(Nu) Va urma
În folderul cu Brânze scrise (aka operele inventate de mine de-a lungul timpului), am un folder care se cheamă Începuturi_BRILIANTE_de_continuat.
Din păcate, dacă titlul nu era suficient să sugereze asta… scrierile ăstea nu vor mai fi, probabil, niciodată continuate. Pur şi simplu pentru că nu au fost scrise la timpul inspiraţiei lor. Aşa că postez aici nişte începuturi.
Adevăraţii amici nu sughită
Poţi să te abţii din strănut, poţi să te abţii din căscat, poţi să te abţii din tuşit; dar ei drăcia dracului, din sughiţ nu te poţi abţine nici dacă îţi zice papa. Când îţi vine să sughiţi, îţi vine; şi tre’ să-i dai drumul, chiar dacă eşti într-un loc cu densitatea populaţiei comparabilă cu a păduchilor, dacă depăşeşti cu douăzeci de centimetri înălţimea medie alocată sexului tău şi, mai ales, dacă încerci din tot sufletul să eviţi pe cât posibil pe amicul ăla scund şi băgăcios care miroase în permanenţă a Früstück.
Eram pe scările rulante care duceau la etajul 3; şi amicul, P.Orc, pe cele paralele care îţi deschideau calea spitiruală către 2; şi îmi coborâsem direcţia vizuală de la 1,93m la 1,80, pentru a nu putea fi sesizat. Totul decurgea mai mult ca perfect (ignorând cele 4-5 holbări de la nişte domnişoare deranjate); şi ete na, odată mă loveşte relevaţia divină sub forma unui hâââc omniprezent, omniscient şi om-nimicitor.
Trebuie neapărat să caut pe net să văd care sunt condiţiile necesare şi suficiente să se producă rezonanţă; pentru că niciun om de pe lumea asta, indiferent de gradul de prelucrare a propriilor corzi vocale, indiferent de înzestrarea genetică sau de structura acidului dezoxiribonucleic, nu poate fi capabil, el singur-singurel, fără ajutor auxiliar, să scoată un sunet aşa apocaliptic.
În fine; îmi extrag eu disperat mobilul, mă fac că scriu o epopee romanţată (uitând că l-am lăsat închis şi, prin urmare, e în moarte clinică); lumea râde, eu mă fac minuscul (adică de înălţimea lor), mi-e frică să mă uit în lateral, îndur câteva secunde a căror durată tinde la infinit, ajung la două trepte distanţă de suprafaţa orizontală, îndrăznesc să expir aerul protestând din plămâni, mă întind–
–Heeeeeeei! HEEEEEEEI!
Îmi muşc limba; P.Orc m-a văzut; şi acum urcă în sens invers pe scara lui rulantă, dând la o parte nişte babe indignate şi înaintând cam în triplu timp şi efort.
Sunt în mare dilemă; să mă concentrez asupra inhibării sughiţului #2 sau asupra mimării atitudinii de „n-am auzit, nu cunosc?” Debitez mult prea mult; şi, inevitabil, le ratez pe ambele. E clar; sunt un om nenorocit.
Amicul mă ajunge din urmă, mă îmbrățișează, îmi dă cu cotul în stomac; eu mă autoînţep cu acul de la cureaua de la ceas, pentru a avea o sursă mai acaparatoare de neplăcere.
Lumea, evident, mustăceşte pe seama noastră.
Sughit din nou; P.Orc, care-mi ajunge cu capul numai până la buzunarul de sacou, începe să-mi înşire nişte metode ocultiste de a scăpa de inconvenienţa asta; simt cum îmi suprasolicit neuronii să găsească o scuză plauzibilă de adio.
Zic:
–P., amice, mi-ar plăcea să stau la taclale, da’ am o grabă în mine…!
Mi se răspunde:
–Omule, omule, dă-o naiba de trabă, ştii că poţi să apelezi mereu la măreţul P.Orc!
Îmi lăcrimez intern a autocompasiune; n-o să mai scap de el nici în două ore.
Ne aşezăm la o masă de McDonald’s; eu îmi iau o îngheţată să scap rapid; P. Se întinde la Big Mac Size XXL.
********************
Albert Zweisteine
Albert Zweisteine, de profesie zoolog, specializare lei africani (un fel de rudă obscură îndepărtată cu celălalt Albert, fizicianul) nu crezuse niciodată în legendele autohtonilor. Printr-un accident bizar implicând o girafă, o lanternă şi un rinocer, însă, Albert Zweisteine îşi pierduse ceea ce se cheamă cel mai mare dar divin – viaţa. Cum însă în întreaga sa existenţă, Albert fusese un răzvrătit şi un original, sufletul său hotărâse să nu transceadă dincolo, ci să se supună obiceiurilor băştinaşe – reîncarnându-se într-o hienă pătată adultă.
Exista o problemă majoră, totuşi – sufletul domnului hienă Zweisteine îşi păstrase şi raţiunea umană. Exista şi o problemă secundară – individul căruia îi luase Albert locul se afla cel mai jos pe scara socială. Şi, în sfârşit, mai era şi problema minoră – domnul Zweisteine, care, în cursul existenţei sale umane, ar fi râs şi numai dacă îi arătai un deget, se trezea deseori pe spate, izbucnind în hohote incontrolabile, în timp ce creierul său se întreba dacă nu ăsta era secretul vieţii – să râzi până mori.
********************
F.Ort & LeNe
–F. Ort, sunt dezamăgit de tine.
În sala tronului pătrundea o lumină difuză. Fretele meu, însuşi principele Prog Res, renunţase la toate normele de convenţionalitate în a mă adresa. Ceva mirosea urât de tot.
–Toată ziua te suceşti şi te răsuceşti, te zbaţi şi te învârţi, chinui şi te chinui, cârâi şi te mârâi! tună Prog Res, în toată măreţia funcţiei familiale şi publice pe care o îndeplinea. Aşa ceva nu mai înaintează!
Cumva, mişcările mustăţii sale de morsă mă distrăgeau complet de la subiectul conversaţiei… dar fratele meu părea să nu observe.
–Trebuie o schimbare! Trebuie un nou scop! Ai nevoie de o nouă mentalitate! continuă el, o venă pulsându–i energic în tâmplă. În viaţă trebuie să şi evoluezi!
Mi–am muşcat nervos limba. Conversaţia asta o aveam destul de des de la o vreme… şi partea proastă e că nu eu o dominam.
De fapt, dacă stau să analizez situaţia detaliat, fratele meu nu putea fi scos din starea sa de pasivitate profundă decât de nişte mini-macarale intelectuale atent direcţionate. Din păcate însă, una îi nimerise tocmai în mustaţă de curând şi îi afectase tot sistemul sinuzoidal…
Cu două luni în urmă, pincipatul nostru tocmai aderase la Uniunea Examinală, după îndelungi proteste ale mult civilizatului Vest împotriva sistemului nostru de guvernământ expirat. În calitate de principi, eu şi fratele meu trebuise să participăm la o grămadă de tratate şi congrese, care mai de care mai extraordinare şi mai ofuscate. Totul decursese, însă, decent şi avantajos, până când într-o zi fratele meu îl auzise pe Bîrfinski, preşedintele Info. Inc., comentând performanţele mele.
–L-ai văzut pe tipul ăla, F. Ort? Zici că e un sfârlez zăpăcit băgat la curent. Te oboseşte până nu mai poţi cu învârtelile şi nici nu o nimereşte mereu p-a bună…
Idee pe care fratele meu nu putea decât să o adopte şi să mi-o bage pe gât de fiecare dată când mă vedea în mijlocul acţiunii.
–Fii atent la mine, F. Ort. Am stat şi m-am gândit intens în ultimul timp. E cazul să te calmezi un pic. E cazul să te aşezi şi tu la un loc. Am luat o hotărâre!
Şi Prog Res păru să emită unde de energie decisivă.
–Vom împuşca doi iepuri dintr-un foc. F. Ort, am de gând să facem alianţă cu regatul vecin! O alianţă între tine şi prinţesa LeNe! Gata, am zis-o!
Cât m-am chinuit zilele următoare, şi nu am reuşit să-l fac pe Prog Res să se răzgândească.
Prin regatul nostru, nu se ştiau multe despre ţara vecină. Aparent acolo domnea o oarecare LeNe, personalitate omniprezentă şi în faţa căruia se închina întregul popor. Voiam să mă conving singur de adevăr; aşa că am lăsat delegaţia oficială să o ia înainte, eu–
********************
Mrs. T
Mrs. T, dead at 82 due to choking unexpectedly with a Faber-Castell 0.7 mm 2B mechanical pencil lead while chewing on her favorite silver-blue writing instrument, was floating above the sky immaterially and indignantly staring at the auction taking place hours only after her funeral, having no one in particular to complain to except her anthropomorphic fox-like original character that had brought her that immense fortune, Relniazis.
“You see” – she told her companion who was rather busy counting the hairs in this tail – “writing under a pen name can sometimes be quite problematic. Take me, for example; everybody seemed to think I was a 20-something year-old man writing teenage girl romances. Now they’re shocked to find out that I was just a granny who had discovered internet, memes and deviantart!”
And shocked they were; for, upon finding out that their nana had manuscripts worth a few million dollars each, Mrs. T’s grandchildren had promptly started the auction for the entire household that they had inherited!
********************
Nick. Polo Nick
Nick Polo, 46 de ani, eminent profesor de matematică, înrăit jucător de Spider Solitaire dificultate medie şi, în general, năuc la tot ceea ce însemna viaţă socială în jurul său, se afla tocmai la baza treptelor ce duceau către clasa a XII-a C (la care urma să predea sumele Riemann într-un mod ininteligibil), când ceva îi captă atenţia. Şcoala era în renovare; o mare parte din culoare erau inaccesibile elevilor; Nick însă optase în mod special să meargă pe acea ramură a şcolii, pentru a arunca un ochi critic asupra lucrărilor. Şi critic avea să fie; undeva în perete, într-un loc de unde se scosese un calorifer, rămăsese o gaură jenantă, de vreo 2 centimetri în diametru, prin care se putea vedea dincolo, către laboratoarele de chimie. Nick se aplecă şi se uită dezaprobator prin ea; timp de o secundă putu observa coridorul şi simţi mirosul de clor, specific chimiei; în secunda următoare însă, se simţi sorbit prin gaură şi adus într-o dimensiune necunoscută.
Mare amator de teorii ale conspiraţiei, Nick îi identifică instant pe cei trei omuleţi fusiformi din faţa lui drept extratereştri. Cum însă suferea de un caz grav de prosopagnosia – inabilitatea de a reţine feţele oamenilor – şi învăţase să compenseze acest dezavantaj prin asocieri şi analogii, Nick îşi suprasolicită neuronii să găsească o imagine potrivită pentru trio. Însă neuronii săi nu se puteau gândi la altceva decât la sumele Riemann şi la curiozitatea intelectuală în faţa rezolvării problemelor ce necesitau aceste sume; aşa că, în subconşientul său, îi boteză pe cei trei extratereştri drept Sigma, Delta şi Ksi.
–Să trăiţi dom’ şef, am captat subiectul! – îi comunică Sigma lui Ksi într-un limbaj pe care, în mod straniu, Nick îl putu înţelege. Urmează scanarea creierului, după care vom putea determina cu acurateţe cantitatea de Esenţă Umană prezentă în el.
–După calculele mele, ar trebui să fie un individ mediocru, cu–
********************
EXTRA: Ceva ce s-ar putea continua încă
UAUIM, Bucureşti, 9.01.2012, ora 17:37.
Cursul de germana de anul întâi, sala C, G. M. Cantacuzino, etaj 2, lângă Catedra de Limbi străine.
Atmosferă de somnolenţă. De pe bănci atârnă foi, tuburi, planşete şi teuri. Linişte perfectă în timp ce o studentă se pregăteşte să prezinte un eseu. Brusc…
Un student, ridicându-se într-o treime de secundă:
-Ich habe meine… ăla, cum se cheamă… (gesticulând disperat) tub – TUBUL – (pauză de câteva secunde, aer dramatic) – L-AM UITAT!
Şi, până să apuce cineva să reacţioneze, Studentul ieşi gonind din sală.
Era deja 17:38 când Studentul se uită la ceas; ştia că nu avea mult timp la dispoziţie. Tubul fusese lăsat în mod deliberat într-unul dintre amfiteatre, pentru a bloca temporar un void spaţial care îl urmărea de multă vreme; cum însă voidul tindea să se extindă geometric progresiv secundă de secundă şi ameninţa să înghită întreaga universitate (inclusiv sculptura inexplicabilă reprezentând două picioare imense de lemn din curtea interioară de la parter), era clar că nu exista altă opţiune decât asta – să expulzeze voidul într-un univers paralel neocupat.
Din păcate, voidurile ajunse pe Pământ au proasta inspiraţie să se personalizeze, preluând din sentimentele existente în jur. Şi, din păcate, UAUIM, ca orice universitate, furnizează un nesfârşit stoc de frustrări.
———————–
*
S-a întors abia într-o jumătate de oră, roşu tot. Avea tubul pe după umăr, ca o bazooka, şi aproape a lăsat o tipă fără cap când şi l-a dat jos.
[…] (Nu) Va urma […]