O idee de acum 8 ani (pe care nu am scris-o niciodată)

Astăzi frunzăream un caiet vechi cu idei proprii de scris, când am dat peste o listă de poveşti în ramă pe care nu am mai ajuns să le pun pe hârtie vreodată. Lista se chema “15” şi era numerotată descrescător de la 7 la -7, fiecare număr având asociat un nume sau un titlu de personaj. Premisa era simplă: personajul de la povestea 7 avea o poveste axată numai pe personajul de la povestea 6; personajul de la povestea 6 abia îl observa pe cel de la 7, însă era total concentrat pe cel de la 5 şi aşa mai departe. Povestea zero trebuia să fie un soi de oglindă, de teritoriu neutru, în care totul se vedea din afară, de la distanţă, obiectiv şi omniscient, iar de la -1 la -7 încolo, toate personajele respectau aceeaşi regulă, însă erau puse într-o ipostază asemănătoare cu cei pe care îi oglindeau. Astfel, spre exemplu, personajul -4 era un soi de antiteză la 4, -3 era ceea ce ar fi putut să ajungă 3, dacă schimba numai un mic aspect al existenţei lui şi aşa mai departe.

Nu am mai ajuns să scriu niciodată seria (de lene…), deşi premisa încă îmi place ca idee, mai ales că ar fi un exerciţiu bun pentru a deprinde stiluri diferite de persoana I subiectiv. Oricum, având în vedere că pe atunci nu îmi notam niciodată în paranteză explicaţia ideii, ci doar un cuvânt din idee, habar nu mai am ce implicau majoritatea personajelor (Tanti cu ochelari?, Şefu’?, Editorul?). Totuşi, ceva mi-a atras atenţia în mod deosebit, şi anume povestea de la numărul 1: “Emel”.

Am simţit nevoia unui facepalm imens. Emel este unul dintre personajele din cartea la care lucrez de astă-vară. Culmea e că numele ei exista în capul meu de peste 8 ani, aşa cum atestă caietul cu idei, însă îl ascunsesem suficient de bine, să nu mai ţin minte. Ştiam că o bazasem pe Emel pe o idee dintr-o poveste începută şi neterminată în urmă cu vreo 4 ani (“Viaţă veşnică de vlogger”), în care o nemuritoare se apuca de vlogging, participa la întruniri de “Nemuriţii anonimi” şi reuşea să enerveze pe toată lumea din jur din cauza hiperactivităţii. Uitasem însă de unde provenea numele. Emel cea de acum 8 ani, după cum mi-am amintit holbându-mă intens la listă şi încercând să îmi invoc (cu greu) creierul din liceu, avea un soi de logbook (jurnal?) secret online în care se semna ML şi posta caricaturi despre tot ce se întâmpla în şcoala la care se ducea; nimeni nu reuşise să o identifice. Counterpartul ei era tipul din povestea -1, care făcea ceva asemănător, însă în văzul tuturor colegilor. Aşadar, ideea iniţială nu avea mare lucru de a face cu Emel cea de acum.

Totuşi, nu e ceva neobişnuit pentru mine să “clocesc” ideile ani întregi. Două dintre personajele din cartea la care lucrez de astă-vară există în mintea mea de peste 11 ani, apărând în diverse poveşti pe care le-am scris de-a lungul timpului sub ipostaze variate. Astfel, Berteliandor a fost, pe rând, un soi de spirit antic blestemat, un vulpoi, un prof de istorie care spune citate stupide în latină în cele mai nepotrivite momente (deh, aveam 13 ani pe atunci), un unchi troll şi acum s-a stabilizat ca fiind un multimiliardar nemuritor de 3300 de ani care poartă numai un prosop în jurul brâului şi face pe faraonul (no kidding). Jinzo nu a apărut în atât de multe variante, însă am scris-o în mai multe poveşti: e tipa grumpy de 3000 de ani care suferă de plictiseală enormă în epoca contemporană şi are apucături excentrice. Mai apoi, există Iaviri, pe care l-am creat în urmă cu 6 ani ca un counterpart pentru Jinzo: iniţial, era un doctoraş de la ţară super corect, precis şi oarecum boring, acum însă a devenit ceea ce mi s-a spus că e “main character material”.

Unde voiam să ajung cu articolul? Ah, da, la premisa următoare: dacă ai în tine o poveste pe care vrei şi trebuie să o spui, pot trece ani şi ani şi ideea tot o să rămână undeva în străfundurile minţii. Chiar dacă nu o notezi niciodată sau o notezi aiurea (m-am trezit cu nişte idei prin alte caiete care sunau cam aşa: “Gelatina şi copilăria anilor ’90”, “Telefonul în microunde”, “Proful de mate în extreme survival” etc. Nicio explicaţie în plus.) Ceva, ceva din impulsurile astea vor fi mereu în creier, sedimentându-se fir cu fir, şi uneori e mai bine că nu ai acţionat pe baza lor la timpul lor, triindu-le şi păstrându-le numai pe cele cu adevărat importante (chiar dacă uneori ai impresia că le-ai pierdut pentru totdeauna pe celelalte!). Cândva, sub o anumită formă, o să ai o sclipire de imaginaţie; şi e eficient să ai în spate o bază de idei suficient de mare să o poţi concretiza. Am citit deseori sfatul combinării a două personaje asemănătoare într-unul; în cazul meu, mi-e mult mai la îndemână să combin două, trei sau mai multe idei (uneori cât mai îndepărtate!) într-una. Trebuie însă să ştiu când să mă opresc din imaginat şi când să trec la scris efectiv.

Până la urmă, ăsta e momentul în care trebuie să te apuci de o carte: când ştii sigur că povestea pe care vrei să o spui nu o vei întâlni nicăieri altundeva.

Şi unde altundeva voi întâlni eu o babă nemuritoare cu pistol cu electroşocuri?

Comments

comments