Umbra lui Alexandru cel Mare [Proză scurtă]

Alexandru Macedon se scărpină pe după ureche, rozând inconştient asul de inimă neagră şi bâţâind concentrat sandaua din piciorul drept.
–În noaptea aceasta erai foarte aproape să mă învingi pentru întâia dată, domnişoară Cătuşaru. Aproape – dar aproape – că sunt mândru de tine. Pe data viitoare! Nu uita de antrenament.

Alexandra se trezi brusc din eternul vis recurent, în care juca board games şi jocuri de noroc cu mult slăvitul erou antic. Pentru a mia oară în acea vară, garsoniera cu ferestre deschise era invadată de mirosul distinct de shaorma. Miros persistent, care nu auzise niciodată de noţiunea de subtilitate, şi care nu făcea decât să îi sporească sentimentul profund de frustrare. Totul era o frustrare – locuinţa ei din Dristor cea mirositoare şi călduroasă; faptul că se trezise târziu, amânând vreo trei alarme; părinţii ei care o invitaseră la o cină simandicoasă pe seară; şi, mai ales, faptul că nu îl putea învinge niciodată pe Alexandru Macedon.
Alexandru Macedon – inamicul ei numărul unu. Întotdeauna când îi apărea în vise, îmbrăcat în armură şi cu buclele eroice în vânt, călărind pe spinarea unui cal negru şi având sub braţ o tablă de şah sau un pachet de cărţi, reuşea să o facă să se simtă mică, fraieră şi ca şi cum cineva tocmai o împinsese pe neaşteptate din vârful unui tobogan în jos. „Nu că aş duce lipsă de aşa ceva” – gândi ea, plecând spre shaormerie (supărarea şi foamea îi erau aproape sinonime) şi apoi spre sala de fitness, la alţii şi mai fraieri (şi fiţoşi!) pe care trebuia să îi antreneze. Alexandru Macedon fusese eroul tatălui ei, idolul idolilor, perfecţiunea supremă cu chip de om şi ea nu îşi dorise decât un singur lucru toată viaţa: să îl snopească în bătaie că o făcea atât de complexată.
Ca de obicei, era coadă la shaorma şi – ah, de ce tocmai azi?! – şi scandal. Lumea ţipa furioasă, stomacurile ghiorţăiau disperate şi papilele gustative protestau – probabil iar scăpase cineva o întreagă pungă de piper per porţie. Alexandra oftă. Era mult prea nervoasă după visul precedent (calculase că era a nouă sute nouăzeci şi noua oară când pierduse, conform notiţelor din caietul care funcţiona simultan şi ca jurnal de vise, şi ca jurnal de strategii de combatere) şi nu mai avea răbdare. Totul în jur era stupid. Îi era foame şi întârzia.
Strângând din pumni şi închizând ochii pentru câteva secunde, Alexandra încercă să se calmeze, însă fără succes.
Totul, totul – shaorma, clienţii, sala de fitness de vizavi – totul era propriul ei Alexandru Macedon, antagonistul consacrat. Trebuia să îl învingă pe tot şi trebuia să îl învingă cu glorie maximă. Nu avea să existe bătălia cu numărul o mie. Era acum ori niciodată. Nu mai avea chef să recurgă la somnifere, la nopţi prost dormite în care striga pe jumătate în transă „Haide, Alexandru, unde ai dispărut?! Vino înapoooi!” (spre oroarea prietenului ei, Decebal Roxan Vasilescu) şi, mai ales, la tutoriale repetitive de poker pe net. În acest moment, tot universul era Macedon şi ea avea să-l nimicească.
Trăgând aer în piept şi amintindu-şi de antrenamentul zilnic de la sala de fitness, Alexandra îşi luă avânt, sări peste un căţel vagabond şi ateriză pe blatul vânzătorului de shaorma.
–Ce…? începu el, neînţelegând.
Alexandru Macedon intrase în istorie rezolvând nodul gordian.
Alexandra Cătuşaru avea să intre în istorie rezolvând criza shaormei de Dristor.
Primul pas spre noi cuceriri.

*

Toate posturile de ştiri locale difuzau pe amiază povestea fetei care, supărată de incompetenţa şi lipsa de calitate promovată de fast foodul din zonă, împinsese hotărâtă bucătarul deoparte şi se apucase să prepare singură shaorma perfectă („cu de toate!”) şi să o distribuie cu viteza luminii clienţilor hămesiţi.
Alexandra însă, nefiind conştientă de noua popularitate căpătată, părăsise de mult timp locul faptei, ronţăind propria shaorma cu usturoi şi refugiindu-se în sala de fitness (ah, întârziase mai bine de douăzeci de minute!).
Se mai liniştise puţin şi aproape că îl ascunsese pe Alexandru Macedon într-un colţ al minţii; punându-şi jumătatea de shaorma rămasă pe banca de vestiar, începu să îşi încheie şireturile de la tenişi, când…
Fusese prea rapidă să o poată prinde; o pisică neagră şi blănoasă, intrată pe fereastra întredeschisă, tocmai îi furase restul de mic dejun hipercaloric–
–Hei, coach, când începem? întrebă una dintre studentele fiţoase, băgând capul pe uşa de la vestiar şi mestecând gumă nonşalant.
–şi fugise în sala de sport printre picioarele studentei!
Cu instinctele unei adevărate antrenoare de fitness, Alexandra sări imediat în acţiune, determinată să îşi salveze ultima picătură de mândrie rămasă.
Şi, bineînţeles, ateriză fix în nas.
–Ah, şireturile vieţii! – mârâi ea, scoţându-şi tenişii şi aruncându-i cât colo.
Gata, era personală treaba! Pisica neagră, fugind printre bicicletele mecanice şi haltere, parcă ar fi fost coada calului cel negru al lui Alexandru Macedon, aşa cum îl vedea deseori în vis călărind înspre apus, cu hohotele de râs că o învinsese din nou la Monopoly răsunând peste munţi şi văi. Alexandra îl alerga întotdeauna cu disperare, încercând să îl prindă din urmă şi să îi dea una pe după ceafă, însă mereu mereu el prindea viteză şi se dizolva brusc într-o nebuloasă, fix când ea se trezea din somn; astăzi însă, ţinta ei era cât se poate de tangibilă!
Sau, cel puţin, aşa îşi închipui Alexandra, care sări peste pistele de alergare (spre confuzia unor clienţi aflaţi în mijlocul antrenamentului), prinse din zbor o minge de volei şi o pasă fix după hoaţă (care însă se feri cu măiestrie) şi, în final, văzând pisica încolţită printre spaliere, îşi aruncă toată greutatea corporală să o capteze!
Acţiune soldată cu succes şi cu un cucui în tâmplă.
Era a doua victorie din acea zi; Alexandra îşi închise ochii, scărpină pisica pe după ceafă, mâncă ultima bucată din shaorma şi vizualiză stelele verzi care îi invadaseră retina transformându-se în Alexandru Macedon care tocmai descăleca.
–Ai progresat, domnişoară Cătuşaru, însă nu este de ajuns – rânji el, dându-şi casca de cuceritor jos şi făcându-i cu mâna. – Marea confruntare va fi diseară.

*
–„Senzaţional! Nu o să îţi vină să crezi ce s-a întâmplat la shaormeria de la Dristor!” – citi pufnind tatăl Alexandrei titlul articolului online, bătând ritmic cu degetul în farfurie.
Toţi trei membrii familiei Cătuşaru se aflau la cină, într-o tensiune mocnită; tatăl dezamăgit frunzărea pentru a zecea oară ştirea pe telefon, Alexandra bosumflată tot culegea deoparte condimentele excesive din porţia ei de mâncare şi mama totalmente paralelă le povestea veselă despre noile ei aventuri alchimice.
–Am reuşit să replic în totalitate experimentele lui Paracelus zilele trecute! – spuse ea, răsturnând din greşeală prea multă sare din cauza veşnicii mâini tremurânde.
Alexandra nu o băgă în seamă; era prea obişnuită cu părinţii ei cei ciudaţi – unul rămas corigent la chimie în liceu şi băgându-şi toată ziua nasul în substanţe pentru cercetări „alternative”, celălalt profund dezamăgit că ea nu fusese în stare să fie reîncarnarea lui Alexandru Macedon.
Doar din cauza lor se şi mutase în mica ei garsonieră din Dristor…
–Ahem.
Tatăl tuşi cu importanţă; nu avea să urmeze ceva bun.
–M-am mai tot gândit, Alexandra, la decizia ta de a fi antrenoare de fitness şi a nu urma o facultate şi nu sunt de acord cu ea.
Iarăşi? Iarăşi aveau veşnica discuţie? De vreo doi ani încoace, de fiecare dată când găsea momentul oportun (adică întotdeauna când ea făcea vreo prostie), taică-său ţinea să îi spună că el şi-o imagina undeva, departe, având o carieră militară sau răspândind gloria familiei Cătuşaru peste mări şi ţări.
Dar nu; nu şi de data aceasta. Alexandra se ridică nervoasă, răsturnă involuntar solniţa, pufni nemulţumită şi fugi direct în vechea ei cameră din casa părintească.
Cameră pe care – o, nu, nu se poate! De ce?! De ce fără să o întrebe?! – tatăl şi mama o împărţiseră în două de la ultima ei vizită încoace.
O parte – cea dinspre uşă – era plină cu lumânări arzând, eprubete şi cazane cu lichide verzulii mirosind tare, tare dubios. Iar cealaltă… cealaltă avea un bust, postere, reviste, cărţi, relicve şi suveniruri cu Alexandru Macedon!
Un singur obiect de-al ei mai rămăsese acolo… vechea chitară, cu care interpretase atâtea cântece emo din liceu încoace.
Doar atât mai însemna ea pentru părinţii ei? O chitară prăfuită şi dezacordată?! Nimic mai mult?
Alexandra o apucă dezamăgită, închise ochii, inspiră adânc de câteva ori şi încercă să îşi revină. Exista un motiv clar pentru care viaţa ei fusese atât de aiurea în ultima vreme… un motiv care pornea atât din exterior, cât, mai ales, din interiorul ei. Un motiv care avea să fie eliminat odată pentru totdeauna de ea aici, acum!
Alexandru Macedon. Alexandru Macedon îi distrusese ei încrederea! El era de vină pentru tot!
–Şi am să îţi distrug şi eu ţie imaginea acum! – ţipă ea, simţindu-se ca o adevărată războinică.
Concentrându-se intens, Alexandra ridică vechea chitară, ţinti cu atenţie şi…
Şi distruse bustul eroului antic!
I se păru că, deodată, toate posterele, cărţile şi relicvele încep să se micşoreze, devenind tot mai nesemnificative, mai pierdute printre cioburile de gips.
–Bravo, domnişoară Cătuşaru! – auzi ea veşnica voce din vis. – Te felicit. Ai reuşit să devii Alexandra cea Mare!
Părinţii ei stăteau în pragul uşii, amândoi şocaţi să vadă ce făcuse; dar deja nu îi mai păsa.
Îşi învinsese definitiv inamicul.

*

Alexandra căscă lung, îşi puse alarma pentru a doua zi, se băgă sub pătură şi închise ochii.
Adio, jurnal de vise! Adio, somnifere! Avea să aibă cel mai liniştit somn din viaţa ei în această noapte…
Sau, cel puţin aşa, credea.
Stând deasupra unor oale aburind, ridicol de pompos cu pălăriuţa lui roşie, Paracelsus o pofti în bucătărie.
–Bine ai venit, domnişoară Cătuşaru! Te aştept de atâta vreme. A sosit, finalmente, timpul să ne începem concursul de gătit!

Cu chiu, cu vai, după o sesiune cu vreo 7 materii de examinat şi o vacanţă în care am reuşit să scriu vreo 3-4 capitole la cartea pe care o rumeg din vară încoace, mi-am învins lenea şi am editat şi terminat povestea începută în cadrul Atelierului de confecţionat poveşti fantastice.

Textul a apărut şi pe siteul Editurii Crux Publishing, împreună cu celelalte poveşti scrise în cadrul atelierului.

Comments

comments