fii atent, cred că e tata lu’ Edgar şi a lu’ Jill la orizont! strigă ea agitată deodată.
Eram cu spatele la clădire, aşa că nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă; am realizat însă că se referea la autorul lui PteroSofi.
M-am ridicat rapid; Seny deja fugise peste stradă şi-mi făcea semne disperate să mă grăbesc; cu părere de rău, am aruncat către chelneriţa şocată încă o bancnotă imensă (uite aşa mă nimerisem în ziua aia, fără mărunţiş).
Am prins-o pe Seny din urmă şi am apucat-o de data asta eu de mână, croindu-ne drum prin mulţimea agitată; mă îndoiam că ar fi putut singură să ajungă aşa repede la destinaţie, pentru că avea – după cum observasem mai devreme – o tendinţă ultra-dezvoltată de autopierdere. În fine; am apucat fiecare câte o copie a volumului şase (Seny insistă să şi-l plătească pe al ei, eu am pierdut vremea aşteptându-mi restul), după care ne aşezarăm la coadă, într-o poziţie relativ favorabilă.
–Abia aştept, abia aştept! îmi zise ea, întorcându-se înspre mine.
Nu mai putea de nerăbdare; iar era roşie toată.
–Crezi că scrie şi dedicaţii? Ce-aş putea să-i cer să-mi scrie?
–Mmm – am rămas eu gânditor.
–Ai vreo idee?
Mi-am compus o expresie extrem de serioasă.
–„Pentru Seny, studenta autoritară. Fie ca mintea să-ţi rămână mereu atât de albă precum părul.”
–Haaaaa!
Nici dacă i-aş fi zis că e un jupiterian cu probleme de adaptare la temperaturi de peste douăzeci de grade nu cred că m-ar fi privit aşa.
–Mă faci să par ca un stegozaur cu creierul cât o nucă! Chiar sunt un stegozaur pentru tine?
–Eşti un stegozaur simpatic – am conchis cuceritor.
Seny scoase un „heeei!!, făcându-se că-mi dă în cap cu cartea. Cineva din spate tuşi deranjat.
–Ba pardon, PteroSofi este o operă prea subtilă pentru a fi folosită în jocuri amoroase – comentă sec acelaşi cineva.
Ne-am potolit; Seny păru indignată la cuvântul „amoros”; eu mă simţeam bine.
–Ştii ce-ar trebui să-ţi scrie ţie ca dedicaţie? mă întrebă ea, întorcându-se la mine după o vreme şi vorbind în şoaptă, ca să nu mai provoace deranjuri.
Am ridicat din umeri, aparent total neştiutor.
–„Pentru Randi, marele voievod de peste 36 de mări şi ţări, cântăreţ desăvârşit din voce, posesor ai celor mai şmecheri ochelari. Fie să găseşti pe cineva care să te forţeze să mănânci roşii într-o bună zi.”
Seny-mi zâmbi superior; i-am rânjit cât mai larg posibil.
–E bine dacă părerea ta despre mine se limitează la atâta.
–Oho! Mai am dacă mai vrei! sări ea, de data asta chiar tare. Mână-spartă, intolerator de cofeină, uşor manipulabil de rude, oribil la complimente–
–Eşti ca un specimen divin cu ADN nemaiîntâlnit – am întrerupt-o aparent definitiv.
–Vaaai mersi! Cel puţin am avansat de la stadiul de – cum era? – om meschiiin~
–Ha-ha-ha–
Am mai înaintat un pas în coadă.
–Acum vorbind la modul cel mai serios – reîncepu Seny – chiar nu ştiu ce aş putea să-i cer să-mi scrie –
Mi-am dat seama că, dacă nu-i dădeam o idee rapidă, avea să mă ţină aşa până ăn ultima clipă.
–Zi-i aşa: „Pentru Seny, fata cu cel mai imposibil păr din lume”–
–Nu e mare diferenţă faţă de înainte!
–Atunci: „Pentru Seny, fata cu cel mai frumos mirositor păr de la Triasic încoace”–
–Nu mai răde de mine!
–Nu râd; de data asta sunt sincer.
Ea se întoarse înapoi la locul ei din coadă, fiind cu spatele la mine; nu mai zise nimic şi se apucă să frunzărească volumul şase, deşi aveam vaga impresie că nu citea niciun pasaj. Mă simţeam relativ nelalocul meu pentru scurta replică de destăinurire neinteţionată.
Până la urmă, ne-a venit şi nouă rândul; puteam deja să-l văd clar pe autorul Pterodactilului meu sofisticat, un tip scund, cu ochii mari şi aducând a un iguanodon. Seny se aplecă să-i spună ceva la ureche, probabil o nouă dedicaţie elaborată pe care o concepuse între timp; am aşteptat cuminte.
„Hi, great job writing as far as six novels!”, i-am zis eu, în engleza mea cu accent impecabil; Sir A, autorul, mă privi relativ mirat; nu cred că se aşteptase să găsească pe cineva vorbind aşa bine la noi în ţară.
„Thanks, man”, îmi răspunse el, luându-mi volumul şi apucându-se să scrie ceva lung, dar ţinând cotul în aşa fel încât eu să nu pot citi pe deasupra.
Mi-am recuperat cartea şi m-am îndepărtat de coadă; deschizând la prima pagină, am citit asta:
„The white-haired lady asked me to wish you a happy tomato time, whatever that means. Make sure you don’t lose sight of her – the lady, I mean. And have a nice reading.”
Am închis cartea dramatic, după care mi-am închis şi ochii pentru o secundă; deschizându-i, am localizat-o din prima pe Seny ceva mai la o parte şi am calculat cel mai scurt drum matematic de ajuns la ea fără să dau de obstacole vizibile.
Văzându-mă că mă îndrept în direcţia ei, Seny o luă la fugă râzând; n-am prins-o decât afară, când nu m-am lăsat până nu i-am făcut castane în creştet şi i-am luat cartea din mâini, să citesc şi dedicaţia ei.
Sir A scrisese exact ce zisesem eu mai devreme, dar nu varianta finală; „For Seny, the girl with the most impossible hair in the universe!”. Era bine şi aşa; partea cu mirosul trebuia să rămână secretul meu.
…am mai rămas vreo oră-două învârtindu-ne gură-cască; se făcuse deja trei jumate când ne întorsesem la maşină. De la o vreme, Seny redevenise roşie şi rămăsese aşa permanent; era într-o stare euforică şi uşor transmisibilă, aşa că în curând m-am molipsit şi eu, fără motiv aparent.
–Ce tare a fost faza aia, cu parada pteranodonilor! zise ea, aşezându-şi centura de siguranţă în dreaptea mea. Suuuuuper funny!
Spusese asta şi în timpul, şi după paradă, de mii de ori; dar nu puteam decât să-i ţin isonul de fiecare dată.
–Suuuuuper funny, într-adevăr! Mai ales când a căzut ăla, al treilea pteranodon cu aripa ruptă!
–Ah, a meritat toată ziua numai pentru faza aia! bătu Seny din palme.
Aş fi bătut şi eu, numai că eram cu mâinile pe volan; în schimb, m-am gândit pentru ce a meritat toată ziua mea – şi m-am uitat cu coada ochiului în dreapta. Mdap – imaginea ei aşa plină de viaţă recitind cuvintele lui Sir A era nepreţuită.

–Mersi pentru tot, tu, Randi, mare voievod! mă salută Seny obosită, dar veselă, făcându-mi cu mâna din faţa scării blocului atunci când ajunserăm la destinaţie.
Îmi planificasem dinainte să nu mai urc până în apartament, pentru a evita complet comentariile deloc agreabile ale lui Ritsu.
–Mi-a plăcut foarte mult azi, să ştii!
Ce anume îi plăcuse? Lansarea cărţii cu totul, faptul că o însoţisem sau ambele şi niciuna în particular? N-aveam de unde să ştiu.
–Citire plăcută! i-am urat eu scurt, rezistând tentaţiei de a o întreba; am urmărit-o cum dispare prin uşa înainte încuiată introducând un cod de patru caractere la interfon.

Eu, unul, cel puţin n-am avut o citire plăcută deloc. Unu, pentru că n-am mai avut răbdare să-mi mai asigur o masă ca lumea, aşa că mi-am luat nişte biscuiţi imenşi, firimiturile cărora le-am vărsat în pat neintenţionat de zeci de ori; doi, pentru că nu ştiu cum naiba mi-a picat o lentilă de la ochelarii de vedere, prin urmare m-am chiorât toată noaptea; şi trei, pentru că am tot fost întrerupt de telefoanele lui Ritsu (în număr de patru şi cu durata medie de trei sferturi de oră), evident nemulţumită de detaliile obiective ale lui Seny şi vrând să afle povestea direct de la personajul incriminat. Puţine pretenţii aveam şi eu pe lumea asta, şi uşor de îndeplinit, şi una dintre ele era să fiu lăsat în pace în bârlogul meu când citeam ceva ce-mi plăcea; dar uite că nici măcar atât nu-mi era respectat.
PteroSofi (de fapt My Sophisticated Pterodactyl volume 6: Evolution Exchange) era o cărţulie de vreo 600 de pagini, complet în engleză, fără absolut nicio ilustraţie (mai puţin coperta) şi cu o valoare net superioară precedentelor – era clar, deja devenise preferatul meu din serie (deşi trebuia să-l recitesc măcar o dată până să-i dau un rating final). Nu renunţasem la el până nu-l terminasem din prima; se făcuse deja patru dimineaţa, şi era cald, şi-mi era foame, şi vedea litere triplete; dar, ca orice carte bună pe care tocmai o finalizasem, m-am apucat s-o refrunzăresc, să mă opresc pe pasaje, să-mi reamintesc evenimentele şi să încerc să le plasez mintal în ordine cronologică.
Şi, luând-o de la coadă la cap cu frunzăritul, bineînţeles că am rămas pe prima pagină, în final, acolo unde era dedicaţia lui Sir A pentru mine. Am recitit-o; după care m-am întors pe partea ailaltă şi am adormit.
M-am trezit pe la 11 jumate, în plin soare prin jaluzelele netrase; poate pentru că mă gândisem la ea înainte să mă culc, dar o visasem pe Seny, într-un mod nu tocmai convenţional. M-am gândit s-o sun; însă asta ar fi însemnat, logic, să dau de Ritsu, care m-ar fi boscorodit până la extrem; de dragul rugăminţii nepoată-mii, sau pentru a-i evita dezamăgirea, sau pur şi simplu pentru că era prea multă bătaie de cap, am renunţat complet – neuitând însă să oftez profund înainte. Asta e, Furabie; nu le poţi avea pe toate în viaţă. Şi în plus de asta…

…şi în plus de asta, luni toată ziua şi o parte din dimineaţa de marţi a trebuit să suport toate tachinarăile lui Jen la servici.
–Ei, Furabie, să înţeleg că nu ţi-a mers bine întâlnirea? N-ai reuşit să duci vaporul la port, căpitane?
Şaptesprezece ani de când o cunoşteam pe Jen mă învăţaseră să deprind un autocontrol al pumnului şi limbajului meu când aveam de-a face cu ea.
–Eşti scârboasă, tu. Se vede că d’aia nu te vrea nimeni şi trebuie să-ţi reverşi marea plictiseală şi lipsa de evenimente asupra mea.
Genul ăsta de atacuri însă n-aveau pic de efect negativ contra ei.
–Stai liniştit, Furabie fetiţă. Dac-aş vrea, aş putea să ies cu de două ori mai multe fete decât tine, da’ nu se merită.
…femeia asta nu putea şi ea să aibă orientări STAS?
–Adică, uită-te şi tu: toate-s nişte profitoare, nişte mincinoase şi nişte urâte. Nu mai găseşti pic de fată de treabă în ziua de azi!
–N-aş zice – am spus eu, gândindu-mă la posesoarea unui anumit păr alb.
Jen îşi scoase o ţigară.
–Şi? Cam în ce categorie intră studenta ta? mă întrebă ea aprinzându-şi bricheta.
–Ţi-am zis să te termini cu chestiile ăstea când sunt eu de faţă! am urlat, smulgându-i ţigara din mână şi călcându-i-o în picioare.
Şaptesprezece ani de când mă cunoştea Jen pe mine probabil că o învăţaseră şi pe ea să nu ţipe isteric la apucăturile mele.
–Aaah, schiuze. Am uitat că ai chestia aia la plămâni. Sensibilitatea ta.
–Ba bine c-ai uitat! i-am mârâit, după care m-am afundat în faţa laptopului, de unde n-am mai ieşit toată ziua până la terminarea programului.
Jen regretă din tot sufletul că viciul îi constituise un impediment în calea satisfacerii curiozităţii imense…

Vineri, într-un lung şir de déjà-vu-uri, m-am retrezit cu Ritsu că-mi trimite un mesaj pe robotul telefonului.
„Plec la o petrecere. Nu-i nevoie să mă iei. Mă întorc cu Rel şi Seny pe la miezul nopţii. NU mă suna!”
Pe la miezul nopţii, pe naiba! Bineînţeles că am sunat-o şi nu m-am lăsat până n-am aflat toate detaliile referitoare la locul amplasării, anturaj, legalitate şi mijloace de transport în direcţia aia.

La unu noaptea eram fix în faţa casei petrecăreţe, venit cu maşina pentru a o colecta pe Ritsu indiferent de câte proteste avea să-mi facă.
Eram teribil de obosit; mă trezisem la şase, lucrasem toată ziua, după care trebuise să mai rămân vreo 3-4 ore la servici pentru un after-party aniversar al şefului; aşa că tot ce-mi lipsea era încă un eveniment festiv. Am încercat să mă strecor relativ invizibil şi imaterial printre zecile de tineri cu centrele de echilibru deviate cu 45-75 de grade; din păcate însă, nu eram şi izolat fonic, aşa că-mi bubuia în cap tot dance-dance-ul lor stupid. Înaintasem aşa prin tot holul şi până în sufragerie, dar nici urmă de nepoată-mea; brusc, am intrat în coliziune directă cu o blondă având aproximativ două şeptimi din corp acoperit cu cârpe şi restul piele solarizată rău de tot.
–Vrei o berică, frumosule? îmi şuieră ea, agăţându-se convulsiv de gâtul meu (nu cred că mai era în stare să stea în picioare).
–Nu, mersi, prinţesică – i-am replicat eu, ciupind-o de undeva de deasupra şoldului şi aruncând-o cât colo – nu era genul meu deloc.
Am găsit-o pe Ritsu stând pe undeva pe scările care duceau înspre etaj; era şi cu Mazuca şi cu cei doi Reli, şi cu încă vreo 2-3 studenţi cu feţe nedistinctive, părând toţi foarte preocupaţi să cânte ceva gen „U-a-a ciocolata e a mea/Şi tu nu, nu, nu, nu te atinge de ea!”. I-am făcut semn cu mâna să coboare; Ritsu îţi ascunse paharul cu vin pe după unul dintre companioni şi, pe cât era de roşie de la căldură şi băutură, pe atât se făcuse de neagră de la supărare.
–Randi, ţi-am zis să nu vii după mine! îmi urlă nepoată-mea în ureche, trăgându-mă mai într-o parte. (Unul dintre tinerii anonimi scoase un râs ca un măgar beat; Ritsu se uită crispată, evident enervată de prezenţa mea acolo.) Mă descurc foarte bine să ajung acasă şi fără tine, mersi! Ştiu unde stau!
–Plecăm, Ritsuna. Îţi dau două minute să le zici pa ăstora şi să fii gata. Fără nicio discuţie!
După care i-am întors spatele; am putut auzi acelaşi râs de măgar şi pe cineva aprinzându-şi bricheta. M-am îndepărtat puţin; la cât eram de obosit şi la cât îmi era de nebine, sigur m-ar fi apucat un acces de tuse dacă stăteam mult timp în fum de ţigară.
Nici n-am apucat să fac doi paşi că am simţit o mână pe spate; tocmai mă întorceam s-o felicit pe Ritsu pentru rapiditate, când m-am oprit încruntat şi uitându-mă în sus; era Relniazis.
–Randi bătrâne, las’ că-i aduc eu pe Ritsu şi pe ăilalţi, sunt cu maşina, uite! – şi-mi arătă cheile. Aaa, stai liniştit, sunt OK, n-am băut!
L-am privit neîncrezător; erau şanse de sub 10 la minus 5 la sută să nu fi luat nicio gură de alcool – dar apoi mi-am amintit de ce-mi zisese Jinzo în treacăt, cum că fii-so nu prea tolerează alcoolul oricum. Voiam să protestez, dar fumul de ţigară se instalase pe o rază de câţiva metri; am cedat.
–Fii atent. Dacă faci şi cea mai mică tâmpenie, o să mă asigur că maică-ta o să afle – l-am ameninţat eu dur.
Relniazis se opri în timp şi-n spaţiu şocat; fusese rănit mortal. M-am bucurat pentru câteva secunde de efect, după care i-am zis lui Ritsu să nu întârzie mai mult de trei; m-am întors apoi să plec – dar am fost din nou oprit.
–Randi bătrâne, fă-mi o favoare! îmi şopti Relniazis la ureche, aparent nevrând ca ceilalţi să ştie de asta.
N-am putut să-i zic nici da, nici nu; dacă deschideam acum gura, nu cred că m-aş mai fi oprit din tuse.
Blondul îmi arătă cu degetul mâinii stângi o anumită direcţie; mi-a luat ceva timp prin fumăraie să disting ceva, dar apoi am văzut o pată de alb.
–Du-o pe Seny acasă! îmi zise el; i-am înclinat uşor capul şi m-am îndepărtat, ieşind din cercul de aer extra-poluat şi intrând într-unul numai cu grad mediu de noxe.
Seny stătea pe blatul din bucătărie, cu mâinile pe genunchi şi mestecând arahide, înconjurată de vreo trei tipi cu mutre de tocilari; poate doar mi se părea mie, dar era relativ repulsivă faţă de ei. I-am făcut semn să mă urmeze; n-a pus nicio întrebare şi nici n-a comentat vreo remarcă referitoare la prezenţa mea acolo; doar m-a urmat.
Când am ajuns afară, am dat în sfârşit drumul aerului distrugător din plămâni printr-o criză de tuse nesănătoasă; Seny mă bătu pe spate să-mi treacă, neaşteptat de tare pentru silueta ei aparent firavă. I-am indicat să urce în maşină, după care m-am aşezat şi eu în stânga ei; am observat să deja îşi pusese centura de siguranţă cu conştiinciozitate maximă.
–Hey, Eprinozuka! – am auzit noi şi ne-am întors capul la unison sătre sursă; era blonda de mai devreme. Cin’ ţi-e iubitu’?
–Ugh, porneşte – zise Seny scârbită, punându-şi lateralul palmei peste faţă; se părea că blonda în ţoale alunecoase şi bronzată la extrem îi provoca chiar mai multă silă ei decât mie.
–Amică de-a ta? am întrebat eu ironic la prima intersecţie.
–Ştii măi Randi, mare voievod, oi fi ajuns eu rău în anumite privinţe, da’ parcă nici cât să mă asociez cu membrii reprezentativi ai decăderii speciei umane – mi-a venit răspunsul prompt.
Mai erau unşpe secunde roşii la semafor; mi-am permis să-mi arunc câmpul vizual complet către Seny. Îşi ţinea capul pe spate, cu mâinile întinse în sus, acoperindu-i ochiul drept (cu stângul se uita pe sub sprâncene impretinent la mine) şi pieptul în faţă; părea o felină regală lăfăindu-se într-un culcuş comod – imagine accentuată şi de faptul că nu mai avea eternii blugi, ci o oarecare rochiţă elegantă verde-albăstruie care – mai mult ca sigur – avea să mă înnebunească până ajungeam la destinaţie. În plus, îşi făcuse şi ceva la păr – nu, avea aceeaşi culoare inconfundabilă, clar – dar nu mai era creţ, ci lins şi lăsat desfăcut. Ce să mai – era mortală.
–Vezi că se face verde – mă atenţionă ea la timp.
Noroc că-mi zisese asta; dacă ar fi fost după mine, mai rămâneam la semafor măcar încă de zece ori pe atâta, uitând întru totul de obligativitatea îndeplinirii normelor existente în codul rutier.

Am ajuns la scara blocului în tăcere şi relativ repede (nefiind agolemrat şi nici la distanţă mare); uşa era închisă. Seny, care aparent n-avea (iarăşi) nicio geantă, se căută într-un bunzunat subtil ascuns în interiorul mânecii după cheie; dar se căută bine; şi, într-un final previzibil, nemaisuportând presiunea psihologică a mimării actului de căutare în faţa mea, cedă şi scăpă o înjurătură de zile mari.
–Să ştii că n-am luat-o la mine, mă bazam pe Ritsu pentru asta – declară ea rozându-şi un deget şi cu o privire extrem de pensivă.
Părea – după atitudine – să fi ştiut de la bun început asta şi să-mi fi înscenat mie tot; sau poate eram doar paranoic.
–Stai aşa…– i-am zis, căutându-mă la rândul meu prin buzunare şi scoţându-mi propriul inel de chei voluminoase; Seny urmări cu o oarecare curiozitate crispată cum deschideam uşa blocului fără să apelez la coduri.
I-am făcut un semn extraordinar de galant să intre ea prima.
–Fetele mai întâi.
–Atunci ai prioritate! îmi răspunse amuzându-se singură, dar necedându-şi poziţia prestabilită de întâietate.
Era întuneric în scară… am bâjbâit după întrerupător, l-am găsit, l-am aprins, după care am urmat-o pe Seny două etaje până la apartamentul 7, în uşa căruia am pus în funcţiune o a doua cheie de pe inel.
Ultima dată fusesem aici acum trei săptămâni, înainte să plec s-o colectez pe Ritsu din […]. Observasem încă de pe atunci că locuinţa se schimbase; dormitorul meu era acum locuit de Seny, care se asigurase că niciun centimetru pătrat de pe pereţi, dulap sau uşă nu era străin de măreţia LeeKERŞilor; camera lui Ritsu rămăsese tot camera lui Ritsu, dar în versiune updatată; şi, în sfârşit, sufrageria, camera unde trăise soră-mea, era acum invadată de o grămadă de planşe arhitecturale post-moderniste, de un miros proeminent de fistic şi de vreo două-trei sute de CD-uri poziţionate aparent aleatoriu pe o suprafaţă cât mai vastă a podelei.
Nu mai era absolut nimic care să indice că ăsta ar fi un loc potrivit pentru mine să-mi risipesc scurtul interval din viaţă de la 1 jumate noaptea până la vreo câteva ore mai încolo.
Seny plecă să-şi vadă de ale ei, probabil să-şi facă duş, din moment ce mormăia ceva despre „afurisenia naiba de fum de ţigară” (nu serios, chiar puţea a fum); eu m-am dus în sufragerie.
Destinaţia mea era, de fapt, balconul aerisit; trecând prin multitudinea de obstacole minate de pe parchet şi covor, mi-a trebuit o nesfârşită putere de autocontrol să nu dau un şut sau să calc în picioare nimic nelalocul lui; şi tocmai ajunsesem lângă uşa care dădea spre exterior – felicitându-mă mintal pentru incredibila performanţă, – când m-am trezit că alunec pe ceva şi dau cu glezna în calorifer.
Îmi place limba mea. E extraordinar de flexibilă. Numai câte înjurături creative am putut scoate pe parcursul următoarelor două-trei minute; şi eu rămân uimit. Pentru a le adăuga chiar o flavoare ceva mai sentimentală, le-am combinat şi cu nişte vechi blesteme marinăreşi de la nemţăloi şi englezoi; şi am regretat profund că noţiunile mele în franţuză se limitau la „Voulez vous couche avec moi ces soir?”.
Gata, ajungea. Am analizat nervos obiectul care îmi cauzase leziuni la ţurloi; era o răţuşcă de cauciuc. Ce… – bipul bipului – mama mă-sii – iapa calului – căuta o asemenea – fachin booby trap – în sufrageria apartamentului nepoatei mele, fostul meu apartament – sufragerie currently inhabited de – de – argh – idioţenia lu’ peşte – geh zum Teufel!
Sufăr, sufăr, sufăr, sufăr de mania ordinii, sau poate de dezordine obsesivă compulsivă, sau poate de Midgets in the brain inc. – dar când m-am uitat din nou la camera închiriată de Relniazis – camera închiriată de blondul ăla – pe atât de blond şi tălâmb pe cat era răţuşca de galbenă şi de cauciuc – grrragh – am simţit că-l dau dracului, pe el şi pe tot haosul lui – şi m-am apucat – şi m-am apucat – să-i fac curat –
Seny mă găsi peste vreo douăji de minute în perfectă armonie, integrându-mă spiritual în absolutul camerei de curând libere şi zumzăind complet vesel.
–Uau… ce naiba ai făcut pe-aici – tu, Randi, mare voievod…?
Nu i-am răspuns; de fapt, nici măcar nu mi-am ridicat privirea înspre ea; eram încă pe podea, sortând CD-uri. (Ajunsesem la al cincilea cu titlul „Muzică tradiţională din nord”. Puteam să pun pariu că avea atâta muzică tradiţională, cât era eu de scoţian…)
–Nu prea cred că lui Rel o să-i convină că i-ai umblat prin chestii – ştii, în tot dezastrul lui, de fapt ştia fiecare lucru unde e în ce loc.
–Puştiului n-are decât să nu-i placă – am zis eu, absorbit încă de sortat, sau mai bine zis de titluri. („Proiect abilităţi practice”? Începea să mă amuze creativitatea băiatului ăstuia.) Era hellu’ pe Pământ aici!
–Stai măcar să te ajut! se oferi Seny; şi odată m-am trezit cu ea ciuci lângă mine.
Ultimea mea imagine legată de apariţia ei fusese cea a rochiţei tachinante – aşa că instinctiv, primul loc unde mi-am aruncat privirea au fost picioarele – dar dezamăgire profundă! Seny purta cea mai pijama pijama posibilă din lume (asta dacă făceam abstracţie de portocaliul turbat şi desenul apocaliptic cu un demon ceva cam subnutrit de pe bluză).
–Drăguţe haine – i-am zis eu în treacăt, neputând să-mi opresc un oftat din adâncul sufletului; ea chicoti.
–Mersi. Le-am primit de la clubul de tocilari de la fac fiin’că am bătut recordul la pinball – ştii tu, tipii ăia duşi cu care eram mai devreme la party.
–Îhî – am mormăit vag; nu prea eram convins că „duşi” fusese cel mai bun adjectiv de a-i descrie pe tocilari. Poate mai degrabă loseri. Dar nu voiam să-i jignesc gusturile selective lui Seny.
–Ce de peisaje mai are! exclamă ea cu naivitate la un moment dat. Uite aici – „Peisaje 1!”, „Peisaje 2”, „Peisaje 3,14”–
–Hai, te rog. Tu chiar crezi că sunt peisaje?
Seny mă privi cu insistenţă.
–Sunt, să ştii. Adică –nici eu n-am crezut că sunt– şi odată am prins ocazia când Rel era plecat şi am luat un CD la plesneală şi l-am verificat –era plin de fotografii cu natura– superbe fotografii.
–Poate nu te-ai uitat bine, or fi fost numai de suprafaţă–
–Te asigur, stimate domnule Furabie, că mă pricep foarte bine la calculatoare şi garantez–
Am întrerupt-o cu o mişcare a mâinii.
–Atunci ia zi tu, stimată domnişoară Eprinozuka, la ce naiba le folo–
–Îi trebuie pentru anturaje, desene artistice, chestii. Ştii tu, brânze de genu’ ăsta. Şi îi şi place fotografia în general.
–Mdeah – am mormăit eu, neconvins.
–Apropo, ai văzut vreo planşă de-a lui Rel?
Mi-am luat un aer delăsător.
–Numai pe cele enşe virgulă patruzeci şi una mii împrăştiate pe podea–
–Lasă-le pe ălea. Ălea nu-s cine ştie ce, sunt numai de la teme şi proiecte. Stai să ţi le arăt pe ălea pe care le face în timpul liber când îl chinuie talentu’.
Şi se duse undeva la un sertar foarte întins poziţionat în josul bibliotecii.
–Ştii ce? Lasă – i-am zis eu (Seny se întoarse suprinsă spre mine) – cum ai zis tu, nu cred că-i place dacă-i umblăm prin lucruri. Lasă aşa.
–Aiurea! pufni ea nemiloasă. Dacă-i zic c-am fost eu, n-o să-mi comenteze–
M-am lăsat pe spate pe podea şi am oftat prelung. Era obosit, era două şi ceva noaptea, chiar n-aveam chef–
–Evrika! sări Seny, scoţând vreo trei suluri de planşe colorate pe care le-am estimat la dimensiunea A3 şi încă un top aparent de 50 pe 70. Cre’ că ăstea-s toate!
M-a cuprins disperarea nesfârşelii. Sau nesfârşitul disperării. Nici eu nu mai ştiam exact ce.
…exista totuşi şi o parte bună în toate astea. Pe când m-am aplecat asupra planşelor, aparent extraordinar de preocupat de subiect şi de explicaţiile care mi se dădeau (în legătiră cu nişte haşururi grafice şi cromatic), am putut să mă apropii neaşteptat de mult de Seny (păcat numai că nu avea bluza de pijama ceva mai redusă).
Îşi făcuse baie; scăpase de mirosul de alcool şi fum de ţigară; şi acum îi redescoperisem mirosul specific al părului, mai puternic ca niciodată; dar nu, eram convins două sute la sută că nu era de la şampon, ci era mirosul ei natural. Probabil.
Seny se apucă să-mi explice istoria fiecărei planşe în parte. La un moment dat am căscat şi ei i s-o fi părut probabil un semn de oboseală ăsta; aşa că sări peste vreo douăzeci. Îi eram profund recunoscător.
După un timp (deşi trebuia să admit, cu puţinele mele cunoştinţe, că puştiul era neaşteptat, impresionant chiar de talentat şi muncitor, chestie pe care nu o anticipasem), am reabordat metoda căscării. Seny oftă şi începu să strângă planşele; mai rău le încurca; se împrăştiaseră peste tot, inclusiv cele pe care nu le văzusem. Le-am aruncat o privire în treacăt.
Le gasp! Peste ce dădusem?
–Ăsta e podul din Farcras! am sărit eu de doi metri în sus, analizând un desen în tonuri reci.
–Mmm?
Seny păru să nu-mi înţeleagă surprinderea.
–Farcras nu e oraşul ăla unde s-a construit combinatul?
I-am dat din cap în semn că da; după care m-am dus cu foaia sub aplică, analizând-o mult mai bine la lumină şi întorcând-o s-o privesc din toate unghiurile.
Într-adevăr era podul din Farcras; Relniazis îl redase foarte bine. Semăna chiar straniu de mult cu o veche fotografie de prin albumele de acasă. M-a cuprins o bănuială cu referire la asta; şi bănuiala mi s-a confirmat, privind cum pe spate era scris într-un colţ cu litere minuscule „Pentru Ritsu”.
Vasăzică aşa; mă cam enervase în treacăt puştiul ăla, dar niciodată nu îi luasem în serios tentativele amoroase către nepoată-mea; acum însă era diferit, deja se ajunsese în stadiul de daruri cu încărcătură sentimentală. M-am jurat să mi-l fac duşman de moarte pentru toată eternitatea ce avea să vină. Plus încă două săptămâno dup’aia. Al naiba de Relniazis, cu răţuşca lui de cauciuc cu tot…
–Seeeeeny! am urlat eu, iluminat brusc de o revelaţie divină. Blondu’ n-are rău de mişcare?
–Cine, Rel? Ba da, de ce?
–La dracu’! Şi am zis că-l las s-o aducă pe Ritsu cu maşina!
Deja eram în hol, încălţându-mă.
Seny era însă şi ea pe fază.
–Stai, măi omule! Nu-i e rău când conduce el, să ştii!
Şi m-am trezit apucat şi tras în spate, şi cuprins din nou de aceeaşi vagă impresie că Seny avea ceva cam multă forţă pentru figura ei.

Mi-a luat ceva timp să mă las calmat de explicaţiile referitoare la gradul de încredere aparent extraordinar de ridicat în ceea ce privea persoana nemernicului de blond; după care Seny, văzându-mă încă agitat şi îndoios, propuse să mergem pe balcon şi să mâncăm fistic, în timp ce ne holbam la luminile maşinilor de pe bulevard.
Era 2:46.
–Interesant ceas – îmi zise ea, urmărind cu atenţie mişcarea încheieturii mele. De unde-l ai?
Asta era una dintre frequently asked questions referitoare la particularităţile identităţii mele.
–L-am primit demult – am răspuns eu, laconic. Cadou de majorat.
Cranţ cranţ! Se auzea cum rodeam fisticul.
–De la cine?
Aici era una dintre părţile unde întotdeauna ezitam.
–De la tatăl lui Ritsu.
–Ah.
Seny băgă un pumn mare de fistic în gură, înecându-se.
Tăcere.
–Ăăm –scuze că te întreb şi poţi să nu-mi răspunzi dacă nu vrei– dar cum a murit? Tatăl Ritsunei?
M-am uitat tâmp către ea. La asta nu mă aşteptasem nici într-un milion de ani.
–Muşcat. De un şarpe veninos. Veterinar la zoo.
–Ah.
Seny oftă.
–Trebuie să fi fost groaznic.
–A fost –dar cum de ştii tu de asta?
Sunasem acuzator – şi doar aveam dreptate. Ce treabă avea ea?
–Ritsuna a zis că eşti cea mai apropiată rudă pe care o are şi ştiam că mama ei– sora ta– fusese bolnavă, aşa că…
–Aşa că! am concluzionat eu, epuizat.
–Tu şi Ritsuna sunteţi foarte apropiaţi – zise Seny după o vreme. Mereu vorbeşte de tine –te apreciază foarte mult.
–A naiba de Ritsu – am mârâit eu.
–Presupun că de-asta ai şi atâta grijă de ea, nu? Ai venit chiar şi la party s-o iei. Şi acum nu vrei să pleci până nu vrei s-o vezi în siguranţă, nu?
Mai multe idei relativ incoerente mi s-au învârtit în cap.
–Cu cât a zis Ritsu că-ţi reduce din chirie dacă-mi zici mie asta?
Seny păru sincer jignită.
–Ba te rog, eu singură nu aveam destui neuroni ca să leg două idei? Să ştii că mi se pare că eşti prea grijuliu cu Ritsuna. Stupid chiar. Dă-o naiba de treabă, cred că ştie şi ea cum să se descurce la 23 de ani–
–5%? 12%?
–Îneca-te-ai cu fistic! bombăni ea enervată de-a dreptul – şi-n secunda următoare, chiar m-am înecat. Seny îmi dădu câţiva pumni în spate.
–Ugh – eşti supranaturală? am întrebat eu, imediat după ce-mi revenisem.
–Abuzez numai de puterea autosugestiei–
–Păi, văd că te pricepi s-o implementezi!
–Sau mai degrabă eşti tu slab în faţa ei–
–Sau mai degrabă –heeeeei!
Cred că eram prea obosit să-mi asigur o defensivă eficientă în faţa atacurilor ei verbale.
–Nu ţi-e somn? am făcut eu o tentativă de a schimba cursul subiectului.
–Nu, de ce?
–Păi, poate-ţi era şi te reţineam eu–
–Crede-mă că, dacă-mi era somn, mă duceam lejer să scot Zz-uri până acum–
–Poate te-ai gândit că e mai adecvat să-mi ţii mie companie, atunci?
Seny pufni, aparent extrem de amuzată.
–Hai, te rog! De ce-aş face asta? N-am niciun motiv să-ţi ţin ţie companie!
–Ştiu şi eu? Din datorie, din politeţe, din plictiseală–
–Ha-ha-ha! Please, Sir R, don’t make me laugh! imită ea un accent britanic perfect.
–?!
–S-o luăm aşa. Datorie? Ce datorie am eu faţă de tine, măi Randi măi? Nu m-ai ajutat vreodată, nu m-am crescut, nu m-ai hrănit, nu mi-ai dat bani. Cel mult m-ai plimbat de două ori cu maşina –dar presupun că ăstea-s fleacuri– in the great circle of life (cum se zice în Lion King). Se neglijează –ca forţele de frecare în fizică sau inflaţia în economie. Ce-ţi datorez eu deci? Efectiv nimic!
–Mda, aici ai dreptate – am mormăit eu, recunoscându-i validitatea argumentului.
–Apoi respect. Respect? Păi, te respect ca fiind unchiul Ritsunei, proprietarul legal al apartamentului unde stau eu în gazdă, fost căpitan de vapor şi poate un pic şi ca fan PteroSofi (cu toate că ţii cu Jill). Dincolo de asta –pentru ce să te respect? N-ai făcut vreo descoperire ştiinţifică, nu duci vreo viaţă exemplară (aş zice chiar din contră, dar nu te cunosc atât de bine cât să-mi dau seama), n-ai nicio calitate remarcabilă. Eşti poate doar ceva mai în vârstă, prin urmare mai experimentat –şi te rog să ţii minte că la un moment dat am vrut să-ţi vorbesc cu „dumneavoastră”– dar tu în schimb ai ales un titlu ridicol?
N-am zis nimic.
–Şi mai e plictiseală. Plictiseală! Scuză-mă că-ţi zic, deşi am –în general– încredere în aprecierile Marii Mame, nu pot să nu zic că uneori vede oamenii exact aşa cum ar vrea ea să fie sau asemănător cu alţii pe care i-a cunoscut demult. Grad de interesantime ridicat? Păi, pentru mine ai gradu’ ăsta zero. Nu! Sub minus unu. Nu că ai fi plicticos –dar, dacă îmi trebuie o sursă de divertisment, sigur n-o să apelez la tine– mai bine joc solitaire. Mă îndoiesc că în afară de PteroSofi şi alte câteva mărunţişuri mai avem altceva în comun de discutat. Nici măcar nu avem aceleaşi gusturi –eu ador cafeina şi roşiile, şi-mi place şi de Edgar. Deci sorry, dar nu constitui un motiv suficient de puternic încât să-mi pierd timpul cu tine. Momentan îţi ţin companie pentru că nu am somn –şi nu invers.
Puncte puncte…
–Randi? Mai zi ceva sau măcar serveşte un fistic.
–Ce naiba vrei să mai zic? M-ai făcut praf. Praf şi pulbere.
Seny se încruntă.
–Cum adică, praf şi pulbere?
–M-ai distrus. Complet, total, trei sute la sută. M-ai făcut un om de nimic.
–N-am zis asta–
–Nu, pe mă-sa! N-ai zis tu cu guriţa ta minunată că duc o viaţă departe de exemplară? Că n-am nimic remarcabil? Că nici măcar nu sunt bun ca diversiune pentru alţi oameni să-şi piardă vremea cu mine?
–Nu asta am încercat eu să-ţi transmit–
–Aaa! Adică negi ce-ai înşirat mai devreme?
–Uite ce e, Randi–
–Niciun „Randi”! Tu nu eşti „Randi” cu mine! Te rog frumos măcar să ai decenţa să-mi spui tot numele, mă cheamă Randif! Nu cred că i-am mai permis vreodată cuiva să-mi vorbească în halu’ ăsta! În orice caz, nu unei –unei–
–Unei ce? sări şi Seny isterizată. Randif, tu eşti un om minunat, crede-mă!
–Un om minunat? După ce m-ai băgat în noroi, acum mă târăşti şi prin tot târgu’ să mă vadă lumea, nu? Îţi baţi joc de mine! Cum adică, un om minunat?
–Da, un om minunat! Un om minunat! Dar nu pentru mine, ai înţeles!
SWATCH-ul meu piui de ora 3:00.
–…am înţeles.
Şi nu i-am mai spus nimic, ci am început să mă uit în jur urât şi să-mi răsfrâng dispoziţia proastă asupra singurelor chestii la îndemână – fisticurile. Le-am mâncat aşa pe rând pe toate – găsind o grămadă de apelative jignitoare pentru Seny în mintea mea, în timp ce ea se bâţâia nervoasă în faţa geamului, total absorbită de trecerea maşinilor de afară şi ignorându-mi prezenţa în întregime.
Peste zece minute ajunseră şi Ritsu şi Relniazis acasă, amândoi complet euforici.
–Am ajuns, Randi, ha-ha, vezi că m-am ţinut de promisiune? E trei! Tre’ să mă feliciţi pentru asta, Randi! Randi? Un’ te duci?
–Plec la mine acasă. Ai ajuns la timp; am văzut. Bravo, Ritsupichi.
–Dar stai aşa! Stai! O rog pe Seny să dorm şi eu la ea şi dormi tu la mine –aaa, uite! Seny! Pot să stau în noaptea asta la tine, să-i facem loc lui Randi?
–Nu crezi că mai bine s-ar duce la el acasă? pufni Seny nemulţumită.
–Da, cred că mai bine plec –pa, Ritsupichi! Vorbim mâine la telefon. Cred că mai amân pentru ceva vreme laptopu’ ăla.
Şi mi-am luat haina, trecând pe lângă o Ritsu confuză la culme şi un Relniazis gen „nu-e-treaba-mea, nu-mă-implicaţi, eu-mi-am-făcut-datoria”.
–Dar am întârziat numai doişpe minute! urlă nepoată-mea după mine disperată, în timp ce închideam uşa pe dinafară.

Pe cât de mult am încercat să mă auto-determin în următoarele câteva zile ca şirul haotic al gândurilor mele să nu facă nici măcar o singură aluzie nesemnificativă la Seny şi vorbele ei, pe atât de uşor am realizat cât de imposibil era să rezişti tentaţiei psihologiei inverse. Unde înainte nu o conştientizasem decât drept o – cum zisese? – sursă de divertisment, acum o percepeam clar pe Seny demnă de statutul de fiinţă umană înzestrată cu raţiune şi capabilă de o judecată logică şi coerentă. Problema mea survenea însă exact la despicarea argumentului ei în patru: avea sau nu avea dreptate în legătură cu mine ea, studenta la matematici superioare, persoană eminentă pe care nu o întâlnisem decât de trei ori în viaţă până acum?
Pentru că eu întodeauna îmi pusesem modul meu de gândire mai presuus şi mai corect decât al tuturor; şi mi se păra de la sine înţeles ca – deşi poate uneori de întorceau împotriva mea – deciziile pe care le luam eu în legătură cu mine erau cele mai bune decizii posibile, fiind în perfectă cunoştinţă de cauză. Tocmai de-aia mi se părea absolut logic ca oricine avea o părere diferită faţă de a mea era ori prost, ori nu cunoştea situaţia. Niciodată însă nu mă gîndisem că poate exista un om deştept şi cu alt fel de noţiuni mintale comparat cu mine.
Îmi era extraordinar de greu să o categorizez pe Seny. Să spun că era pur şi simplu o proastă ar fi fost varianta cea mai convenabilă; pe de altă parte, când mă gândeam la cuvântul „prost”, îmi sărea în minte imaginea tipizată a unui om ori arogant, ori perfid, ori cel puţin cu o privire tâmpă, viţelină; ori ea nu-mi dăduse niciodată impresia asta, din contră. Să fi fost deşteaptă atunci? Nu eram în stare să zic nici da, nici nu; cel puţin geniu nu era clar. Atunci nu mai rămânea decât necunoştinţa de cauză – dar nu zisese chiar ea că Ritsu îi povestise multe despre mine? Şi mai apoi – după ce ai de-a face în trei situaţii diferite cu un om – nu poţi să-ţi faci o părere cât de cât generalizată şi superficială referitor la el?
Ei bine (sau mai degrabă rău), se părea că eu nu eram în stare; chiar habar n-aveam ce să mai cred despre Seny şi tot părul ei, şi tot mirosul ei, şi toate vorbele ei, şi toate posterele ei cu LeekERŞi – în fond, ce era aşa grozav în legătură cu ele? Poate pentru că eu eram, în mare, un om foarte sincer – şi realizasem că sunt în contrast cu norma prestabilită de societate – mi se părea normal să am de-a face cu indivizi nesinceri şi absolut şocant şi nelalocul lui să dau de oameni oneşti. Dar Seny fusese teribil de onestă – chiar teribil – şi un om care îţi spune nişte vorbe cât timp e onest înceamnă că într-adevăr crede în ele şi în substanţa lor. Probabil de-asta mă amărâsem eu cel mai tare.
Crezusem – logic! – toată viaţa mea că sunt superior oarecum majorităţii printr-o minte mult mai clară şi nişte abilităţi mult mai dezvoltate. Auzisem probabil şi contrariul; dar mi-l auto-demonstrasem ca fiind fals. Aşa că să aud din noi – şi încă cu câtă determinare! – negarea potenţialului meu de fiinţă mai presus, am început să mă întreb serios dacă nu cumva cuvintele lui Seny referitoare la mine erau cumva – parţial speram numai – adevărate.
Pentru prima oară în existenţa mea, mă consideram un om neremarcabil. Neremarcabil, nespecial, incapabil de ceva ieşit din ordinar – un mediocru! Un alt om ca toţi oamenii! Un Borert, un Rahhy, un Pilif!
Am început chiar – cu o oarecare panică – să mă gândesc de ce naiba mă văzusem eu drept un cineva până acum. Cred că pornisem de când eram mic – de când eram mic mi se băgase în cap că sunt un ama – ama, ama, păr negru, ochi verzi, nobil, bogat, inteligent – ce să mai, am observat cu groază, ăsta era pur rasism! Nu exista absolut niciun motiv prestabilit genetic pentru care un om din categoria ama ar fi mai bun decât altcineva din altă categorie – cel mult putea să aibă anumite înclinaţii, anumite potenţialuri demne de exploatat – dar dacă nu erau exploatate, tot degeaba!
Nu, eu niciodată nu-mi exploatasem (excesiv) părţile specific ama (decât poate înfăţisarea relativ plăcută şi cu un aspect oarecum mai tânăr, din moment ce se dovedea foarte utilă – dar nu asta e relevant); deşi, la un moment dat, mă apropiasem oarecum de punerea lor în funcţiune. Era pe vremea liceului; aveam vreo şaişpe ani, mi se spusese că ar fi cazul să mă duc în capitală sau chiar în străinătate pentru că posed abilităţi matematice extraordinare; refuzasem.
Matematica! Seny era studentă la matematici! Ah, la naiba, făceam cum făceam şi până la urmă tot la ea mă întorceam. Nici măcar nu-mi mai plăcea de ea ci, din contră, îmi displăcea profund şi îmi plăcea la nebunie să-mi displacă şi să-i găsesc defecte. Era slăbănoagă, era forţoasă, era ciudată, ţinea cu Edgar! Şi totuşi – nu ştiu cum şi din ce cauză şi mai ales în ce scop şi în ce context mă trezisem căutând – fără succes! – prin atlasul botanic numele florii ăleia mici şi portocalii şi creţe al cărei miros semăna extraordinar de mult cu mirosul părului ei. Ei, dă-o-n mă-sa; parcă nu puteam eu să trăiesc dacă nu ştiam numele unei flori tâmpite şi puturoase! (Tocmai îmi amintisem vag că soră-mea aşa îi zicea, „puturoasă”; aparent avea un iz medicinal extrem de tăios.)
Dar revenind. Următoarea perioadă de timp mi-am petrecut-o recapitulându-mi viaţa de la zero, reanalizând-o prin prisma omului ajuns deja la o vârstă nu tocmai tânără şi, mai ales, întrebându-mă ce naiba realizări semnificative avusesem eu? Sau – abordând întrebarea clişeică – dacă era să mă duc mâine, mai exact şi mai concret ce dovadă substanţială a faptului că tropăisem pe acest Pămând avea să rămână posterităţii? Făcusem eu ceva de care să fiu îm mod special mândru?
Nimic! Absolut nimic! Nu aveam nicio realizare remarcabilă, niciu acţiune care să-l fi făcut pe careva să zică „Uite, mă, l-am cunoscut şi eu pe omu’ ăsta, Randi Furabie, ştii tu, tipu’ care a meşterit nu-ştiu-ce/a salvat pe nu-ştiu-cine/ a inventat o nouă metodă de nu-ştiu-mai-ce.”. Nimic, nimic, nimic! Vid, gol, gaură neagră, eclipsă, apocalipsă, 2012, Keine Sache! Chiar n-aveam niciun aspect îmbucurător al vieţii mele? Niciun lucru la care să zic şi eu că măcar am contribuit? Think, Creier de Vrabie, think!
Ba să ştii că era. Zău că era. Ritsu. De Ritsu eram mândru; pe Ritsu o crescusem eu după ce soră-mea – mă rog. Dar mai apoi, Ritsu nu era copilul meu, era nepoata mea. Eu nu aveam copii. Eu nu aveam nimic; eu eram…
Ah, la dracu’! Mai dă-le undeva de probleme filozifice. Nu se potriveau cu firea mea practică deloc. Eu întodeauna trăisem în prezent, cu o clară noţiune a trecutului şi o vagă a viitorului. Treizeci şi şase de ani o dusesem bine, fără momente de nefericeală identitară, la ce era cazul să mă schimb acum?
„Ştiu io a cui e vina că te simţi atât de idiotic, Fraierabie!” – m-am trezit apărându-mă prin propia conştiinţă într-un final amânat după o vreme ce păruse să tindă la doi infinit. „E din cauza fetei ăleia, Seny. Te-a făcut să resimţi o criză a vârstei de mijloc. Şi nici măcar nu eşti aşa bătrân!”

Era 29 mai, sâmbătă; şi căldură, mon cher, de-ţi venea să te urci pe pereţi! Nu-mi găsisem starea deloc în apartament; aşa că plecasem la o răcoreală, dacă nu fizică, atunci măcar intelectuală cu o îngheţată prin parc.
Durase vreun sfert de oră până-mi găsisem şi eu, în sfârşit, o bancă la umbră (mai era cât pe ce să prind una mai devreme, dar o babă isterizată mă pusese repede la punct, arătându-mi că ei i se cuvine, în calitate de mai vârstnică). Mă întinsesem pe tot spătarul; şi priveam distrat lacul cu raţe supraponderale pretenţioase; şi mă gândeam – ce bună ar fi o bere acum; păcat că plecasem cu maşina.
Cred că am rămas – conform ceasului, cel puţin – măcar vreo trei sferturi de oră în starea aia de nimicniceală – venise până şi un răţoi să mă ciugulească de blugi. Simpatice păsări, raţele ăstea; cred că erau animalele mele preferate. Aveau un mers aşa ridicol; păcat numai că nu aveam un covrig ceva, să le arunc să se binedispună şi ele cum mă binedispuseseră pe mine. Răţoiul plecă după o vreme dezamăgit, vociferând extrem de gălăgios în legătură cu zgârcenia mea profundă.
M-am ridicat şi eu şi m-am întins; într-o zi călduroasă ca asta, era cazul să iei o atitudine, altfel te moleşeai de tot. Nu ştiam clar încotro să mă duc; problema era că trebuia să mă duc.
Ah, dar nici că aveam variante multe. De tenis sau alt sport nu aveam chef clar. Ultimele două săptămâni fusesem într-o stare extra nesociabilă, care se reflectase complet la servici; aşa că n-aveam putere nici să am de-a face cu un coleg de la muncă, fie şi într-o activitate extracuriculară. La Ritsu să mă duc atunci? Dar Ritsu era foarte supărată că nu-i luasem încă laptop; dacă aveam energie, îi luam mâine unul (mă interesasem deja de ofertă) şi îi făceam o surpriză. Dar nu acum… Altcineva? Chiar nu ştiam cu cine altcineva să-mi petrec timpul. Şi nici n-aveam chef de vreun bar ceva.
Trebuia să mă îndrept către un hobby. Cât mai relaxant şi mai la răcoare, dacă se putea. Eram obosit –şi de la căldură, şi psihic. Nu mă simţeam în stare de nimic… Luând-o prin eliminări succesive, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să mă duc prin vreo librărie şi să-mi procur o lectură uşoară, inutilă şi stupidă.
Am plecat pe jos din parc până la Diverta; mi-a luat o juma’ de oră.
Odată ajuns, am început să mă zgâiesc dezinteresat la o grămadă de titluri comerciale; nu mai ştia lumea să mai aprecieze literatura bună. Am apucat, distrat, ceva gen „Învăţaţi să râdeţi fără profesor”; pe spate scria că e ilar; mă îndoiesc că avea să mă facă vreun pic să chicotesc. M-am îndreptat spre masa de lectură.
Mergeam relativ cu nasul în carte, citind deja prefaţa; instinctiv, mi-am ridicat privirea cu vreo doi paşi înainte de destinaţie şi bine am făcut – la masă era Seny.
Părea total absorbită de ce citea (o cărţulie pe care am estimat-o la aproximativ cinci sute de pagini; cred că dăduse gata un sfert din ea) – aşa că puteam să garantez că nu-mi sesizase prezenţa. M-am oprit nehotărât câteva clipe; dacă voiam să dau înapoi, acum era cazul să o fac – dar parcă ar fi fost un semn de laşitate. Şi, în plus, cum ultima dată când o văzusem pe Seny fusese în noaptea aia acum două săptămâni (de atunci nemaiavând niciun contact cu ea) – parcă simţeam că era cazul să-mi reglez conturile neîncheiate bancar.
La masă mai erau doi tipi nedistinctivi, dar diametral opus; era destul loc în partea lui Seny, aşa că m-am aşezat pe scaunul de lângă (ea nici măcar nu-şi ridică privirea dinspre pagini; chiar atât de interesant era ce citea?). M-am asigurat că m-am instalat bine; după care am bătut-o uşor pe umăr.
Seny păru teribil de surprinsă, speriată sau deranjată puţin chiar, să mă vadă acolo; ai fi zis că dintre cele mai posibile şi imposibile locuri unde s-ar fi aşteptat să dea de mine, ăsta ar fi fost cel mai improbabil.
–Hai hello – i-am zis eu, încercând să-i acopăr semiţipetele şoptite de „Randif, ştii ce sperietură mi-ai dat!”; unul dintre cititorii de la capătul celălalt al mesei tuşi urât. Seny se calmă în sfârşit.
–Ce cauţi pe aici? mă întrebă ea, odată recăpătându-şi postura şi atitudinea relativ autoritară; m-am uitat lung la ea, după care am întrebat-o pe acelaşi ton:
–De ce n-aş fi acum, aici? Care-i problema?
–Nu, serios, ce cauţi?
Acelaşi tip care ne privise urât tuşi cu subînţeles, indicându-ne o plăcuţă cu „Linişte”; oarecum enervat şi simţind că oricum începusem interacţiunea cu Seny cu stângul, m-am întrebat serios dacă nu era cazul să plec; şi, într-un moment de inspiraţie genială, mi-am amintit că am un carneţel de notiţe şi un pix de la firmă în buzunarul de pe piept de la cămaşă.
Le-am scos pe amândouă; după care am scris un „ce citeşti?” pe prima pagină şi i le-am întins lui Seny.
Ea păru total sceptică faţă de metoda mea de comunicare ultra-modernă… şi, în cele din urmă, îşi ridică exasperată colţul coperţii şi îmi arătă cu degetul: „Doi dragoni şi-o ceapă la minus 30 de grade”.
„Şi îţi place?” am întrebat-o eu în serios, recuperându-mi instrumentele nefolosite.
Seny îşi ţuguie buzele numulţumită; după care într-adevăr se apucă şi ea să-mi scrie răspunsul.
„E o mare tâmpenie!”
„De ce?”
Seny se uită la mine încruntându-se; apoi dădu pagina la carneţel, abuză de pix timp de vreo două minute şi-mi întinse:
„Povestea e cam aşa: doi dragoni ai gheţurilor (logic că ultimii rămaşi pe Pământ după nu ştiu ce război tembel) aud o profeţie cum să există o ceapă degerată cu puteri magice extraordinar de rare îngropată sub un aisberg. Încep să se bată între ei, tra-la-la, mai aduncă vreo alte două-trei creaturi tembele fiecare şi pornesc să caute miraculoasa ceapă. Fascinant, nu?”
Am chicotit.
„Sună de parcă şi-ar bate joc de cititor.”
„Să ştii că-şi bate.”
Seny ezită puţin, după care adăugă;
„Cartea e scrisă de un puşti de 15 ani şi sincer nu e mare brânză, dar se pare că are tac-so o editură şi i-a publicat-o şi i-a făcut mare publicitate de nimic şi ştii cum e, chestiile proaste se vând repede.”
„Dacă nu-ţi place la ce o mai citeşti?”
„Să am o scuză bună să amân învăţatul pentru examenul de luni. Şi şi fiindcă mă plictisesc.”
Nu m-am putut abţine să nu-i bag o remarcă tăioasă.
„Parcă aveai surse de divertisment mai bune.”
Seny pufni, îşi ridică privirea, se lăsă pe spate şi mă privi fix şi clar. Era într-adevăr frumoasă şi îi miroasea plăcut părul (credeam că deja devenisem imun, dar mă înşelasem); în schimb aveam eu ce aveam personal cu ea acum.
„Asta e o sursă bună. Mai bună ca altele, oricum.”
Adică eu valoram mai puţin decât o ceapă degerată? La propriu? Am rânjit larg.
„Cu mult mai bună?”
„Exact.”
Mă dureau muşchii maxilarului de cât de larg rânjeam…
„Sorry pentru ce ţi-am zis atunci. Nu cred că gândeam prea corect.”
M-am aşteptat să continue, dar asta a fost tot.
„E OK” – i-am răspuns în scris, cu toate că nu prea era.
„Sigur?”
„M-ai cam pus pe gânduri, să ştii.”
„În ce sens?”
Mi-a luat ceva timp să-mi găsesc cuvintele potrivite.
„Greu de zis. Aşa, despre viaţă în general, plus semnificaţia ei.”
„Aha.”
Seny păru să nu ştie ce să scrie aici, aşa că schimbă subiectul.
„Tu ce citeşti?”
Am procedat în felul în care procedase şi ea şi i-am arătat coperta.
„Am citit-o şi eu pe aia. E funny.”
„Serios?”
„Nup, total neserios.”
„Bine că am ales-o atunci.”
„Bravo ţie.”
Urmă o oarecare pauză… neştiind ce să mai scriu, am recitit ultima pagină – observând ceva super evident.
„Hei, scrisul tău seamană cu al meu.”
„Eu zic că de fapt al tău seamănă cu al meu!”
„Nu prea cred, nu ar avea sens. Când am învăţat eu să scriu, tu aveai vreo -x ani.”
„Unde x aparţine de la cât la cât?”
„De la 0 la12?”
„Mai degrabă 11,5.”
„Vrei chiar acurateţe maximă?”
„N-ar strica, să ştii.”
„Atunci 365×11+următoarele 6 luni.”
„Plus zilele din anii bisecţi. 2 sau 3?”
„3. Deci 365×11+3”
„+31(mai)+30(iunie)+31(iulie)+31(august)+30(septembrie)+30(octombrie)”
„N-ai un calculator la tine?”
„Nu! De ce să am?”
„Nu eşti studentă la matematici???”
„Ba da, dar nu mă car cu calculatoarele după mine!”
„OK. Stai să calculez pe foaie atunci.”
După care m-am luptat cu înmulţirile şi cu adunările.
„4201!”
„Uau, mă întreci cu 4201 zile.”
„Mă simt bătrân.”
„Ai trăit cam 3/2 din viaţa mea.”
„Ce tânără eşti tu.”
„Nu mă simt.”
„Facem schimb de vârste atunci?”
„Păcat că nu se poate.”
„Păcat? Ai vrea să fii bătrână?”
„De ce nu? Deja am părul alb oricum.”
„Nu e bine să fii bătrân. Asta s-o ştii de la mine.”
„De parcă ai fi şi bătrân rău!”
„Sunt!”
„Nu pari.”
Iar m-a apucat chicotitul.
„În ce sens nu par?”
„Ai spiritul tânăr.”
„Adică?”
Seny se strâmbă gânditoate rozându-mi inconştient pixul; eu mă amuzam.
„Cum saluţi dimineaţa când te duci la serviciu?”
„Ceee?!”
„Răspunde!”
„Hai gute Morgen!”
„Aia e în germană?”
„Da. De ce?”
„Un om bătrân salută cu ‘Neaţa. Tu eşti încă tânăr.”
Mi-am căscat ochii dublu faţă de normal.
„De unde şi până unde?”
„Eşti funny. Oamenii funny au spiritul tânăr.”
„Dacă zici tu.”
„E demonstrat ştiinţific!”
„Şi cam cât de funny sunt?”
„Cam 7.”
„7? Aşa puţin? Tragic!”
„7 pe o scară de la 1 la 100.”
„Râzi de mine, nu?”
„Da, şi îmi place!”
Într-adevăr o apucase râsul; un râs înfundat de situaţie.
–Cât e ceasu’? mă întrebă a în şoaptă odată calmată; i-am răspuns că e trei fără şapte.
„Tre să cam plec.”
„Vin şi eu.”
Ne-am ridicat amândoi şi ne-am îndepărtat de masă, ducându-ne către rafturile de cărţi pline.
–Stai un pic – zise Seny, după ce se asigurase să poate vorbi în voie, fără să mai provoace indignarea snobilor cititori – să duc înapoi tâmpenia asta.
Şi plecă oarecum în fugă, de parcă mi-ar fi provocat mie vreo neplăcere; am urmat-o instantaneu.
–N-ai de gând s-o iei, totuşi? am întrebat-o contrariat, după ce îndesase Dragonii cepoşi sub nişte dicţionare ecologice. Adică, nu de alta, dar ai citit atât din ea, e păcat –şi enervant– să laşi o carte neterminată, oricât de aiurea e.
Seny abordă o expresie încurcată şi apologetică; nu ştiu de ce, dar parcă o mai văzusem aşa şi în alte dăţi şi parcă i se potrivea la fix.
–Da’ eu –ştii– mi-am cam uitat portofelul acasă. Am –ăăă– tendinţa să nu mă asigur niciodată când plec şi să nu-mi iau lucrurile.
–Ca atunci cu cheia?
–Îhî – zise ea relativ fâstâcită.
M-am făcut că par foarte încruntat…
–Uite cum facem, măi Seny măi. Îţi iau eu cartea; e bine aşa?
Urmară refuzuri excesiv de politicoase, scuze oficiale şi câruri şi mâruri; n-am cedat, ci am dezgropat Dragonii de sub ecologie şi i-am dus la casă împreună cu Râsul fără profesor.
Am ieşit peste vreo cinci minute; afară era soare şi frumos şi mă dureau ochii de la lumina puternică; dar poate şi pentru că se reflecta în prea mult alb.
–Zău, Randif, nu trebuia să mi-o iei, e o mare porcărie şi şi-aşa nu am timp de ea acum, tre’ să-mi învăţ pentru examene–
Am oftat, aparent extrem de dezamăgit.
–Măi studento măi. În primul rând, cred că ţi-ai recâştigat dreptul să-mi spui Randi; şi mai apoi ia mai termină cu miorlăitul! Îţi face omu’ o favoare şi tu te plângi? Ia mai bine mulţumeşte-mi!
Seny se opri pe treptele de marmură, părând şocată, ca şi cum până acum nu se mai gândise la perspectiva asta; apoi se apropie, luă cartea de la mine din braţe, mă pupă pe obrazul stâng şi zise doar atât:
–Mersi.
Mi-a trebuit toată stăpânirea de mine să n-o iau în braţe acolo, în faţa librăriei.

Am mers aşa de-a lungul bulevardului o vreme; Seny era roşie, şi de la tricou, şi de la căldură; eu aveam o vagă senzaţie că mi se taie respiraţia, în ciuda celor douăzeci şi nouă de grade indicate de termometrul unei farmacii.
–Tu, Randi, mare voievod, azi nu mai ai ochelarii ăia şmecheri la tine!
–Am zis să nu mă şmecheresc prea tare; dacă se simte restul lumii complexată?
–Ai măăă! (Am văzut-o cum îşi curbează colţul gurii mustăcind superior.) Nu cumva i-a uitat Măria Sa acasă?
–Nup, sorry, de defectul ăla suferi numai tu–
–Ce să-ţi spun! De parcă tu nu ţi-ai fi uitat niciodată nimic!
Ajunsesem la o intersecţie şi aşteptam la semafor; Seny ţinea Dragonii cu stânga şi pe dreapta şi-o băgase în buzunar. Era la vreun metru distanţă de mine; nu m-ar fi deranjat să mi se agaţe de braţ.
–Încotro? am întrebat-o eu, apropiindu-mă subtil şi pe furiş.
–Ar cam trebui să mă duc înapoi home. Am de învăţat. Deşi – nu ştiu de ce mi se pare că o să stau şi o să citesc în loc să fac asta.
–Măi să fie! A cui o fi vina oare?
–Nu ştiu, dar ar trebui pedepsit!
Am traversat, pierzându-ne unul de altul în mulţimea de pietoni.
–Hei, e departe până la Ritsu. Cu ce ai venit de acolo aici – cu pe josu’?
–Nup, am luat metroul, m-am trezit cu o cartelă în buzunar.
–Şi acum mai ai cartelă?
–Nup–
–Te duc eu atunci?
–Dap–
–Câtă hotărâre! Mă aşteptam la refuzuri, la fel ca în librărie!
–Dacă tot îţi rămân datoare, măcar să îţi rămân cu totul!
–Hai, te rog! Nu începe cu datorii! Nu ziceai tu –stai, cum ai zis? Că favoarea plimbării cu maşina e nesemnificativă – in the great circle of life!
–Am zis eu asta?
M-am făcut că îi dau un bobârnac peste nas; Seny se ridică pe vârfuri şi mă ciufuli cu dreapta în creştet.
–Un’ ţi-e maşina, Sir R?
–În parcarea de lângă parc, miss S!
–Oho! Departe! De ce-ai lăsat-o acolo?
–Am plecat să admir raţele, miss S!
–Mai sunt încă în parc? Ce tare! Mi-ar plăcea să le văd!
Am închis scurt ochii, fiind invadat de perspectiva unei întâlniri demiamoroase înconjuraţi de măcăituri.
–Deşi asta altădată. Acum mă cam grăbesc!
–Altădată, atunci! Să rămână ca răsplată pentru drumurile cu maşina–
–Heei, ai zis că nu mă taxezi pentru ălea!
Am tuşit şi mi-am piţigăiat vocea, încercând s-o imit.
–Am zis eu asta?
Seny mă ciufuli din nou, mai violent ca înainte.

N-am mai vorbit decât de fleacuri tot drumul, tachinându-ne reciproc; nici nu mi-am dat seama cât de repede am ajuns la destinaţie. Am însoţit-o pe Seny până sus la Ritsu, rămânând să discut cu nepoată-mea despre laptopuri; se făcuse seară când să plec. Tocmai mă chinuiam să mă încalţ pe hol, în lumina slabă a apusului (Doamne, ce foame îmi era; bineînţeles că Ritsu, căreia îi fusese mult prea lene şi să mă conducă până la ieşire, nu mă servise cu nimic); când dinspre dormitorul cel mai apropiat răsări un creştet creţ şi alb şi mă îmbie cu un „Psss, Randi!”.
–Psss şi ţie! i-am răspuns eu; Seny îşi strânse buzele într-un mod complice şi mă chemă până la ea în dreptul uşii.
–Cred că ţi-ai uitat asta înainte să te muţi – îmi zise, întinzându-mi o cravată veche în dungi pe care într-adevăr o căutasem până la disperarea supremă.
–Unde ai găsit-o?
–În spatele şifonierului, trăia un clan întregi de păianjeni sub ea.
–Âââu! am tresărit, întorcând cravata pe toate părţile; părea în regulă.
Seny chicoti de reacţia mea exagerată.
–Hai vino un pic înăuntru la lumină, să ţi-o agăţ de gât!
Nu ţineam neapărat să-mi fie cravata agăţată în momentul ăla de gât; în schimb, ţineam neapărat să mă încarc cu energie pozitivă de la un anumit miros specific întâlnit numai acolo.
M-am aşezat pe pat, în timp ce Seny se aplecă asupra mea, făcându-mi nodul; dintr-un motiv anume, pe pereţi erau mai puţini LeeKERŞi ca data trecută.
–Nu prea-ţi mai plac cum cântă, ai? am întrebat distrat; bateria internă îmi crescuse cu cel puţin 15% în ultimele câteva secunde; dacă avea să continue tot în ritmul ăsta, urma să implodez cât de curând.
–Tocmai şi-au scos un nou CD. E oribil!
–Deh, cam aşa fac toţi după o vreme. Era de aşteptat!
–Nu şi de la The LeeKERS! Erau cei mai tari! Erau de-a dreptul…
Seny se aprinsese iarăşi pasionată, ca atunci când vorbea de PteroSofi sau de vinuri.
–I-ai ascultat vreodată? mă întrebă acuzator.
–Eu? Nu cred–
–Ruşine să-ţi fie! Hai să-ţi dau eu un album mai vechi, să-l asculţi!
Nu mă interesau sub nicio formă talentele muzicale ale LeekERŞilor; dar îmi plăcea la nebunie s-o văd pe Seny înconjurată de o aură de neînfrânt. An acceptat albumul cu îndârjire (de ce avea o capră pe el?).
Odată pusă cravata la gât, se părea că nu mai aveam niciun pretext să mai stau în vechiul meu dormitor; tocmai mă chinuiam la culme să mai găsesc un subiect bun de discuţie, când am fost salvat în mod neaşteptat.
–Hei, îţi mai trebuie carneţelul ăla de mai devreme? Mă gândeam că ar fi bun să fac fiţuici din el–
–Eşti sigură că e eficient? am întrebat eu curios; ce motive necurate avea!
–No worries, Sir R, mă pricep la făcut fiţuici, cât mai eficiente posibil!
–Ai grijă totuşi. Pe mine ţin minte că m-au prins când am copiat!
Şi i-am întins carneţelul amuzat; Seny îl luă surâzând.
–Ştii, dacă tot ţi-am dat The LeeKERS, care îmi plac mult –să ai grijă cu CDul!– hai să-ţi dau şi o carte care-mi place, că tot am văzut că citeşti în timpul liber.
Scotoci pe sub un teanc de volume dezordonate (am recunoscut două ediţii din aproape fiecare volum din PteroSofi, şi în engleză, şi tradusă); după care îmi dădu o carte care fusese de atâtea ori citită, încât se desprinsese şi fusese lipită cu bandă izolatoare colorată, în aşa fel încât nu i se vedea nici titlul, nici autorul.
–Sorry că e în starea asta… aşa, poftim. N-ai voie să te uiţi ce e până nu ajungi acasă la tine.
Trebuia să recunosc că eram teribil de curios; dar Seny mă conduse afară din cameră şi din nou în holul întunecat.
–Ţi le aduc când le termin, să ştii! am asigurat-o; Seny zâmbi prieteneşte.
–Nu mă grăbesc, nu mă grăbesc! Să-mi zici cum ţi se par!
–OK! Îţi zic!
Ne-am făcut cu mâna.
–Pa, Seny!
–Pa, Randi!
După care am plecat acasă.

O noţiune vagă şi imprecisă faţă de starea mea spirituală actuală mi se tot învârtea de la cap până la piept… şi nu ştiam dacă era cazul sau nu să-i verific credibilitatea cu ajutorul unui judecător imparţial.

–Pisi, ce-i cu tine azi? Mi-ai oftat ca o fecioară îndrăgostită! Ţi s-au înecat corăbiile, căpitane?
Era luni în pauza de la servici; în birou eram numai eu cu Jen.
–Pisi – i-am zis (aşa ne alintam noi reciproc mai nou) – nu te pricepi deloc la analogii; deşi din când în când mai nimereşti pe câte una.
Jen se aşeză picior peste picior pe masă în faţa mea şi-şi ridică o sprânceană.
–Care din ele, Furabie fetiţă? N-ai mai pus mâna pe o cârmă de mult timp, dacă ţin eu minte bine.
M-am lăsat pe spate şi într-adevăr am scos un oftat prelung…
–Cred că sunt in love…
–Pisi, termină-te! Nu te cred!
Jen avea o faţă de-a dreptul incredulă. M-am simţit relativ ofensat.
–Şi de ce nu?
–Pisi, adică – Jen îşi cochetă cu mâna prin părul scurt şi umflat – ştiu că sunt frumoasă, dar parcă după atâţia ani…
–Ugh, nu de tine!
Jen râse cinic, schimbându-şi tentant poziţia picioarelor între ele.
–Ce păcat, Furabie. Pentru că să ştii că eu am nutrit o dragoste nebună pentru tine încă din facultate…
–Nu poţi să termini cu tâmpeniile ăstea odată şi să fii şi tu serioasă cinci secunde?
Jen se scutura de râs, mai-mai să-i plesnească nasturii de la sacou.
–Şi? Studenta ta s-a dovedit a fi mai greu de convins decât credeai?
–Poftim?
–Haide, pisi. Nu ştii cum s-o cucereşti şi îmi ceri mie sfaturi, nu? Să ştii că am unele foarte bune pentru fete încăpăţânate.
–Cred că mă descurc şi singur mult mai bine, să ştii! Nu de-asta vreau eu să-ţi cer sfaturi!
Cu cât interes îşi examina Jen unghiile date cu ojă grena!
–Meh, atunci ce? Dacă nu e asta, înseamnă că e ceva plictisitoooor–
–Pisi – am trecut direct la atac – vorbesc serios, cred că m-am îndrăgostit.
–Păi?
–Păi nu pot să mă gândesc decât la ea toată ziua! Dimineaţa, la prânz, seara, ea, ea, ea! Nu ştiu ce-i cu mine!
–Ea fiind îmbrăcată sau dezbrăcată–
–Ce importanţă are?
–Are! Ia zi-i, cum?
–Hmmm, dacă ar trebui să mă gândesc bine, sincer ambele–
–Haa! Fugi de-aci, Furabie!
Jen îşi învârtea dezinteresată un picior cu pantoful ăla cu toc cui.
–Era cât pe ce să mă convingi. Dar îndrăgosteala ta nu ea altceva decât ardere degeaba a gazului, atracţie animalică, ce vrei tu.
M-a cuprins un sentiment de revoltă profundă.
–Nu-i adevărat! Jen, fii atentă aici. M-am gândit ce m-am gândit şi am ajuns la o contradicţie.
–Uluitor! Ce contradicţie, Furabie?
–Mmm, cum să zic eu? Hai să încep cu începutul.
–S-aud, dă-i drumul.
–Aşa. Ştiu că o să sune –ăăă–sexist sau cum vrei tu să-i zici– (Jen se opri din învârtitul părului pe deget, atenţia odată captată) – dar, dacă stau să analizez bine, eu întotdeauna am împărţit femeile în două categorii. De fapt nu numai femeile, toţi oamenii, dar ca să restrâng generalitatea problemei, să zicem că mă refer la femei, da?
–Ahamz. Care categorii?
–Deci. Mai întâi cele pe care le respect –din familia mea, sau eu ştiu, savante, sportive, artiste, eu mai ştiu ce, n-are importanţă. Oricum. Ideea e că sub 0,1% din populaţia feminină pe care o cunosc eu.
–Continuă.
–Aşa. Restul e reprezentat de mase. Fete cu feţe comune, fete cu inteligenţa redusă, femei încadrându-se în stereotipuri, toată gama –mă înţelegi?
–La o gândire aşa simplistă şi incorectă? Normal că te înţeleg.
–Bun. În mod logic, toate femeile cu care am ieşit eu până acum erau din a doua categorie.
–Ba pardon, să te corectez aici, Furabie. Tu n-ai ieşit niciodată nu nimeni, tu doar te-ai dat şi ai profitat de toate fetele.
–Mă rog, cum zici tu! Ce vreau eu să zic e că nu poate exista cineva care să facă parte din ambele categorii.
–Eu din care categorie fac parte, Furabie?
–N-are relevanţă, tu eşti un caz pe dinafară! – am repezit-o eu (normal că făcea parte din prima, dar dacă îi ziceam, i s-ar fi urcat la cap.) OK –unde eram?
–Nu poate să existe careva simultan în amândouă clasele.
–Aşaaa… păi, ea face parte din ambele.
Gata, o spusesem. Pauză.
–Jen, am o bănuială că nu m-ai înţeles deloc.
–Chiar că nu. Să înţeleg că studenta ta e şi specială şi comună în acelaşi timp?
–Asta ai priceput tu din tot ce ţi-am zis? am oftat amărât.
–Ce altceva era de priceput?
–Blah, las-o baltă. Renunţ, pisi.
Jen mă privi cu o oarecare compasiune a unei fiinţe superioare.
–Furabie pisi. Ce vrei tu să-mi spui e că nu poţi să te dai la o fată după ce ai pus-o în prima categorie, nu?
Am căscat gura.
–Şi practic te tot minţi că studenta ta e din a doua, nu? Am dreptate?
Am încuviinţat.
–Mmm, s-o luăm logic. Eşti sigur 100% că-ţi place de ea?
–Cred că.
–Crezi că?
–Cred că.
–Detaliază, la naiba, Furabie!
–Să detaliez? Bine. Fii atentă aici.
Mi-am tras un aer puternic în piept.
–Seny –aşa o cheamă pe studenta mea– e fata cu cel mai minunat păr din lume. E alb, creţ şi are un miros de mă înnebuneşte, nu alta. Când o văd, simt că mi se taie toate funcţiile respiratorii şi mă sufoc şi nu–nu are legătură cu bronşita mea. Dacă stau să mă gândesc mai bine, deşi e plăcută, nu e vreo frumuseţe extraordinară –mă îndoiesc că e genul care să placă majorităţii, înţelegi? Dar are ceva. Nu ştiu cum şi de ce, dar m-am trezit vorbind cu ea extrem de uşor, aşa cum n-am mai vorbit poate decât cu membrii propriei familii sau cu oamenii pe care îi cunosc de mult timp –şi nici măcar nu am vorbit cine ştie ce, numai fleacuri! Apoi –ştii că mi-a zis nişte lucruri despre mine de care nu mi-aş fi dat seama niciodată– niciodată! E extraordinară.
M-am oprit, satisfăcut în sfârşit că mă confesasem cuiva.
–Furabie, eşti bine? – mă întrebă Jen, punându-mi mâna pe frunte de parcă aş fi avut febră. Nu te-am mai auzit vorbind aşa frumos de cineva până acum.
–Da. Adică nu. Sunt confuz, la naiba! E prima dată când mă simt în halul ăsta.
Jen mă privi incredulă.
–Pe cuvântul tău?
–Pe cuvântul meu.
–În liceu nu ţi-a plăcut de nimeni niciodată?
–Nu în felul ăsta. Numai din vedere poate.
–În facultate?
–Nici atunci.
–După?
–În niciun caz.
–Dar era să te însori la un moment dat!
–Mă păcălise o nenorocită.
–Măi Furabie, tu chiat te-ai îndrăgostit!
–Eu ce mă chinui de o juma’ de oră să-ţi zic!
–Genial! Tre’ să mi-o prezinţi pe Seny asta a ta!
M-am strâmbat.
–De ce să ţi-o prezint ţie?
–Să-i dau nişte sfaturi! Dacă e deşteaptă fata, o să profite de tine la maximum. Poate chiar să te lase lefter. Pentru că tre’ să recunoşti, Furabie, la salariul tău, eşti chiar un tip demn de căutat!
–Ia mai lasă-mă! Ce-ţi zic eu şi ce-mi zici tu!
Jen scoase un „hmm”.
–Şi ce-ai de gând să faci?
–Nu ştiu! Tocmai asta e problema.
–Crezi că ea te place?
–Crede-mă că n-am nici cea mai vagă idee!
–Ai de gând să-i zici că tu o placi atunci?
–Nu ştiu, nu ştiu!
–Nu mai fi aşa crispat, Furabie! Deşi e de aşteptat de la cineva care s-a îndrăgostit prima oară de-abia la 36 de ani.
–Tu eşti aia cu sfaturile, pisi. Ce mă sfătuieşti să fac?
–Eu zic să…
Uşa biroului se deschise; era Diceron.
–Ah. Scuze că v-am deranjat – interpretă el greşit situaţia. Dar s-a terminat deja pauza, să ştiţi.
–Nici vorbă! sări Jen sprintenă de pe masă. Ia zi, Ron, tu ai cam vreo 27 de ani, nu? De câte ori până acum ţi-a plăcut de cineva?
–De nenumărate. De ce?
Jen se apucă să-i explice toată situaţia; dar eu deja nu mai ascultam. Îmi era cald; bănuiala mea se confirmase; acum puteam să mă topesc în pace şi linişte interioară gândindu-mă la Seny, în zgomotul vocilor tachinante de la colegii de servici.

Seny rosese pixul ăsta fără să-şi dea seama în librărie.
M-am trezit şi eu că rod în mod inconştient pixul.
Mă gândeam la ea.
Ce era aşa de special la Seny?
În mod obiectiv, nimic. În mod subiectiv, totul.
Seny îmi agăţase cravata la gât.
Era un nod destul de nepriceput; mi-a venit să râd.
De ce nu-mi venea să-mi dau cravata jos, deşi cămaşa trebuia spălată?
Seny îmi dăduse să ascult The LeeKERS şi să citesc „Brainstorming cu bunica”.
De ce m-am trezit că-mi plac ambele la nebunie, deşi în mod normal n-ar fi fost ceva cu care să mă delectez?

Şi, mai exact, cum se făcea că, în absolut orice activitate întreprindeam, nu se putea să nu o văd pe ea?
Mâncam micul dejun; îl asociam cu ea; Seny spusese în treacăt că îi place micul dejun la pat.
Mergem cu maşina; Seny stătuse în trei ocazii pe scaunul din dreapta mea.
Îmi luam îngheţată; Seny comandase odată trei cupe de ciocolată pentru mine.
Mă schimbam în pijama înainte de culcare; Seny avea o pijama ciudată, portocalie, cu un demon pe ea.
Auzeam cuvântul „funny”. Surâdeam, gândindu-mă la Seny.
Chiar aşa, nu vorbeam amândoi cu expresii ciudate în semiengleză?

Mai nou, aveam şi mirosenii. Sau, mai bine zis, miroSENY; pentru că îmi închipuiam mereu că simt izul părului ei la orice pas.

Jen avea dreptate; trebuia să-i spun lui Seny că o plac. Şi mai apoi? Nici nu mă mai gândeam la protestele lui Ritsu; n-aveau nicio relevanţă; dar ce s-ar fi întâmplat cu mine dup’aia? Cu Seny? Ei îi plăcea de mine? M-a invadat un fel de fericire speriabilă la posibilitatea că da; dar n-aveam efectiv de unde să ştiu dacă asta era adevărat sau nu. Seny îmi zisese la un moment dat că sunt un om minunat, dar nu pentru ea. Brrr; în mod logic, aveam şanse minimale; cam care era probabilitatea ca doi oameni să se placă reciproc în acelaşi timp?
Iar mă lovea incertitudinea; mă gâtuia şi îmi producea o oarecare durere când respiram; şi, în mod absolut surprinzător – îmi plăcea durerea asta; voiam să trăiesc odată cu ea.

Fraierabie, ce-i cu tine? Ai treizeci şi şase de ani; ţi-a trecut prima tinereţe; eşti deja la o vârstă la care poţi să zici că ai înţeles toate bazele existenţei umane. Atunci de ce tremuri aşa şocat? Ce revelaţie suprapământeană ai avut? Amour–ul? Hai, te rog. Tu niciodată n-ai crezut în adevărul lui – nu pentru tine, oricum, deşi pentru alţii poate că da. Ce zici? Că Seny e specială? Seny nu e decât o studentă la matematici superioare, nimic mai mult. Punct.
Ai devenit clişeic şi plictisitor, Furabie ama Randif. Sunt dezamăgit de tine. Tu eşti un individ remarcabil; Seny nu e decât o studentă…

Când m-am trezit de dimineaţă, primul meu gând a fost că simt iarăşi miroSENY.

***

A doua poveste cronologic din seria Furabie (având loc după Fraierabie şi înainte de Senynătate), pe care am scris-o prin liceu.

În poveste apare şi Jinzo.

Comments

comments

MiroSeny [Proză lungă]

Like this:

Related

Comments

One Response

Leave a Reply Cancel reply

Top Posts & Pages

Istoric posturi

Meta

Meta

MiroSeny [Proză lungă]

Share!

Like this:

Related

Comments

One Response

Leave a Reply Cancel reply

Top Posts & Pages

Istoric posturi

Meta

Meta