O carte care m-a făcut să râd – Regii Timpului [Recenzie]

Cartea Regii Timpului, de Laura Nureldin, a fost o surpriză binevenită pentru mine.
Poate pentru că m-a făcut să râd într-un moment stresant – fix înainte de predarea disertaţiei cu care pierdusem ultimele nopţi.
Poate pentru că nu am avut aşteptări mari. Am cumpărat volumul de la ediţia a şasea a târgului de carte Final Frontier, de la masa editurii Herg Benet (de la care nu mai luasem niciodată nimic), pentru că premisa de pe copertă  (o tipă care se întoarce în timp şi dă de… Xerxes, regele perşilor) mi s-a părut ridicolă. De ceva timp eram în sondare de piaţă de carte, căutând scrieri de autori români; şi, deşi nu am terminat de parcurs tot teancul cumpărat la ediţia a cincea, tot ce citisem din vraful de anul anterior mă dezamăgise. Pierdusem, deci, încrederea că voi găsi ceva care să mă prindă.
Poate pentru că nu e ceva ce citesc în mod obişnuit. Evit pe cât pot romanţele din cărţi; mi se par nerealiste. De obicei, cei doi “iubăreţi” din astfel de cărţi nu au probleme reale, ci doar se sabotează singuri creându-şi probleme în cap şi evitând să comunice.
Dar Regii timpului nu a fost aşa.

Încep cu aspectele negative. Cartea solicită un pic de efort să îi intri în joc. E nevoie de ceva suspension of disbelief (nu ştiu dacă avem un echivalent românesc al termenului) ca să poţi trece  peste cât de nonşalant tratează povestea anumite idei. Spre exemplu, călătoria în timp nu primeşte nicio explicaţie pentru cum funcţionează – şi cred că e bine aşa, pentru că nu e un SF. Aici călătoritul în timp e doar un mijloc, nu un scop. Dar Alex, savantul care a inventat maşina de călătorit în timp, pare mai degrabă un plot device (iarăşi nu ştiu să avem vreo expresie echivalentă în română) decât un personaj în sine – el nu există decât ca să permită Morei (şi ulterior lui Xerxes) să facă naveta Persia Antică – Los Angeles. Totuşi, până şi Alex a avut momentele lui amuzante – datorate exasperării de a vedea că la fiecare întoarcere în prezent, Mora aducea cu ea şi mai multe belele.
Mai departe, cele două personaje principale – Mora şi Xerxes – scapă de unul dintre cei care complotează împotriva lor printr-o metodă care nu poate fi numită decât deux ex machina (of, iarăşi termenii ăştia străini). Adică nu fac ei un efort conştient să se descotorosească definitiv – subliniez definitiv – de Artabanus, dar evenimentul tot se întâmplă (fără intervenţia lor). Cred că m-a sâcâit puţin uşurinţa cu care trec peste el.
Apoi, Mora prea e dotată – care sunt şansele ca cineva să ştie persană antică? Înţeleg că era jobul ei, dar prea le avea pe toate – şi istoric, şi pe platourile de la Hollywood, şi cu o casă faină cu un câine şi o pisică – nu zic că nu e posibil; dar nu e plauzibil. Prea e fantezist; un soi de wish fulfillment. Şi totuşi, nu distrage neapărat de la poveste.
Şi nu în ultimul rând, cred că, totuşi, oricât de micşti ar fi perşii, tot s-ar şoca puţin să vadă nişte haine moderne…

Şi acum că am terminat căutatul de nod în papură, hai la părţile bune.
Cartea m-a făcut să râd. E scrisă bine şi uşor de citit; acţiunea te prinde şi nu îţi mai dă drumul. Funcţionează mult pe principiul contrastelor: între mentalitatea unui om de Persia Antică şi mentalitatea unui om din prezent; între demnitatea lui Xerxes şi ironia Morei; între aşteptări şi rezultat.

Două aspecte mi s-au părut extrem de reuşite.
Primul e limbajul – mai ales în cadrul dialogurilor. E spontan, e viu, e românesc, deşi acţiunea nu are nimic de a face cu România. Am râs la înjurăturile Morei; am râs la cum ea îi explica jargonul din prezent lui Xerxes. Limbajul din Persia Antică e făcut să pară mai vechi, dar, spre deosebire de ce întâlnesc în multe cărţi de acest fel – nu e greoi. Personajele antice sunt vii; sunt acolo; le simţi. Felul în care vorbesc nu distrage de la cursivitatea poveştii.
Al doilea e relaţia dintre Mora şi Xerxes – aspectul care m-a surprins cel mai mult. Cei doi chiar au probleme reale de rezolvat între ei – conflictul e prezent pe tot parcursul. Nu doar pentru că vin din epoci diferite şi e cam greu să treacă peste chestiunea călătoritului în timp. Ci pentru că sunt doi oameni cu două mentalităţi diferite, formate de epoca şi statutul lor. Poate că ei în sine nu sunt neapărat personaje extraordinare. Xerxes e cum mă aşteptam să fie: serios, sever, înţelept, dar şi impulsiv. Mora e ironică, pragmatică, face ce vrea şi nu renunţă la ceva doar pentru că e implauzibil. Confruntaţi unul cu celălalt, rezultă amuzamentul din poveste – greu să ajungi la un compromis între regele unui mare imperiu antic şi tipa cea realistă din prezent. În acelaşi timp, fiecare are de învăţat câte ceva de la celălalt, în special în felul în care tratează ceilalţi oameni. Relaţia dintre ei se dezvoltă treptat, plauzibil şi chiar dacă e previzibilă, tot îţi oferă satisfacţia de la final.

Pe alocuri, volumul mi-a amintit vag de cartea preferată din copilăria mea, Un yankeu la curtea regelui Arthur a lui Mark Twain – în sensul că, în ironia ei, te învaţă că e nevoie să îţi pui nu doar lentila din prezent să vezi trecutul, ci şi lentila din trecut să vezi prezentul. Totuşi, nu a avut chiar atât de multă profunzime ca romanul menţionat. Regii timpului e o carte uşoară, de citit într-o pauză de lucru. Cred că cel mai profund aspect atins e constatarea lui Xerxes, că oamenii din trecut aveau un rol prestabilit şi cei din prezent aleargă haotic – completată de comentariul Morei, cum că asta îţi permite să devii cam orice vrei. În rest, e o poveste cu picioarele pe pământ, care satirizează (voluntar sau nu) toate romanţele populare din ficţiunea contemporană. Pe mine m-a prins şi o recomand şi altora – numai să nu o ia prea în serios.

Notă: 4/5

Edit: Creierul meu cel obosit scrisese iniţial peste tot “Mona” în loc de “Mora”.

Comments

comments