Subtile şi recente
Stau în tren de câteva ore, tocmai am terminat de citit o carte (tare stupidă, de altfel), am pus-o lângă mine și mi-am luat telefonul. Un nene bătrân și gras care a dormit tot drumul mă vede și începe să imite exagerat către cucoanele din fața lui butonatul pe telefon. “Numai tâmpiți în ziua de azi domnule, nu mai citește nimeni, o generație de analfabeți și idioți! Și ei o să ne conducă!”. Mă uit rânjind către una dintre cucoane (care încearcă să dreagă situația spunând că tinerii citesc digital, spre indignarea și revolta domnului) și îmi bag cartea și ochelarii în rucsac. Gotta live the stereotype.
“Neața!” – zise lanterna din ceafa mea, cu fasciculul de lumină trecându-mi prin tot creierul și ajungându-mi până la ochii căscați imens.
~Ce visam când a sunat alarma a doua oară, înainte să mă duc la lucru~
Dintr-un restaurant tradițional românesc, ies două piți bronzate la solar și pline de tatuaje și se opresc în fața intersecției. Deodată, se aprinde stâlpul de la sensul giratoriu și toată zona e invadată de lumină.
-Ia uite, dragă, a răsărit soarele și pe strada mea! – zice Piți 1, făcând o piruetă și râzând sincer și naiv.
La care Piți 2 se strâmbă la ea ca la felul 14, ridică din umeri și pleacă în sens opus.
În seara asta am avut un nou moment de “Evrika!” despre cum să îmi termin cartea. Se pare că ideile cele mai bune îmi vin pe întuneric. Poate că ar fi trebuit să îmi scriu tot romanul contra timp într-o cameră întunecată, în fiecare seară, atât cât mă ţinea bateria de la laptop…
Intru în librărie.
–Un pix alb şi pastă corectoare, vă rog.
–Un ce? – întreabă tipa de la casă, înclinând capul asemenea unui labrador care nu găseşte mingea de tenis.
–Un pix alb.
Pauză. Constat cum zimţii rotiţelor metaforice ale minţii i se blochează.
–Adică un pix care arată alb şi scrie albastru, nu? – îmi zâmbeşte amabil.
Timpul îngheaţă.
Rotiţele propriei mele minţi scot scântei.
Privesc dincolo de tipa de la casă. Dincolo de rafturile cu markere şi rollere negre, roşii şi albastre. Dincolo de galaxie. Dincolo de această lume.
Privesc într-un univers paralel în care am un motiv logic pentru care aş solicita în mod deliberat un pix care să arate alb şi să scrie albastru. Poate sunt colecţionară de pixuri rare. Poate vreau să mă autoinduc în eroare, neştiind cu ce culoare voi scrie. Poate am o obsesie pentru nonculori.
Clipesc des.
–Nu, adică un pix cu pastă albă… ştiţi, e un pix normal, arată alb la exterior, scrie şi alb…
–Ah.
De câţi ani trăiam într-o lume în care eram conştientă de existenţa pixurilor cu pastă albă? Când folosisem pentru prima dată unul? Mi-am scormonit rotiţele uzate. Şi, printre resturile de materie, mi-am amintit de pictarea planşelor de la ora de desen cu alb pe negru.
Peste cincisprezece ani. Peste zece pixuri albe. Toate cumpărate din acest loc.
–Nu avem… scuze, nu înţelegeam ce înseamnă “pix alb”.
E în regulă, tipa de la casă de la librăria din nordul oraşului. E în regulă. Astăzi ai învăţat ceva nou. Astăzi, pentru cea dintâi dată, ţi s-a revelat existenţa pixurilor cu pastă albă. Vei trăi de acum încolo ştiind că poţi da cu alb peste greşeli. Vei constata că albul însuşi are o valoare inestimabilă pentru scris. Vei şti, în viitor, unde să pui pixurile cu pastă albă când apar în stoc.
–Aaa! Dar avem aşa ceva!
Şi-mi întinde un creion corector alb.
În interiorul minţii mele îmi dau o palmă peste frunte.
–Da, merge şi aşa – zic, ridicând din umeri şi scoţând portofelul.
Vezi şi Subtile de Bucureşti.