3 principii de revizuit ce ai scris
Era luni dimineaţă şi stăteam în faţa laptopului, recitind primul şi ultimul capitol din varianta 1 din cartea mea, când m-am apucat cu mâinile de frunte, am scrâşnit din dinţi, apoi am dat totul la o parte şi le-am rescris de la 0.
Adică le-am aplicat acelaşi tratament ca tuturor capitolelor revizuite în ultimele 7 luni.
Nu că ar fi fost acţiunea greşită. Nu că ar fi fost personajele inutile. Nu că ar fi fost cartea rea.
Ci pentru că îmi doream să am cartea brici, fără greşeli, – aşa că am avut alte criterii de considerat la editare.
- Concizia
Lumea de azi nu mai are răbdare să citească. Gata, am început cu o generalitate, aşa că mă voi raporta doar la mine în următoarea frază. Oricât de mult îmi place mie să citesc, nu am răbdare cu o carte sau un articol care se lălăie.
Lălăiala provine din câteva motive distincte. Ne lălăim toţi în vorbire; când participi la un dialog activ, contează să îţi transmiţi mesajul. Cum îl transmiţi e în plan secundar. Şi ţi se pare că atunci când scrii, mai ales într-un moment de spontaneitate, îţi permiţi să faci acelaşi lucru. Poate cauţi să îţi explici ţie ce vrei să spui. Poate te învârţi până găseşti cuvintele potrivite. Poate doar vrei să evidenţiezi ideea şi foloseşti zece fraze cu acelaşi înţeles.
Şi nu e rău pentru o primă variantă.
Însă dacă ai o carte de câteva sute de pagini la îndemână, lucrurile se complică. Cine are chef de sute de pagini pe lângă subiect? Cine publică o carte de sute de pagini pe lângă subiect? Ori scopul e ca lumea să citească scrierea. Aşa că mi-am creat o regulă:
Dacă ceea ce am redat în 3-5 pagini pot reda într-o pagină, atunci rescriu în întregime ideea, în mod concis.
Sunt multiple avantaje ale aplicării regulii.
Unu, că întregul text se citeşte mult mai uşor şi alert. Doi, că textul se scurtează. Trei, că scurtând textul, am loc să introduc şi mai multe idei.
- Coerenţa
Ce căutăm atunci când citim? O logică în înlănţuirea ideilor, un liant care să lipească fiecare unitate de celelalte. Degeaba produci o sută de idei geniale, dacă se bat cap în cap pe poziţia de cea mai importantă. Trebuie să existe o ierarhie, o prioritizare, un miez. Ca la analiza textelor enervante din liceu, după ce citeşti o scriere, trebuie să fii în stare să spui: “Ideea principală a operei este…”
De obicei, într-o carte de ficţiune, realizezi acest lucru trântind un personaj principal şi personaje subordonate lui. Cum eu mi-am dat singură cu cărămida în cap, creând un ensemble piece, adică o poveste în care cam toate personajele sunt la fel de importante, trebuia să mă salvez pe altă parte.
Şi m-am salvat cu tema cărţii: Timpul şi relaţia fiecăruia dintre cele 7 personaje cu el. Aşa, aveam o entitate comună la care se raporta totul – deşi în mod diferit. Sigur putea fi făcut şi altfel. Sigur putea fi făcut şi din prima. Eu însă n-am avut habar când m-am apucat să scriu de toată ideea de coerenţă, am făcut o shaorma cu de toate (dar fără lipie), aşa că a trebuit să îndrept. Shaorma e bună cu lipie; fără ea e doar un platou de zece chestii diferite.
- Consecvenţa
Am 7 personaje în carte şi toate au probleme grave de respiraţie, înghit în sec şi îşi muşcă buza. Când sunt înfrânte, scot gemete de animale rănite. Când sunt exasperate, îşi dau ochii peste cap. Când sunt stresate (90% din roman), au valuri alternante de căldură şi de transpiraţie; suferă de tremurici la degete; închid ochii pentru câteva secunde.
Şi nu e rău când gesturile respective sunt făcute numai de 1-2 personaje cu precădere.
Când însă toate prezină aceleaşi simptome, înseamnă că textul suferă de o boală. Înseamnă că, deşi am început individualizarea fiecărui personaj în parte, la un moment dat am zis “eh, la naiba” şi doar am scris, fără să ţin cont de cum îmi detaliasem frumos, pe un caiet pe care l-am rătăcit apoi, cam ce relaţie are fiecare X cu Y şi ce reacţii îi sunt specifice în situaţia Z.
Adică am scris pe bucăţi, conform propriilor ticuri de scris, şi cât mai fragmentar, neţinând cont de restul. Da, în contextul respectiv funcţionează bine. În ansamblu însă nu. În ansamblu, toate ticurile, greşelile şi inconsecvenţele sar în ochi şi par de zeci de ori mai enervante.
Inconsecvenţele nu se aplică numai la personaje. Uneori constanţi că ai menţionat că obiectul A se află în camera B, ca două capitole mai încolo să constaţi că, de fapt, e în buzunarul personajului C, deşi nimeni nu l-a luat de la locul lui iniţial. Oricât de perfecţionist ai fi, tot scapi câteva de-a lungul acelor sute de pagini. Trebuie să ai ochi de vulturi să le depistezi; eu încă mă lupt cu ele în varianta 3. Însă merită. Să fii consecvent înseamnă să respecţi mereu aceleaşi principii. Înseamnă că ţi-ai pus problema: Cum ajungi în mod logic din Punctul Q în punctul R şi ce se întâmplă pe parcurs? Înseamnă că-ţi respecţi cititorii.
P.S. Am scris despre principiile de mai sus din experienţă şi raportându-mă la cartea mea, dar sigur se pot aplica la orice fel de text, atâta timp cât nu te chinui să tragi de el ca să obţii un număr de cuvinte dat (cum mă chinui eu cu disertaţia la care nu am mai scris de o lună).
[…] terminat, la sfârşitul lui februarie, draftul 2 al manuscrisului. Momentan îi acord o revizie scurtă, pentru a îi păstra […]