Cum a fost când am apărut la TV
“Ai vrea să povestești la un matinal despre grupul nostru de scris?” – m-a întrebat Bianca, în timpul uneia dintre întâlnirile săptămânale din noiembrie.
“Cu mare plăcere!” – am dat eu din cap, complet pe lângă. La doar 4-5 ore de somn pe noapte, stat peste program la lucru zilnic și apoi lucrat încă 2-3 ore în fiecare seară la cartea mea, eram pe val.
“O să apar la o emisiune!” – m-am lăudat eu mamei, fratelui, domnului M, amicelor mele Lenea şi Prodănelu’ și, indirect, întreg mapamondului căruia aveau să le povestească și ei.
“Super, la ce post TV? Cum te înregistrăm?”
“Habar n-am. Aflu eu între timp!”
Nu avea rost să mă stresez. Atâția ani de facultate de arhitectură mă învățaseră că nu rezolv nimic panicându-mă prematur. Trebuie să mă panichez doar în ultimul moment, în doză multiplă, ca să fiu eficientă.
Cu vreo două zile înainte de emisiune, m-am gândit să întreb și eu unde o să apar. “Speranța TV” – a venit răspunsul. Eram acasă, cu coatele pe birou și rotind între degete de cablul de la mouse; domnul M stătea în pat și frunzărea ceva pe telefon. “Love” – zise el, chicotind – “sună ca un post din ăla creștin”. Am clipit confuză și, în urma unui search și a unor bătăi pe umăr pe jumate consolatoare, pe jumate amuzate din partea lui, am confirmat bănuiala. “Și ce dacă?”
Dar mă izbise îndoiala. Să mă duc, să nu mă duc? “Nu vorbi despre cartea ta, că e despre crime și nemuritori care se reîncarnează” – a adăugat Bianca. OK. Panică. Am dezbătut cu lumea. Și indiferent de ce mi-a zis lumea, am făcut tot ce am vrut eu. Adică m-am stresat inutil. “Merg!” – am zis, după ce mi-am scărpinat ceafa de vreo cinci ori la rând. “Nu am ce pierde! O să spun că eu scriu suspans.”
“Poartă haine deschise la culoare!” – mi-a mai spus Bianca, printre multe alte sfaturi și recomandări. “Dau bine la cameră!”
În final, mi-am călcat un cardigan bleumarin și am scotocit printre cele 30+ eșarfe (chiar am 30+ eșarfe) pe cele mai colorate. Am ales 3, le-am îndesat în rucsacul cu laptop (pe care oricum trebuia să îl car la lucru) și acolo au rămas. Nici că le-am mai scos la suprafață. Le-am găsit abia după vreo două săptămâni, pe când făceam bagajele de mers acasă.
Am plecat, aşadar, luni dimineață cu un taxi chemat prin aplicație și un taximetrist care s-a plăns tot drumul că tatăl lui stă prea mult pe facebook uitându-se la clipuri haioase, pe care apoi i le trimite ilustrului fiu. La o intersecție, chiar a insistat să îmi arate un clip repetitiv cu un gras cu burdihan imens dansând topless. Am chicotit din obligațiune și mi-am făcut vânt cu mâna. Să îi spun că sufăr de rău de mașină și când eram mică vomam de 3-4 ori minimum la fiecare drumeție?
L-am direcționat spre numărul din adresă. Existau două adrese cu același număr și, conform Murphy, am nimerit fix la cealaltă. Asta ne-a mai întârziat câteva minute. În total am stat vreo oră și ceva parcă la un drum care trebuia să dureze maximum 40 de minute. Deh, București, exact înainte de Moș Nicolae.
Am coborât din mașină cu stomacul pe dos, reflux în gât și tendința de a călca pe alături. Bianca m-a preluat și m-a dus imediat în camera de machiaj. Eram încă pe altă lume și nu am înțeles mare lucru. Am mers apoi în culise. “Cum să te trec? Blogger? Scriitor? Ai un blog?” – m-a întrebat colega Biancăi. “Da, am.” “Cum se cheamă?” “Mari Brânze”.
Pauză de câteva secunde. Apoi am auzit un chicotit din adâncul ființei. Yes! Făcusem pe cineva să se amuze de Marile Brânze!
În studio am intrat cu câteva minute înainte să înceapă segmentul nostru. I-am cunoscut pe cei doi prezentatori (foarte prietenoși și degajați, de altfel; chiar nu avusese sens stresul din seara dinainte!) și mi s-a spus în mod explicit să țin microfonul aproape de bărbie, chiar dacă pare ciudat. Am luat microfonul în mână și în mintea mea nu a curs decât un singur gând stupid: habar n-aveam că microfoanele sunt așa grele. Ce-au înăuntru?
Mi-am amintit să îmi anunț Unitatea Parentală că o să apar printr-un SMS. Am dat și un apel nepreluat către Lene, care mă rugase în mod explicit: “Pisi, sună-mă, sunt după tura de noapte și o să dorm dusă la ora aia, da’ eu vreau să te văd”. Nu la TV; ci pe siteul canalului, în direct. Bă, ce-i și cu livestreamurile astea!
Mai multă lume m-a întrebat dacă am avut emoții. Și eu mă întrebasem în seara dinainte dacă o să am. În schimb, văzusem de multe ori youtuberul meu preferat apărând săptămânal timp de un an la un matinal TV local. Totdeauna vorbea degajat, entuziast și dezvolta orice răspuns într-o poveste, aducând noi subiecte de discuție. Era un dialog deschis între el și prezentatori. Cred că m-a ajutat incredibil de mult, pentru că, stând acolo pe canapea, singurul meu stres era că microfonul ăla era al naiba de greu și uitam să îl țin lângă bărbie. În rest, îmi făcea plăcere să turui. Aș fi putut vorbi încă pe atâta. Eram în priză.
În final, ne-am salutat, mi-am cules lucrurile și am chemat un taxi care a ajuns (bineînțeles) la cealaltă adresă. Am mers cu el numai până la metrou (pentru că blocaj în trafic) și de acolo m-am cărat la lucru. Nu am îndrăznit să spun decât unei colege, căreia i s-a părut haioasă treaba și și-a pus căștile pe urechi, asculând emisiunea în timp ce lucra.
Cum filmulețul apăruse și pe Facebook, am primit mai multe felicitări în ziua aia. Seara am vrut și eu să mă uit. Am văzut 5 minute în care stăteam cu ochii în tavan și apoi am renunțat. Altădată. Acum aproape adormeam cu capul pe masa din bucătărie.