Fureclerul [Proză scurtă]

În sufrageria decorată, mai nou, cu draperii grena cu vidre înotând, se organizase o adevărată Curte Supremă. La ea luau parte toţi membrii clanului Furabie (mai puţin pisica, exclusă prin hotărâri amiabile comune), acţionând, pe rând, şi ca apăraţi, şi ca martori. Exista şi un judecător suprem, cu o autoritate de necontestat – soră-mea Rheea.

Rheea ştia cum să profite de puterea desemnată de statut. Niciunul dintre noi nu îndrăznea să mişte măcar degetul mic de la piciorul stâng când se uita ea asupra lui. Sau poate – nu ştiu de ce aveam impresia distinctă – numai eu nu-mi permiteam luxul ăsta.
–Ne-am adunat aici – începu soră-mea, oficial şi rotindu-se printre canapele cu mâinile peste piept – în data de 2 iulie, ora –Tony, cât e ceasul?– ora 5 fără un sfert după-amiaza! (Odeiton îşi înăbuşi un chicot la constatarea caracterului nu tocmai infailibil al Doamnei Judecător; apoi mângâie sistematic pisica aflată în poala lui, în timp ce Rheea relua discursul). Aşadar, ne-am adunat spre a prinde şi a pedepsi pe criminalul nemernic şi ordinar care a îndrăznit să-mi fure un ecler proaspăt umplut de pe platoul de eclere!
Cum nimeni nu comentă la asta (nici nu era nimic de comentat), Rheea continuă în acelaşi stil.
–Pentru început, ar fi cazul să facem prezenţa. Furabie Lennor!
Unchiul Lenny zâmbi obosit dinspre unul dintre fotolii; nici nu apucase măcar să-şi dea jos uniforma de pilot.
–Furabie Dolvia!
Dolly, în aceeaşi manieră ca a tatălui său Lenny, dădu neglijent din mâna stângă; era mult prea preocupată să ciopârţească pentru Ritsu o vidră dintr-un surplus de draperie.
–Furabie Odeiton!
Aici urmară câteva secunde de fluierat nonşalant – după care, neprimind niciun răspuns de altă factură, Rheea repetă strigarea, uitându-se cu o oarecare tentă de pierdere a răbdării către soţul ei.
–Dar zi-mi odată prezent, Tony – făcu ea relativ nervoasă.
–Aaa, vezi? Mie aşa mi te adresezi, să ştii, cu „Tony”, cu afecţiune, Rei, nu cu tot numele de parcă aş fi străin şi nu love of your life! Prezent, apropo!
Rheea scoase o strâmbătură din nas, gen „Las’-că-vezi-tu-ce-afecţiune-o-să-ţi-dau-eu-mai-târziu,-domnule”; Odeiton se lăsă pe spătarul scaunului, extrem de mulţumit de sine; pisica toarse; Lenny oftă a oboseală melancolică.
Aşteptam încordat; nu mai era mult şi se ajungea şi la mine.
–Furabie Ritsuna! proclamă soră-mea zâmbind, întorcându-se înspre canapea de data asta.
Deşi la numai trei ani, Ritsu era un copil precoce; pricepu importanţa monumentală a anchetei; aşa că se ridică, făcu o piruetă şi se aşeză la loc, picior peste picior, stârnind nişte chicoteli admirative din partea adulţilor şi un „De unde o mai ştie şi p-asta?”.
–O adevărată lady, nu ca mama ei – nu rată Odeiton ocazia.
Rheea îl călcă pe picior; Odeiton scoase un ţipăt care determină pisica să plece indignată în spatele draperiei.
–Furabie Randif!
Am sărit crispat, cu o mână în sus, apoi mi-am dat drumul incomod, de parcă aveam un băţ în fund; rău mă mai speriau ochii ăia superiori ai soră-mii.
–Perfect! continuă ea impasibilă, întârziind deliberat cu privirea asupra mea. Acum că ne ştim pe toţi, ce-ar fi să trecem la dovezi–
–Ba pardon, Doamnă Judecător, eu încă nu ştiu cum vă cheamă – rânji Odeiton inocent, bombardându-şi nevasta cu clipiri dese din gene.
Rheea avu grijă să-i mimeze un strâns de gât cât mai autentic.
–Bun. Fapte: Unu. Astăzi la 4 şi 20 exista în bucătărie un platou cu nouăsprezece eclere. Doi:  astăzi la 4 şi jumătate exista în bucătărie acelaşi platou, dar numărând numai optsprezece eclere.
Linişte desăvârşită. Resimţeam toţi gravitatea crimei.
–Acum – Rheea îţi scărpină gânditoare nasul – acel unic ecler ar fi putut avea nenumărate destine… asta dacă nu luăm în calcul mesajul secret descoperit la locul faptei.
–Şi care-i ăla? Doamnă Judecător? făcu Odeiton, mort de curiozitate.
Încă scărpinându-şi nasul, Rheea deliberă dacă să-l mai ţină în suspans sau nu – dar un nou căscat de-al lui Lenny determină alegerea celei de a doua variante.
–Lângă platou s-a descoperit un fir de păr negru – zise ea simplu, producându-l din buzunar.
–Uaaa…
Ne-am strâns să-l privim fascinaţi, de parcă nu mai văzusem fir de păr în viaţa noastră.
–Nu ne ajută cu mult, nu? Toţi avem părul negru, mai puţin Dolly – rosti Lennor, privindu-şi fiica afectiv cum taie capul unei vidre.
–Tocmai de-aia, pe Dolly o excludem din calcul – aprobă soră-mea. Şi propun să ne excludem şi pe mine şi pe Ritsu. Imediat ce-am terminat eclerele, am fost cu ea să o aducem pe Dolvia de dincolo–
–Dacă ai înscenat întreaga chestie? întrerupse Odeiton explicaţia.
–Poftim?
–Dacă ai înscenat furtul? Tu singură ai luat eclerul, sau i l-ai dat lui Ritsu, sau eu ştiu–
–Şi am făcut ancheta asta ca să ce?
–Să ai motiv să acuzi pe cineva, poate?
–Fii serios, Tony. Eu nu gândesc aşa meschin ca tine.
–Ba din contră. Nu vezi că discriminezi? Absolvi numai fetele de vină!
–Te-ai gândit vreun pic, domnule – Rheea se aplecă ameninţător asupra lui Odeiton, nepărând însă în stare să-l sperie cu nimic – că lungimea firului de păr nu corespunde? Avem aici un fir de maximum cinci centimetri. Ori eu şi Ritsu avem pe puţin de cinci ori pe atâta. Înţeles-ai?
Odeiton ridică perplex din umeri; nu mai avea ce comenta.
–Cât despre mine – zise Lenny, după un nou şir de căscături – eu de abia am ajuns acum vreo zece minute acasă de la pilotaj. N-aveam când să fiu eu.
–Nimeni nu te învinuieşte, unchiule – declară Rheea sincer. Şi şi dacă erai tu, în cazul tău era o onoare să iei eclerul, nu o şterpelire. Doar eşti cel mai pur dintre Furabii.
Lennor râse; Odeiton vru iarăşi să strige „Discriminare!”, dar fu nimerit de soră-mea cu papucul în gleznă pe la jumatea cuvântului.
–Tu să nu comentezi, auzi, Tony? Mai bine ţi-ai pregăti o apărare. Şi încă una plauzibilă.
–Cât despre mine – imită el teatral replica de mai devreme – eu n-aveam cum să fiu. Priviţi doar firul de păr. Se potriveşte el în podoaba mea capilară? Non non. Ceva atât de drept nu se poate găsi în capul meu cel creţ. Mister elucidat!
–E bine că-ţi cunoşti limitele propriei minţi creţe – îl ironiză soră-mea.
–E bine că mă iubeşti şi aşa limitat – nu cedă el.
Şi se priviră cu subînţeles unul pe altul; Lenny tuşi.
–Cred că ar trebui să evacuăm copiii de lângă voi.
–Da, chiar aşa! sări Odeiton în alertă. E soare, e cald, ce-ar fi să mergem toţi prin parc?
Se şi ridicase să plece, dar Rheea îi bară calea cu braţul.
–Stai, stai, stai, stai, stai aşa, domnule. Trebuie să ducem treaba până la capăt. N-am terminat încă.
–Ştii ce? Oricine a fost, pot să-i cedez un ecler din porţia mea–
–Oricine a fost, merită un exil de două săptămâni de la voiajurile nedeterminate de prin bucătărie. Am zis-o, punct.
–Aşa drastic? Nu ţi-e şi ţie milă?…
Odeiton continuă să încerce să medieze situaţia, înduplecându-şi soţia să aibă milă şi îndurare; eu mă foiam suspinând.
–Raaaaandi – pronunţă soră-mea dulceag, îndreptându-şi, în sfârşit, atenţia înspre mine. Tu ce părere ai? Ştii cine rămâne după eliminări succesive? Ia zi-ne tu, Randi~
Acum ori niciodată. Era punctul culminant. Trebuia să-mi salvez pielea. Rheea construise un scenariu în care un ecler fusese răpit de o entitate cu păr scurt, negru, drept. Trebuia să formulez o teorie în care niciunul dintre aspecte nu era încălcat. Numai aşa puteam să-mi asigur o scăpare.
–A fost pisica! am ţipat şi am fugit din sufragerie, înainte să poată reacţiona careva.
Două săptămâni chiar n-am mai gustat pic de desert.

***

Poveste parte dintr-o serie mai lungă – Furabie Creier de Vrabie – la care scriam prin liceu. Constituie un extra de la Fraierabie.

*

Alte poveşti extra din serie: Furdetectivii lui peşte INC.

Comments

comments