Stufo sau de ce nu-mi plăcea desenul în creion
Anul 1. 8:30 dimineaţa, atelier de stufo. Sala de desen plină cu busturi de romani antici şi capete de cal cu mere în nări. Planşete peste planşete înşirate în jurul unui capitel de coloană ionică. Frig. Studenţii cu pulovere şi geci pe ei, trag două linii, îşi suflă aer cald în palme, mai trag două linii uitându-se cu resemnare la aburii care se pierd odată cu speranţele lor.
Ianovici – înaltă, sobră, cu pelerină neagră – un Dementor sorbind căldura şi fericirea studenţilor.
“Tinerilor, dumneavoastră trebuie să înţelegeţi arta… Uitaţi-vă la aceste domnişoare cum trântesc umbrele, parcă ar fi nişte fierari! Pe când acest tânăr le tricotează cu delicateţe…”
Pluteşte din planşetă în planşetă, criticând desenele. O simt că se apropie de mine. Îmi iau o faţă preocupată. Verific să fie ascuţit creionul 4B. Îmi îndrept umerii. Văd cum umbra ei se extinde pe planşetă. Îi simt suflarea în ceafă.
Trag o linie. Răsuflu. Mai trag una. Mă uit spre Ianovici cu nişte ochi mari de căprioară suferindă. Mă întorc spre planşetă.
Ianovici îmi ia creionul din mână. Desenează ceva. Se dă mai în spate. Analizează planşa cu ochi critici. Mai desenează ceva. Se îndepărtează de planşetă. Se uită la mine. Se uită la planşetă. Se uită la mine.
“Domnişoara, ai nişte ochi superbi… păcat că nu vezi nimic bine cu ei.”