O carte fantasy care m-a prins – Inima Dragonului [Recenzie]

Printre cărţile cumpărate la ediţia a şasea a târgului de carte Final Frontier, în studiul personal asupra cărţilor de autori români, am luat şi Inima Dragonului, volumul de debut al lui Mircea Ţara, publicat la Crux Publishing. Ce m-a atras a fost coperta, pe care am văzut-o postată pe facebook cu vreo săptămână-două înainte. Printre multe coperţi autohtone, s-a remarcat în ochii mei ca fiind gândită şi executată de cineva care a mai lucrat în design grafic. Dacă ai de a face cu un domeniu foarte vizual (cum e arhitectura, în cazul meu), atunci ajungi să diferenţiezi uşor pliante, afişe, coperţi în care s-au investit efort şi experienţă de cele stângace. Faptul că romanul avea o copertă îngrijită m-a făcut să cred că voi da şi de un conţinut îngrijit.

Înainte de părerile propriu-zise, iată şi un mic disclaimer: nu cred că eram eu tocmai parte din publicul ţintă aşteptat pentru Inima Dragonului, pentru că, deşi nu spun nu ideii de fantasy, cu mici excepţii în ultimii câţiva ani m-am ţinut departe de high fantasy, adică fantasy romanţat cu tematică medievală. Cred că am ajuns să am o abordare prea pragmatică să mai am răbdare de tematica şi lirismul asociat genului; sau poate am citit/văzut prea multe parodii ca să mai pot lua în serios unele dintre clişee. Din fericire, Inima Dragonului mi-a amintit de ce citeam astfel de cărţi prin liceu: sunt catchy, au spiritul de aventură atotprezent, şi (cel puţin pentru mine) acel fantasy se traduce mai degrabă ca fantezie, ca trăit prin personaje, decât ca fantastic.

Bun, şi acum despre carte.

Cam aşa arată volumul post citire

1. Plotul

Pe scurt, premisa cărţii este următoarea: un bard (Lied, personajul principal) şi câţiva membri ai unei cete de hoţi ajung (involuntar) să se opună complotului de a pune stăpânire pe Cetatea Zăpezilor, Nisal (un oraş al artiştilor, meşteşugarilor şi magicienilor), şi pe artefactul care susţine magia cetăţii: Inima Dragonului. Povestea a început să mă prindă cu adevărat cam de pe la pagina 100 încolo, după ce au apărut dragonii; până atunci, m-am pierdut în expoziţiune şi worldbuilding. Plotul mi s-a părut unul tipic de fantasy, nici nu m-a surprins şi nici nu m-a dezamăgit, ci mi-a dat exact ceea ce aşteptam. De fapt, nu chiar: poate că aş fi vrut un mic twist, un pic de inovaţie asupra tropeurilor asociate genului, ceva care să mă facă să spun un “Aha! Asta nu am mai întâlnit până acum!”. Totuşi, povestea curge coerent şi cred că de aici vine şi calitatea ei: fiind atât de bine închegată, nu am întâlnit niciun moment care să mi se pară nelalocul lui.

2. Personajele

Ce mi-a plăcut cel mai mult la personaje a fost că nu era niciunul naiv (nu mai am răbdare de eroi naivi) şi, deşi personajele tinere precum Vel sau Mira erau lipsite de experienţă în astfel de aventuri, au căpătat-o pe parcurs. Ca de obicei în astfel de cărţi, m-am ataşat mult mai mult de personajele cu rol secundar sau episodic – Ghinna, vrăjitoarea care trânteşte replici acre de babă absolut gratuit; Obert, un hangiu de nota zece – de ce nu se scriu niciodată aventuri despre hangii?; Eshatt – Magistrul cu motivaţii cenuşii, de care mi-a părut rău în final; zollanii – poporul de pitici mereu la îndemână  pentru avansat povestea (poate puţin prea la îndemână…) şi aşa mai departe. Personajele feminine au fost, din fericire, la fel de complexe ca personajele masculine (şi ţin să menţionez asta pentru că, în cazul multor cărţi de autori români, am întâlnit personaje feminine care aveau doar rolul de plot device – adică să avanseze povestea, fără să aibă şi ele o existenţă a lor individuală separată de erou. Dar după cum spuneam, nu a fost cazul aici.)

Ce nu mi-a plăcut a fost căpătarea puterilor conferite celor patru personaje (Vel, Mira, Lied şi Eshatt) de către dragoni: aş fi vrut o explicaţie, ceva mai mult decât “au fost la locul potrivit la momentul potrivit”. Aş fi vrut poate ca, dincolo de poveste, să existe un substrat subtil de temă, nu ceva simplu precum bine versus rău, ci un soi de asumare a responsabilităţii, pe care s-ar fi putut construi această conferire a puterii. Aşadar, ceva care să îmi dea de gândit dincolo de povestea propriu-zisă.

3. Despre worldbuilding

Odată cu personajele aruncate în aventuri, autorul a creat şi o întreagă lume plauzibilă, Nlithia. Eu am întâlnit până acum destule moduri de a reda universuri imaginare, între care aş zice că există o gradaţie: de la stilul Tolkien, în care se expune şi explică mult şi se construieşte o întreagă mitologie; la stilul Asimov, care pe jumătate explică, pe jumătate lasă lumea să se desfăşoare prin interacţiunea personajelor, făcându-l pe cititor să deducă el lipsurile; apoi la stilul Rowling, în care cititorul descoperă pe parcurs lumea, în acelaşi timp cu personajele. Mie îmi plac mai mult ultimele două variante, pentru că presupun o mai mare participativitate a mea ca cititor; lumea din Inima Dragonului însă este de tip Tolkien. Şi spun că e plauzibilă din multiple motive.

Unu, pentru că este consistentă. Consistenţa se regăseşte în denumirile cu sunete similare ale personajelor; în magia care nu se contrazice prin ea însăşi; în originea şi mitologia ei.

Doi, pentru că mi-a prins curiozitatea şi m-a făcut să îmi pun întrebări serioase despre cum funcţionează Nisal, Cetatea Zăpezilor. Dacă e un oraş în care predomină artiştii şi magicienii, cum se susţine economic şi de unde îşi obţine materia primă? Mă îndoiesc că prin magie. Atunci import? Planul oraşului nu indică terenuri agricole în exterior sau curţi cu ferme întinse în interior. Atunci animalele pomenite atât de des în mâncăruri sunt vânate/crescute numai în afara cetăţii? Dar instrumentele de scris de unde provin? Papirusul făcut din fibre vegetale şi pergamentul făcut din piei de animale (care are o origine tare amuzantă în lumea reală, apropo) nu sunt echivalente, nu ştiu de ce o cetate în mijlocul zăpezii are papirusuri (iarăşi, presupun că import/magie). Apoi, planul oraşului şi, mai ales, originea lui m-au făcut să mă gândesc la o arhitectură defensivă, aproape ceva dus la extrem, tip fortificaţie Vauban, dar descrierile din restul cărţii mi-au inspirat un oraş medieval, cu clădiri gotice decorate excesiv şi cu străzi sinuoase. De unde discrepanţa? În plus, cred că mi-ar fi plăcut să văd şi un plan al vechii cetăţi de sub Nisal. Şi aşa mai departe.

Trei, pentru că e construită detaliat. Puţin prea detaliat aş zice eu; pentru mine e un mic minus în acest sens. Îmi place ca lumea să fie secundară poveştii şi nu invers; ori în primele 100 de pagini am simţit că lumea predomină, în detrimentul poveştii. De asemenea, pe parcurs, apar notiţe de subsol în care sunt explicate toate denumirile de plante, animale sau alte noţiuni noi care aparţin lumii Nlithiei. Unora s-ar putea să le placă la nebunie. Mie mi-au displăcut. Mai întâi, pentru că aş fi vrut ca cele mai multe să reiasă din context. De fiecare dată când mă întrerupeam să citesc o notiţă, se întrerupea şi povestea. Şi poate că nu era aşa problemă la început, când încă nu intrasem în miezul acţiunii, însă au fost cazuri în care m-am întrerupt în mijlocul unor scene de luptă să citesc despre nu ştiu ce plantă care nu era tocmai relevantă momentului, mi s-a rupt firul şi deja nu mai ştiam cine cum se bate cu cine. Apoi, pentru că erau mulţi, muuulţi termeni noi şi neierarhizaţi ca importanţă şi, ca cititor la prima vedere, nu îi puteam reţine pe toţi. Nu mă prea preocupa ce mâncau personajele, însă aş fi vrut să reţin neamurile implicate în plot, monştri întâlniţi pe parcurs sau alte noţiuni care aveau strict legătură cu povestea şi nu cu lumea. Uitam termeni şi îmi era greu să stau să caut în urmă pagina la care i-am întâlnit prima dată. Pentru mine ar fi funcţionat mai bine dacă toate explicaţiile ar fi fost la sfârşit, sub forma unei enciclopedii ierarhizate pe categorii (plante, animale, originea lumii etc.), eventual şi cu mici schiţe în cerneală în cazul unora, pentru că descrierea nu era mereu foarte explicită şi îmi era destul de greu să vizualizez anumite creaturi. Cum spuneam însă, e o chestie care ţine de gust. Celor care consumă mult fantasy de acest tip s-ar putea să le placă.

Concluzii

Inima Dragonului a reuşit să îmi ofere exact ceea ce mi-a promis: un fantasy bine construit. Îl recomand în special fanilor acestui tip de literatură, dar nu numai – cartea e scrisă în aşa fel, încât să îi prindă şi pe cei care nu citesc de obicei în domeniu, ca mine. Am să aştept acum şi volumul al doilea, mai ales că finalul promite mult. Per total, îi dau nota 4/5.

P.S. Cartea a avut ceva magie şi în viaţa reală. Pe când citeam pe o bancă în parc, s-a apropiat o pisică necunoscută şi s-a trântit în iarbă. Apoi s-a învârtit ce s-a învârtit până a ajuns fix sub bancă, unde a adormit în timp ce o scărpinam după urechi.

Comments

comments