Furdetectivii lui peşte inc. [Proză scurtă]

–Brr, ce frig a fost azi la şcoală!
Replica – spusă pe un ton cât se poate de treumurător într-o după-amiază cât se poate de tremurătoare de ianuarie – nu mă determină decât să mişc un singur muşchi facial – şi asta mai mult din datoria de empatie, decât din sinceritate. Pentru mine, care stătusem întreaga zi în bucătărie lângă foc, moţăind cu nasul în laptop, noţiunea de frig nu exista decât drept ceva îndepărtat şi vag, cam la aceeaşi distanţă în timp şi spaţiu cu Era Glaciară. Pentru partenera mea de conversaţie însă – îngheţata de Seny – era evident efectul cauzat de temperaturile joase – dovadă însuşi faptul că încă îşi mai freca mâinile una de alta clănţănind, roşie şi agitată.

–Au lăsat căldura numai în patru clase şi numai la jumate, am dârdâit cu geacă pe mine cu tot!
Ce căutase Seny, adultă în toată firea şi mare iubitoare de confort şi căldură, duminica la şcoală? Vina asupra întregii situaţii o avea generaţia din ce în ce mai deşteaptă din zilele ăstea. Aparent mai nou deştepţii – olimpicii – voiau să-şi distrugă disperat copilăria şi adolescenţa prin ceea ce se chema centrul de excelenţă de weekend. Şi aparent a mea dragă nevastă – profă eminentă de mate, cu renume însă încă în construcţie – era super încântată de super idee şi super implicată în super pregătirea super suplimentară. Asta îmi crea şi mie ceva timp liber, dar în zilele ca ăstea, în care meteodependenţa mă forţa să rămân acasă inutil, parcă nu m-ar fi deranjat să fi petrecut mai degrabă nişte ore cu Seny – chiar şi nişte ore plicticoase matematic.
–Şi săracii olimpioţi n-au dârdâit şi ei?
–Ba daa, l-am avut chiar pe unu’ mic şi blond care a început să se plângă cu „Doamna, eu nu pot face calcule când am mintea tremurată, nu pot gândi la rece!”. Dup-aia toţi îl citau, să vezi ce haos se făcuse.
–Mi se pare corect, îşi afirmau punctul de vedere. E cazul să se ridice şi ei odată şi odată împotriva matematicii–
–Nu de la vârsta asta, please. Erau de-abia de gimnaziu. Dacă încep de pe-acuma, cine ştie la liceu ce-o să facă – spuse Seny, pe un ton expert.
Nu m-am putut abţine să nu o aplaud într-un ritm admirativ.
–Meine Liebe, die Lehrerin–
–Şi ziua ta cum a fost, Randif? îmi veni ea în spate şi mă strânse de umeri ceva cam prea tare (era clar că nu-i plăcuse replica mea de dinainte).
–Cum să fie? Am lenevit în ineficienţa mea de dimineaţă şi până acum. N-am făcut nimic benefic pentru omenire.
–În cazul ăsta, du-te şi tu la nişte cumpărături – mă bătu ea pe umăr în acelaşi loc în care mă strânsese.
–De ce eu? Tu eşti deja gata de oraş, du-te tu–
–În secunda asta ai să pleci, mein Lieb – îmi provocă Seny daune fizice pentru a treia oară.
N-am mai avut niciun argument suficient de inteligent în situaţia asta.

*

–Ţi-am zis – ţi-am zis să nu iei brânză aşa sărată, Randi!
Seny îmi comentase nervoasă fără măcar să fi gustat vreun pic. Eu, care mă dusesem afară în ninsoare şi frig pentru o cafea, o pâine, o telemea şi zece ouă şi mă întorsesem alb imaculat pe 75% din suprafaţa corporală – eu nu m-am putut abţine să nu sar şi eu:
–Dar ce are, omule evoluat şi paraevoluat?
–Nu… e bună deloc. Şi şi pâinea, de ce ai luat-o neagră? Ştii ce rea e pâinea neagră! Nu mai aveau niciuna albă, sau ce? îşi frecă Seny degetele între ele a insatisfacţie.
Mi-am scuturat zăpada de pe palton şi fular şi am mormăit:
–Îmi spui şi mie ce ai de nu-ţi convine nimic?
–Eu? Eu n-am nimic, de ce trebuie să am eu ceva! îmi întoarse ea spatele, pregătindu-se să iasă din bucătărie.
Am început să intru la bănuieli.
–Seny, ce s-a-ntâmplat? Spune-mi!
–S-a-ntâmplat! Nu s-a-ntâmplat! Nu-mi ma găsesc cardul!

*

–M-am uitat peste tot: prin geantă, prin portofel, prin haine, prin casă – şi nu e! Nu e! gesticulă Seny agitată, cu o mimică de personaj tragic de telenovelă. Pur şi simplu nu e – cred că l-am pierdut!
–Eşti sigură sigură? 100%? 200%? am întrebat, eficient şi stupid în acelaşi timp.
–Normal că sunt! Am verificat de două-trei ori! Nu e şi nu e!
Nu m-am lăsat convins de adevăr până când nu am făcut şi eu o verificare.
–Fir-ar să fie! Nu ştiu unde l-am pus! Unde l-am pus? se agită Seny, frustrată de inutilitatea acţiunilor mele. L-am pierdut, of! N-o să-l mai găsesc!
–Stai, măi omule, calm! am prins-o eu de braţe relativ brutal, oprind-o din începerea unei a patra căutări. Îl găsim noi. Să stăm calmi şi să ne gândim. Eşti sigură că l-ai avut azi la tine?
–Normal că sunt, inteligenţă! L-am avut în pauză! Am plătit cu el când mi-am luat o pungă de napolitane atunci!
–Ai plătit cu cardul pentru o pungă de napolitane? m-am strâmbat incredul. De ce?
–Păi, nu mai avusesem bani schimbaţi, îmi era silă să stau să aştept restul la o bancnotă mare–
–Eşti incurabilă, ştiai? nu m-am putut abţine să nu comentez. Măcar ştim că l-ai avut clar azi. Eşti sigură că l-ai luat de la magazin?
–Sigură!
–Sigură că l-ai avut cu tine la ore?
–Sigură!
–Sigură că ai plecat cu el de la şcoală?
–Sigură! Cred.
–Atunci nu poate fi decât în maşină. Stai aici, mă duc eu să verific.
Zece minute mai târziu, eram din nou sus la apartament, înzăpezit şi cu o faţă neutră.
–Nu era, nu? se năpusti Seny pe mine. Ştiam eu că nu era! Înseamnă că mi-a dispărut când am fost la şcoală. Mi l-o fi furat vreun elev!
Am ridicat din sprâncene, contrariat de acuzaţia emisă. Cu puţin timp înainte doar, Seny afirmase cu certitudine că părăsise şcoala cu card cu tot. Bizar, dom’le, de-a dreptul bizar, ce putea face creierul ăsta sub presiune.
–Nu ţi se pare cam grav ce spui?
–Altă soluţie nu văd! Efectiv nu văd! Nu-mi place să-i acuz pe vreunul dintre ei, dar–
–Fii serioasă, Sen. Nu se putea să-l ia vreunul dintre elevi. Sigur ar fi fost văzut de ceilalţi. Nu ziceai tu că sunt de gimnaziu? Copiii de vârsta aia nu-şi pot ţine gura.
–Înainte de pauză am avut gimanziu. După pauză liceu. În pauză pot să confirm că am avut cardul, după ore nu. Şi doar fusese în geantă, şi geanta pe catedră.
–Ah.
M-am scărpinat cu degetul mic de la mâna stângă în creştet, mimând gânditul intens.
–Ai vreun suspect anume? Cineva care a stat mai aproape de catedră şi l-a putut observa?
–Chestia e – făcu Seny, aşezându-se epuizată într-un fotoliu, cu obrajii storciţi între palme – că toţi sunt suspecţi după criteriul ăsta.
–Cum adică? Nu au stat doar trei-patru lângă tine?
–Nuu… stai să vezi cum a fost. Cum centrul ăsta e opţional, mă trezesc mai mereu că pleacă unii şi vin alţii. Azi eram mai mulţi ca de obicei. În sală erau douăzeci şi cinci de bănci individuale. Elevii erau în număr de douăzeci şi şase. În mod normal, aş fi zis să mai aducă cineva o bancă din sala vecină, dar…
–Dar?
–Cum tot eram pe la combinatorică şi permutări, m-am hotărât să le reamintesc principiul lui Diriclet.
–Ce e ăla? Sună cunoscut.
–Principiul cutiei, practic. Dacă ai m cutii şi n obiecte, cu n>m, şi tu sortezi ălea n obiecte în m cutii astfel încât să fie acelaşi număr x în fiecare, e clar că o cutie o să aibă cel puţin x+1 elemente.
–Aha – am încuviinţat fascinat. Şi cum le-ai amintit de asta?
–Sortându-i pe ei 26 în 25 de bănci. Teoretic, ar fi trebuit să stea doi într-o anumită bancă, dar cum erau bănci individuale, şi asta nu se putea realiza, am înventat o nouă „cutie” – rânji Seny mândră.
–Adică?
–Adică am făcut în aşa fel, încât să fie în permanenţă un elev la tablă.
Nu m-am abţinut să nu exclam un „Cât cinism! Te-ai gândit mult pentru metoda asta? De cât timp plănuiai să o aplici?”; Seny însă continuă să se hlizească la mine complet autoapreciativ.
–Am inventat asta pe loc. Cutia 25, adică banca din faţa catedrei, era locul în care se duceau cei care fuseseră deja la tablă. Când ajungeau în dreptul ei, trebuiau să desemneze pe cineva nou care să iasă în faţă. În locul lui se muta cel care fusese la tablă acum două dăţi.
–Ce complicătură. Nu ţi se deranja predatul cu atâtea mutări şi permutări?
–Se cheamă că făceam predare interactivă. A avut mare succes.
–Îmi închipui – am fredonat cu sarcasm.
Seny mă imită pe un ton imposibil.
–Seny dear – i-am zis eu, enervat de reuşita imitaţiei de-a dreptul strălucite – crezi că un elev de liceu e capabil să fure cardul unei profesoare?
Tăcere câteva momente. Apoi:
–Teoretic, capabil de asta ar fi fost oricine – problema e motivul.
–Motivul? Păi banii, nu? Nu cred că existe cineva care să se dea în lături de la mai mulţi bani pe lumea asta.
–Da, dar chiar aşa, să recurgă la un furt riscant… nu-mi place. Nu-mi place deloc.
–N-ai vreun delicvent prin clasă? Vreun predispus la crimă?
–Predispuşi am pe mai mulţi, dacă e aşa. În primul rând, sunt ăia din grupul pariorilor. Ştii tu, genul de băieţi care se duc după ore şi bagă bani în tot felul de chestii. Rareori au profit, ce-i drept.
Am ridicat din umeri perplex, abţinându-mă cu greu să nu zic „Pe vremea, mea nu se făceau din ăstea!”.
–Să mă gândesc… – mormăi Seny, rotindu-şi un zuluf cu arătătorul, aparent inconştientă de gest. Mai întâi e Pipirel, înalt de vreo doi metri şi cu articulaţiile în unghiuri stranii, ca o girafă care bea apă. Dacă îl consider pe Pirpirel Stan, atunci Branul lui e Fobi, un băiat scund care, mai mult ca sigur, o să chelească pe la vreo treizeci de ani. Pirpirel şi Fobi circulă numai împreună, numai în ordinea asta de la stânga spre dreapta şi numai cu grupul L la cub după ei.
–Ce grup? mi-am muşcat eu limba.
–Grupul L la cub; eu aşa îi zic în capul meu. Sunt cele trei lălăite: Lidia, Ligia şi Livia. Acţionează pe post de fan club al lui Pirpirel. Sunt zgomotoase, agitate şi, în mare, prezintă problema lupului, caprei şi verzei.
–Eee, ce vrei, sunt şi ele tinere şi aiurite.
–Mda. La polul lor opus sunt pisicile; vreo cinci-şase creaturi feminine care încearcă să-şi camufleze cât mai mult prezenţa prin inactivitate şi somn total în timpul orelor, dar tot ies în evidenţă din cauza celor trei tone de sclipici.
–Mai departe-
–Pe rândul de lângă pisici stau informaticienii. Habar nu au să introducă diacritice şi cratime într-un document, dar îţi pot face rost de un film la vreo 3-4 minute după lansare. De obicei, grupul informaticienilor se confundă cu grupul pariorilor şi joacă poker prin pauze.
–Ce intelectual – am căscat. Şi mai departe.
–Există şi câteva elemente neutre prin clasă. Lovi nu face parte din niciun grup tocmai pentru că e acceptată în toate; e genul de fiinţă omniscientă, omniprezentă şi om-nimicitoare. Cel mai bine nu ai de a face cu ea. Mai e apoi Thales, care prin natura sa are o gândire atât de diferită faţă de 90% din omenire, încât nu se regăseşte în niciun curent intelectual. În fine, e şi Soso tocilara, care e atât de mândră, încât nu e nimeni de nasul său.
Seny se opri puţin, să-şi tragă sufletul; mi-am dat seama că, lăsând la o parte toată tensiunea momentului, îi făcea plăcere să vorbească despre clasa ei.
–Ţi-am zis de Maxi? Maxi e mascota cercului de mate. Nu ar fi aici dacă ambii lui părinţi n-ar fi, la rândul lor, profi de mate. Maxi are un creier bun, un procesor eficient şi o vocaţie spre domeniu egală cu mulţimea vidă. Dacă i s-ar da posibilitatea să aleagă el singur ce-o să devină în viaţă, probabil că s-ar face tenor. Prin pauze nu se mai aude nimic în afară de vocalizele lui. Mai nou, cică şi-ar face şi o trupă.
–Să te cheme şi pe tine la concerte atunci.
–Bineînţeles. Continuând; cei mai mari fani ai lui Maxi sunt doi băieţi fusiformi ale căror nume le încurc mereu între ele. Nu au trăsături distinctive; cred că or să stea cuminţi în birou de-a lungul întregii lor cariere.
–Şi tu, profa lor, nu eşti în stare să-i scoţi din cuminţenia asta? Ruşine să-ţi fie!
–Nu e de datoria mea! ridică Seny din umeri. În orice caz; au mai rămas doar superdeştepţii. Îi ştii doar, au mai trecut şi pe acasă pentru pregătire; ei sunt singurii cu adevărat pasionaţi şi serioşi dintre toţi.
–Şi fără pic de viaţă socială, emoţională şi interioară.
–Am impresia că spui aceeaşi idee sub mai multe forme, dar mă rog. Performanţele cer sacrificii din alte domenii, să ştii!
–Ce nobil, să-ţi sacrifici existenţa pentru principiul cutiei.
–Nu înţeleg de ce te plângi. Doar ai fost şi tu un superdeştept în tinereţea ta.
–Tocmai de-aia… (am oftat profund şi patetic). Din câte îmi spui tu, ai o clasă atât de variată, încât e păcat de bieţii copii să nu se bucure şi ei de un weekend în oraş, decât pe la centrul ăla. Dar revenind la subiect; am prea puţine indicii; nu am reuşit să deduc pe nimeni punându-se în ipostaza de hoţ. Tu ar trebui să ştii mai bine asta, doar ai fost de faţă. N-ai avut sub supraveghere în permanenţă geanta?
Seny deschise gura să-mi zică ceva, se răzgândi, mustăci şi apoi declară:
–La un moment dat, m-a chemat Donner – ăsta e un alt prof de mate – să-mi dea nişte liste cu rezultatele de la un concurs. Am stat de vorbă cu el vreo câteva minute în dreptul uşii.
–Cine s-a dus în timpul ăla la tablă?
–S-au dus ălea trei L-uri… s-au eliminat una pe alta ca piatra-foarfeca-hârtia, deşi nu mai ştiu în ce ordine. Dar nu…
–Crezi că ele ţi-au umblat prin geantă?
–În niciun caz!
Seny îşi muşcă degetul nervoasă; eu am oftat a doua oară.
–Ştii – am auzit – tocmai mi-am dat seama că am trecut şi prin cancelarie dup-aia şi-am stat de vorbă cu ceilalţi profi, în timp ce geanta era pe masă.
Am împins-o pe Seny cu degetul arătător pe frunte – ceva cam forţos, pentru că se lăsă pe spate.
–Fii şi tu mai responsabilă! Ce naiba, doar e spre binele tău!
–Şi ce-ai fi vrut să fac? Să stau cu ochii în permanenţă pe masă? Crezi că eu ştiam c-o să mi se fure cardul?!
–Trebuia să păleşti pe oricine se apropia la o rază de cincizeci de centimetri de documentele tale personale. Şi ia zi, ce profi mai erau cu tine, mă rog? am întrerupt eu şirul iminent de ţipete.
–Păi Donner, cum ţi-am spus. Un tip pătrat, middle-aged, ale cărui trăsături predominante sunt burdihanul şi râsul jumate beat. E director ajunct; cred că e o condiţie necesară şi suficientă să ai burdihan ca să ajungi director; şi momentan nu mai sunt alţi candidaţi. Apoi era doamna Clara, o cucoană cu ochelari isterizată, manierată şi înţepată; la ea nu se poate obţine media mai mare de 7. Şi, în fine, Logaritmus, un tip care aplică tortura psihologică prin mâncat de ciocolată cu poftă în faţa întregii clase. E mort şi după bomboane cu lichior şi caramel, le alternează în funcţie de zilele săptămânii. Sâmbăta la centru e ziua de ciocolată amăruie–
–El ţi-a luat cardul! S-a dus să-şi ia o cutie de praline deluxe – am sărit, categoric.
–De unde ştii? mă întrebă Seny, 95% duhnind a scepticism.
–Zic şi eu aşa. N-aş avea încredere într-un tip poreclit Logaritmus – am ridicat din umeri şi din palme.
Se părea că atinsesem o limită – limita când răbdarea lui Seny tindea la zero.
–Randi, eu chiar sunt nervoasă acu’, nu mă lua pe mine cu glume tâmpite de-ale tale, că n-am chef, fir-ar să fie!
–Câţi bani aveai pe card, de pură curiozitate?
–… salariul meu din ultimele trei luni.
–Las’, că ne descurcăm şi fără.
De data asta, chiar mă purtasem stupid; m-am trezit cu Seny apucându-mă de pulover, gata să mă ia la păruială.
–Ne descurcăm! Ne descurcăm! Ba bine că te descurci tu! Dar eu am muncit pentru banii ăştia, să ştii!
–N-am zis că nu–
–Ai sugerat-o!
Următoarele două minute le-am petrecut în tăcere, cât mai distanţaţi unul faţă de altul.
–Ar trebui să sun la bancă să blochez cardul. Poate reuşesc să-mi recuperez o parte.
–Las’ că suni mâine. E duminică seara, nu scoate nimeni bani de pe cardul tău acu’–
–Măcar –dacă nu vrei să mă ajuţi–, nu mai afişa un dezinteres total, ce naiba!
Gata; acum chiar că ajunsese farsa prea departe.
–Seny dear – am fredonat, ducându-mi mâna în buzunar. Na-ţi cardul. Era în maşină.
Stupoare, uşurare, revelaţie – şi un car nou de nervi; toate pe faţa doamnei profesoare.
–Cum adică, era în maşină?
–Uite aşa. Probabil ţi l-ai scos din geantă din greşeală când te-ai pus la volan. Am vrut să-ţi spun de el mai devreme, dar tu ai sărit singură la propriile concluzii şi-ai început să-ţi înşiri teoriile furăcioase. Mi s-au părut interesante, aşa că te-am lăsat să continui. M-am convins că, în situaţie sub presiune, devii un om deplorabil, fiind în stare să-ţi acuzi semenii, în special pe cei mai slabi decât tine – am turuit. Nu că eu n-aş fi făcut la fel – am adăugat apoi, ca o scuză.
Seny însă nu captă decât o singură idee.
–Om deplorabil? Eu? Eu, măi Randif? Cum adică eu? Dar tu – tu, cum ai putut, când m-ai văzut aşa – dispari! Dispari!
Şi sub alte replici mai incoerente, m-am vaporizat de sub raza vizuală a lui Seny; după-amiaza de plictiseală luase sfârşit.

Nici nu m-am mirat când, în noaptea aia, am fost exilat să dorm pe canapeaua din sufragerie.
–Cel puţin nu e în cadă, deplorabilule! veni urarea de somn uşor.
S-o mai fac eu pe detectivul vreodată.

***

Poveste parte dintr-o serie mai lungă – Furabie Creier de Vrabie – la care scriam prin liceu

Alte poveşti din serie:

• Fraierabie
• Fureclerul

*

Comments

comments