Artistul desăvârşit de la masa vecină [Proză scurtă]
Ieri după atelier m-am dus cu AB la un cappuccino. Plictisindu-ne, ne-am apucat să măzgălim pe şerveţele. La masa alăturată, un tip şi o tipă de circa 30 de ani fiecare, cu un bloc de schiţe A3 nou, neînceput, genul care se găseşte la magazinele Rembrandt de la Hanul cu Tei la sume ridicole şi pe care nu îţi vine să îl cumperi decât dacă eşti artist desăvârşit.
Tipul (observându-ne că măzgălim): Îmi arătaţi şi mie desenele, vă rog frumos?
Noi (ridicând din umeri): Ooookay… dar sunt doar măzgăleli.
Tipul: Vai, ce frumos! Desenaţi des?
Eu: Suntem la arhitectură, deci măzgălim orice suprafaţă ne iese în cale.
Tipul: Şi eu desenez mult! Îmi place să fac portrete!
AB: Noi nu prea ne pricepem la portrete. Doar la case…
Ne primim şerveţelele înapoi, după care nu mai discutăm cu tipul. Dar îl auzim de la masa cealaltă, adresându-se amicei lui: “Hai să îţi fac un portret!”; “Bine tu, dar să nu mă faci să arăt ca Sailor Moon!”; “Okay!”.
Ne ridicăm de la masă. Aruncăm o privire spre cei doi. Ea, cu părul de o culoare nedefinită, prins în coadă, arătând la fel de mult a Sailor Moon cum arată un velociraptor a pisică. El, aplecat asupra foii, cu un pix albastru cu pastă, desenând nu cel mai realist portret cum ne aşteptam noi…
…ci genul de personal original anime pe care îl desenezi la 13 ani, cu ochii imenşi şi strălucitori, visători şi viţelini, cu bretonul lins şi emo care să acopere forma diformă a capului; cu părul în vânt peste umerii incorecţi anatomic şi gâtul de Barbie; poziţia semiprofil (să nu se vadă prea bine bietul piept de o formă absolut imposibilă)…
Ieşim râzând, şi eu şi AB.
*
Imaginea e de pe http://www.clker.com/